Smerenia şi iubirea, virtuţi ale omului duhovnicesc

„Întâia temelie pentru ca omul să desluşească şi să deosebească adevărul este smerenia”, spune Sfântul Porfirie Kafsokalivitul. În pericopa evanghelică din Duminica a 5-a din Postul Mare am ascultat cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care continuă să ne pregătească și pe noi, creștinii de astăzi, așa cum a făcut-o odinioară cu ucenicii Săi, pentru viața veșnică, mai exact ne învață ce drum să urmăm pentru ca nu cumva să ne rătăcim în întunericul acestei lumi.

Începutul este unul profetic: „Iisus luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună ce aveau să I se întâmple” (Marcu 10, 32). Contextul istoric ne ajută să înțelegem și mai bine cele descoperite acum de Mântuitorul. Intraseră evreii de curând în luna nouă a lui Nissan (aprilie) și era obiceiul să se aprindă focuri pe munți și să fie trimiși oameni prin țara întreagă care să vestească că, peste paisprezece zile, Israelul urma să serbeze Paștile. În amintirea Ieșirii din Egipt, evreii începeau să formeze caravane, se grupau pe familii și plecau spre Ierusalim ca să întâmpine așa cum se cuvine marea sărbătoare. Mulți plecau încă de la sfârșitul lunii martie spre cetatea sfântă. Se bucurau de vremea frumoasă, de soarele care încălzea cu razele sale cele dintâi flori de primăvară. Însă, în timp ce poporul era cuprins de o veselie pioasă, Iisus Își anunța patimile Sale.

Vestirea patimilor

Timpul se așterne înaintea Mântuitorului Hristos ca un prezent continuu. „Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia” (Marcu 10, 33-34). Știa Domnul tot ce-I vor face oamenii, toate patimile și umilințele la care va fi supus, până în cele mai mici detalii. Și cu toate acestea, gândul Său, sau mai degrabă grija Sa se îndrepta către ucenicii Săi, ca nu cumva, martori fiind ei la suferințele Sale, să se înspăimânteze și să se piardă. De aceea le spune și ne spune „dar după trei zile va învia”. Biruința va fi a luminii asupra întunericului, și nu invers. Fiul Omului va sta pe tronul slavei Sale în Împărăția Sa.

Îmbărbătați de acest mesaj, unii dintre ucenicii Mântuitorului nu au mai reținut și cele spuse la început. S-au grăbit să-L identifice cu un războinic, cu un general lumesc, plecat la o luptă pe care a anunțat dinainte că o va câștiga.

În timp ce le vorbea despre biruința Sa asupra morții, ceata apostolilor, avându-L în frunte pe Iisus, pornise deja pe drumul ce ducea la Ierusalim. Auzindu-L vorbind despre Înviere, ucenicii trec repede de la starea de tristețe care-i învăluise până atunci și se lasă cuprinși de o desăvârșită bucurie. Încep să se gândească la triumfuri, onoruri, demnități și funcții înalte, în timp ce Hristos se gândea la chinurile ce-L așteptau în Ierusalim. În acest context, cei doi fii ai lui Zevedeu, Iacov și Ioan, vin cu o rugăminte ce pare să nu aibă nici o logică; pare ruptă din alt context: „Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta” (Marcu 10, 37).

„Nu știți ce cereți”

Iată cât de ușor este să te depărtezi de virtutea smereniei și să fii cuprins de păcatul cel greu al slavei deșarte. Cei doi apostoli ajung să-I ceară Mântuitorului slavă lumească, să stea ei de-o parte și de alta a Lui, așa cum stau cei mai de seamă generali lângă un împărat sau lângă un rege. Își doreau deci putere; ba chiar își doreau să stăpânească peste ceilalți semeni ai lor, să aibă autoritate asupra lor. Împărăția lui Dumnezeu devine pentru cei doi o împărăție lumească, o împărăție care stăpânește. „Nu știți ce cereți” (Marcu 10, 38), le-a răspuns Mântuitorul cu blândețe. La o astfel de doleanță, un învățător lumesc s-ar fi supărat pe ucenicii pe care-i pregătise timp de trei ani. El însă le atrage atenția că această dorință izvorăște din ambiția și pofta de a se înălța mai presus de ceilalți, de a ocupa niște locuri ce au fost pregătite de Tatăl cel Ceresc pentru cei care merită să le ocupe, după faptele lor. Șederea de-a dreapta și de-a stânga Fiului în Împărăția Sa este darul lui Dumnezeu pentru cei care s-au smerit până la o asemenea înălțare, nu pentru cei care vor să se înalțe până la cădere.

„A şedea de-a dreapta sau de-a stânga”

Împărăția lui Dumnezeu este pentru cei care se fac vrednici de ea în această viață, nu pentru cei care vor să profite de o presupusă chemare ori o părută „apropiere de Hristos sau de vreo legătură de rudenie cu El”, așa după cum spunea Sfântul Nicolae Velimirovici.

Tocmai din acest motiv, după ce le atrage atenția că nu știu ce cer, Mântuitorul îi întreabă: „Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?” (Marcu 10, 38). Paharul cel amar al patimilor și botezul sângelui erau expresia chenozei Fiului lui Dumnezeu care Se smerește împropriindu-Și firea omenească. Ceea ce doresc cei doi apostoli este exact opusul. Își doresc ca firea omenească să-și împroprieze firea dumnezeiască, având însă la temelia acestui demers pofta de stăpânire, nicidecum dragostea.

Răspunsul dat de cei doi apostoli la întrebarea de mai sus este unul scurt: „Putem” (Marcu 10, 39). Și este și adevărat. Pe de o parte, izvora din convingerea apostolilor care erau gata să-L urmeze oriunde pe Mântuitorul, iar pe de altă parte, prefigura paharul suferinţei pentru Domnul şi pentru Evanghelia Lui.

Învățătorul atrage încă o dată atenția că „a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit” (Marcu 10, 40). Cu alte cuvinte, intrarea în Împărăția cerurilor nu poate fi rezultatul unei decizii arbitrare a lui Dumnezeu, ci este rezultatul sau încununarea unor strădanii personale. Cu cât aceste strădanii sunt mai intense, cu atât locul ocupat în această Împărăție este mai apropiat de Fiul lui Dumnezeu. Smerenia până la lepădarea de sine și dragoste până la moarte a căutat Domnul să semene în inima ucenicilor Săi. De altfel, aceste două virtuți au fost și rămân singurele capabile să înfrângă păcatul cel greu al mândriei.

Este adevărat că am putea să găsim și o oarecare justificare pentru cererea celor doi apostoli, Iacov și Ioan, în sensul că ei își doreau să moștenească Împărăția lui Dumnezeu, își doreau mântuirea; iar mântuirea ar trebui să fie dezideratul oricărui om. Este greșită însă atât concepția lor despre Împărăția lui Dumnezeu, cât și felul în care se poate dobândi aceasta. Împărăția lui Dumnezeu nu are nimic în comun cu împărățiile de pe pământul acesta, iar locurile în această Împărăție nu se dobândesc precum dregătoriile lumești.

„Smerenia este moartea păcatelor și viața virtuților”

Mântuitorul Iisus Hristos „chemându-i la Sine le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai nea­murilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 42-43). Le atrage atenția că între cei care stăpânesc în lumea aceasta și cei care vor să ocupe un loc de frunte în Împărăția lui Dumnezeu este o diferență mare. Mai-marii lumii acesteia domnesc și stăpânesc peste semenii lor, iar cei mai mari din Împărăția lui Dumnezeu slujesc fraților lor.

Stăpânitorii acestei lumi primesc de la supușii lor închinarea folosindu-se de frică. Caută să obțină această închinare întemeind-o pe puterea și pe averea lor. În Împărăția lui Dumnezeu, întâietatea se câștigă însă prin slujire, prin smerenie, prin deșertare de sine: „Căci, oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca, 14, 11).

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Sfântul Apostol Pavel: «Cu nimic pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine» (I Corinteni 4, 4)… Pe când mândria este moartea virtuților și viața păcatelor, smerenia este moartea păcatelor și viața virtuților”.

Este adevărat că aceste învă­țături ale Mântuitorului, desprinse din pericopa evanghelică de astăzi, se aseamănă cu cele din Pilda vameșului și fariseului (de la începutul Triodului). Numai că atunci Mântuitorul ne vorbea despre smerenia în rugăciune, ca punct de plecare în urcușul nostru duhovnicesc, în timp ce acum ne cere să ne împropriem „smerenia suprafirească”, așa cum o caracteriza Sfântul Isaac Sirul, o harismă ce se dă acelora care au dobândit toate virtuțile, căci „numai în desăvârşirea virtuţilor se poate dobândi smerenia… care este haina lui Dumnezeu”.

Ultimul verset: „Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 42-45), ne descoperă și roadele smereniei Fiului Omului - răscumpărarea sau mântuirea pentru mulți, pentru cei care cred și lucrează în acest sens.