Sfântul Ciprian, Episcopul Cartaginei, prăznuit luna aceasta în data de 13, deşi a trăit cu 1.800 de ani în urmă, viaţa, activitatea şi teologia sa sunt mai actuale decât oricând. Personalitatea sa este una dintre cele mai interesante şi atrăgătoare din istoria Bisericii creştine. Alături de Tertulian şi Origen, figura Sfântului Ciprian a marcat prima jumătate a secolului al III-lea şi şi-a continuat ecoul şi în secolele următoare. Multe elogii au fost adresate Sfântului Ciprian de către Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin şi Eusebiu de Cezareea.
Sfântul Ciprian a fost o personalitate bisericească şi spirituală de mâna întâi, pe care o citau reverenţios chiar sinoadele ecumenice şi care era autoritate indiscutabilă pentru comunităţile creştine, mai ales în problemele morale, pastorale şi sociale. Păstoria sa în vremuri grele, cuvântul său de îndemn şi îndreptare de o rară frumuseţe ca fond şi formă şi mai ales martiriul său i-au creat o aureolă deosebită şi un cult care a început devreme şi s-a întins repede. Nici până astăzi nu se cunoaşte cu exactitate anul naşterii sale, iscându-se de aici mai multe păreri. Unii cred că ar fi fost născut în anul 200, iar alţii în anul 210. După patrologul P. Monceaux, anul 210 pare cel mai rezonabil. G. Bardenhewer înclină spre anul 200, „deşi nu poate fi siguranţă” nici în această privinţă. B. Altaner propune un spaţiu mai larg cronologic: anii 200-210.
Rădăcinile familiale
Despre familia Sfântului Ciprian nu se ştie aproape nimic. Locul său de naştere l-a iubit însă foarte mult. „Cartagina este cel mai fericit loc de pe pământ, este locul unde Dumnezeu a vrut ca el să creadă şi să crească în credinţă.” Ştim că a făcut studii frumoase, alegând cariera onorurilor, practicând cu mult succes retorica. Acelaşi lucru îl susţine şi Fericitul Ieronim (De viris Illustribus), dar şi Fericitul Augustin.
Citind cu atenţie opera „Ad Donatum”, am putea bănui că ar fi practicat şi avocatura. Era aşadar un om cunoscut, având trainice relaţii în pătura socială înaltă, relaţii care vor dura până la moartea sa. Ca păgân, el apreciase luxul şi plăcerile, averea şi idolatria, fiind o jucărie a capriciilor şi a plăcerilor. Însemna că avea şi resursele financiare necesare pentru a se putea bucura de acestea.
Bogăţia lui era mare, proprietăţile sale întinse, grădinile sale din Cartagina spaţioase şi frumoase. Căminul despre care vorbeşte lui Donatus (în opera „Ad Donatus”), că este plăcut ochiului curat, este aparent descris după propria sa casă: o vilă de o bogăţie mai mult decât pompeiană, cu ziduri împodobite cu fresce, cu tavanele aurite şi încăperi cu podele de marmură.
În ceea ce priveşte ţinuta sa, ştim următoarele: felul lui de a vorbi era conciliant, dar demn, comportamentul său era afectuos, expresia lui atrăgătoare printr-o anumită voioşie gravă.
Veşmintele simple, dar potrivite pentru rangul lui, au fost considerate o reflecţie a caracterului său linştit. Nu a considerat niciodată necesar să adopte toga filosofului, despre care Tertulian susţine că este adevăratul veşmânt al unui creştin, deoarece pentru el braţul de argint şi pieptul expus păreau mai dregrabă preţioase decât simple.
Convertirea la Hristos
Ce a determinat un tânăr în plin avânt socioprofesional, având multe bogăţii şi multă faimă, ca într-un moment al vieţii să renunţe la toate acestea, să devină creştin şi să slujească cu atâta ardoare Biserica lui Hristos? Sunt cu siguranţă mai multe motive.
Cariera lui profană, glorioasă şi viaţa sa plină de plăceri i-au fost curmate de un eveniment excepţional, care a transformat şi orientat cu totul altfel existenţa lui: convertirea sa la creştinism, prin îndemnul preotului Caecilius. În opera „Ad Donatum”, el descrie viaţa de dinaintea convertirii, socotind ca un lucru imposibil ca el, omul înlănţuit de patimi şi erori, să se poată converti la creştinism, să devină astfel un bun creştin. Prezintă convertirea sa ca pe un dar al lui Dumnezeu, ca pe o lucrare a Sfântului Duh, care Se revarsă fără oprelişti şi fără margini asupra omului. Cu o singură condiţie: ca inima să dorească.
Ce lucrare are Sfântul Duh asupra omului? Dă omului forţe şi însuşiri necunoscute: minte curată, vorbă neîntinată, putere pentru vindecarea celor suferinzi, biruinţă asupra duhurilor necurate şi rătăcitoare. Trecerea la creştinism, sentimentele trăite, toate stările sufleteşti vor fi decrise de el însuşi în opera „Ad Donatus”.
Pregătirea ca novice
Un rol hotărâtor în convertirea Sfântului Ciprian l-a avut întâlnirea hotărâtoare dintre acesta şi preotul Caecilius sau Caecilianus, pe care Sfântul Ciprian îl iubea şi îl onora nu numai ca pe un prieten, ci chiar ca pe tatăl vieţii sale celei noi. Încrederea între cei doi era reciprocă. Caecilianus, preotul, atunci când a murit, a încredinţat grijii Sfântului Ciprian pe soţia şi copiii săi. Caecilianus a avut un rol covârşitor în formarea sa, împărtăşindu-i Sfântului Ciprian „Nova Vita” - Viaţa Nouă a lumii. Astfel a devenit Sfântul Ciprian novice al Bisericii din Cartagina, cunoscută deja pentru „credinţa, organizarea şi liniştea ei”.
Conducătorul Bisericii din Cartagina era în timpul convertirii Sfântului Ciprian Episcopul Donatus, căruia îi va şi urma scaunului arhieresc, peste câţiva ani. Sfântul Ciprian a luat în serios pregătirea sa. Din momentul intrării sale în rândurile novicilor şi înainte de înţelegerea celei de a doua naşteri, noul convertit s-a dedicat cu totul castităţii perfecte, socotind că un novice nu ar trebui să mai păcătuiască... A încercat să se uşureze de pauperismul incurabil din vremea lui, s-a despărţit de proprietatea sa, şi nu erau puţine fermele sale, împărţind astfel toate averile sale.
A fost de asemenea influenţat în perioada noviciatului de doi autori cartaginezi, care nu au fost contemporani cu Sfântul Ciprian, cu care a făcut cunoştinţă prin scrierile lor, scrieri ce au ajuns în mâinile Sfântului Ciprian prin mentorul său, preotul Caeciliu. Aceste două lucrări au fost esenţiale pentru convertirea Sfântului Ciprian: „Octavius“, de Minuciu Felix şi „Apologeticum“, a lui Tertulian, lucrări ce au contribuit în mod esenţial la formarea teologică a Sfântului Ciprian.
Admiraţie pentru Tertulian
De personalitatea lui Tertulian a fost fascinat toată viaţa. Zilnic cerea un manuscris al lui, prin faimoasa frază: „Daţi-mi-l pe Maestru”. Sfânta Scriptură şi Tertulian au fost „vehiculele” care l-au introdus pe Sfântul Ciprian în lumea creştină, familiarizându-se cu Persoana Domnului Hristos şi perceptele moralei creştine. Şi-a însuşit adânc Sfânta Scriptură, pe care nu o citea din curiozitate, ci din râvna credinţei. În scrisorile sale (81 la număr) vom vedea cum argumenta cu Sfânta Scriptură învăţăturile dogmatice ale Bisericii, oferind cu exactitate lămurirea învăţăturii de credinţă. Un alt argument, ca punct strict de vedere, în premieră, avansăm o supoziţie: „Vor fi avut vreun rol concret în convertirea sa un grup restrâns de oameni circumcelionis”.
Într-un scurt studiu publicat de W.H.C. Frend, în timpul Sfântului Ciprian exista un grup de oameni, care se găseau în satele răsfirate din câmpiile Numidiei şi Mauretaniei Sitifensis. Aceştia păzeau mormintele martirilor. Erau lucrători liberi, angajaţi mai ales în perioada culesului, pe marile plantaţii de măslini din sudul Numidiei şi care puteau forma un grup special, în cadrul Bisericii Donatiste. Purtau faimoasele beţe/ciomege pe care le purtau „Israelele”, nişte stinghii folosite pentru a doborî măslinele din copaci în timpul culesului.
Ştim că Sfântul Ciprian avea ferme întinse, or, aceste ferme trebuiau întreţinute, iar cultura lor trebuia strânsă la vremea recoltei. Oare Sfântul Ciprian va fi întreţinut ceva legături cu ei, simţindu-se de acum din ce în ce mai mult atras de învăţătura creştină?
W.H.C. Frend avansează o altă ipoteză în sensul acesta. „Pustnicii egipteni din secolele IV-V împărtăşeau într-o anumită măsură vederile şi activităţile circumcelionilor”. Aceştia se străduiau să îndrepte relele individuale şi nu erau consideraţi adversari ai sistemului existent de relaţii economice şi sociale. Stăruinţa lor în ceea ce priveşte moartea martirică în mâinile autorităţilor era o continuare directă a teologiei suferinţei şi martiriului, care dominase teologia africană în secolul precedent. Aşadar, este un punct de vedere, trebuie tratat ca atare, argumentul acesta fiind determinat de publicarea studiului de mai sus, de o certă valoare.
„Curăţia şi iubirea de semeni”, două virtuţi ale Sfântului Ciprian
Noul convertit la viaţa creştină, Sfântul Ciprian, trăia intens ceea ce citea, căutând să aplice în viaţă preceptele moralei creştine. Cu toate acestea, două virtuţi mari au împodobit viaţa noului convertit: castitatea sau curăţia şi dragostea, virtuţi eminamente creştine.
Castitatea, ne spune Sfântul Ciprian, „este unul din primele elemente practice ale credinţei, care fac pe om vrednic de Dumnezeu. Mai mult, fecioria este necesară pentru cunoaşterea deplină a adevărului. Ideea aceasta a capacităţii de cunoaştere a adevărului prin feciorie va avea consecinţe mari şi numeroase în teognosia şi filocalia patristică. Puritatea face accesibilă esenţa adevărului în sine şi prezenţa lui Dumnezeu”.
Dragostea nu a fost teoretizată, ci a fost concretizată, manifestându-se prin împărţirea averii sale săracilor. Nu a împărţit toată averea de la început, ci treptat, cu măsură, în raţiunea de a împărţi şi mai târziu. Diaconul Pontius relata că în concepţia Sfântului Ciprian milostenia avea un îndoit înţeles: dispreţul făloşeniei pe care o dă averea în lume şi dragostea faţă de cei necăjiţi. Să îţi vinzi propria casă de locuit din dragoste pentru cei săraci nu este puţin lucru. Nu greşim dacă afirmăm că în concepţia Sfântului Ciprian el ştia că Dumnezeu pune mai mare preţ pe milostenie decât pe jertfă. (Pr. Marius Lunganu)
