Tradiţie şi moştenire isihastă la Mănăstirea Lainici

Praznicul Schimbării la Faţă a Domnului aduce în fiecare an multă bucurie duhovnicească pelerinilor care îşi îndreaptă paşii spre Mănăstirea Lainici. Aşezat într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, pe Defileul Jiului, între Oltenia şi Transilvania, cinstitul aşezământ monahicesc îmbracă astăzi haină de praznic. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie va fi săvârşită de Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Mitropolitul Olteniei, înconjurat de un sobor de arhierei, preoţi şi diaconi.

Ca în fiecare an, ziua de 6 august umple de rugăciune Defileul Jiului, mii de credincioşi poposind la hramul sfintei Mănăstiri Lainici. Loc de aleasă tradiţie ortodoxă monahală, cinstita lavră de la poalele Munţilor Parâng împărtăşeşte astăzi o istorie cu totul aparte. Praznic al călugărilor isihaşti de pretutindeni, Schimbarea la Faţă se leagă mai mult de istoria Schitului Locurele. Aşezat pe versantul vestic al Văii Jiului, la o altitudine de 750-800 m, pe muntele Gropul din Masivul Vâlcan, schitul a fost temeluit între anii 1850 şi 1852, prin osteneala monahilor Luca şi Cleopa. Hramul ales, `Schimbarea la Faţă”, se leagă de o veche tradiţie monahală, după care cei care fac sihăstrie în munţi se aseamănă Apostolilor Petru, Ioan şi Iacov, care pe Muntele Taborului au văzut minunea Schimbării la Faţă a Mântuitorului Hristos, aşa cum menţionează Sfintele Evanghelii. Al doilea motiv se leagă de ziua în care cei doi au decis să lase „toată grija cea deşartă” şi să-L urmeze pe Mântuitorul Hristos în singurătatea munţilor gorjeni. În 1859, ieromonahii Luca şi Cleopa au anunţat Episcopia Râmnicului că noua biserică a schitului este gata şi au cerut aprobarea pentru sfinţire. Din corespondenţa rămasă de la ei rezultă şi faptul că acest schit a fost dăruit ca metoh al Mănăstirii Lainici, chiar de către ctitori, cu binecuvântarea Sfântului Calinic. După ce s-a asigurat că schitul are toate cele necesare, pe data de 31 martie 1860, Sfântul Calinic a aprobat sfinţirea acestuia. Slujba de sfinţire a fost săvârşită tot de el, pe data de 6 august 1860, atunci când a fost stabilit şi hramul. Era chiar data în care părintele Luca Stolojan avusese viziunea minunată în care i s-a poruncit să zidească schitul.

Teologia praznicului 

În dimensiunea sa scripturistică, evenimentul Schimbării la Faţă a Domnului pe Muntele Tabor se face lămurit prin faptul că „lumina” pe care au văzut-o Sfinţii Apostoli nu era altceva decât „Dumnezeirea (theosis)”, „strălucirea naturii divine”, „slavă atemporală a Fiului lui Dumnezeu”. De aceea, Sfinţii Părinţi şi teologii Bisericii au transformat această realitate dumnezeiască „într-o preocupare a lor specială, formulând definiţia ortodoxă a harului, fundamentată pe deosebirea dogmatică dintre esenţa inaccesibilă şi energia comunicabilă a lui Dumnezeu” (Leonid Uspenski, Vladimir Losski, Călăuziri în lumea icoanei, pp. 221-222). După Sfântul Grigorie Palama, acest eveniment dumnezeiesc confirmă faptul că „Dumnezeu se numeşte lumină, nu după natura Sa, ci după energia Sa” (Împotriva lui Achindin, VI, 9, în PG 150, col. 823). Lumina taborică rămâne după Sfântul Părinte „necircumscrisă de timp şi spaţiu, şi inaccesibilă simţurilor, cu toate că a fost contemplată cu ochii trupeşti..., dar printr-o schimbare a simţurilor lor ucenicii Dumnului au trecut de la trup la Duh” (Idem, Omilia 34, PG 151, col. 249). La rândul său, Sfântul Ioan Damaschinul vede în această strălucire harică a luminii taborice icoana chipului dumnezeiesc restaurat în om, prin Persoana Mântuitorului Hristos. „Cel Milostiv ne-a făcut părtaşi unei a doua comuniuni, mai sigură şi mai minunată. Căci Acesta locuind în înălţimea propriei dumnezeiri Se face părtaş celui mai de jos, recreând în chip dumnezeiesc pe om, pentru ca Arhetipul să se unească cu propria Sa icoană, pentru ca astăzi să ne arate în ea însăşi (icoana) frumuseţea cea firească. Şi străluceşte la chip ca soarele - căci se identifică după ipostas, prin lumina nematerială, de vreme ce El este Soarele dreptăţii -, iar hainele Lui ca zăpada se albesc; căci este slăvit (trupul) prin cuprinderea de jur împrejur, şi nu prin unire, ci prin relaţionare, şi nu prin unire ipostatică. Adumbrind slava Duhului, a zugrăvit un nor de lumină. Căci astfel, aşa cum a spus dumnezeiescul apostol, icoana apei trimite la mare, iar cea a norului, la (icoana) Duhului. Toate sunt luminate şi preastrălucite celor care pot primi lumina, care nu sunt pătaţi la suflet cu necurăţia conştiinţei” (Sfântul Ioan Damaschin, Cuvântări la sărbători împărăteşti, la sărbători ale Maicii Domnului şi la sfinţi, traducere din greacă veche, Bucureşti, 2010, pp. 77-78).

Înţelesuri desprinse din erminia picturală

Icoana Schimbării la Faţă „este cea mai dragă isihaştilor”. În adâncul teologiei pe care o împărtăşeşte, ea „încearcă să redea experienţa tainică a luminii necreate avută de cei trei Apostoli pe Muntele Taborului”. Reprezentarea clasică, moştenită din tradiţia bizantină, îl prezintă pe Mântuitorul Hristos în centrul imaginii, îmbrăcat în veşminte de lumină. El binecuvântează cu mâna dreaptă, în cea stângă ţinând „un pergament închis”. Spectrul coloristic de care este înconjurat alternează pe două planuri cu nuanţe de verde smarald, sugerând în mod evident „apofatismul cunoaşterii dumnezeieşti, despre care vorbeşte Dionisie Areopagitul”. Sfântul Părinte vede în evenimentul Schimbării la Faţă a Domnului o reală potenţare a procesului de cunoaştere a lui Dumnezeu în stare de taină. Pentru aceasta omul trebuie să se învrednicească de lucrarea curăţitoare a harului dumnezeiesc.

„Atunci, zice Dionisie, când vom deveni ne­stricăcioşi şi nemuritori, atingând starea de fericire, deveniţi asemenea lui Hristos (christoeidous), vom fi pururea cu Domnul, după cuvântul Scripturii, bucurându-ne de teofania Sa vizibilă prin contemplaţii foarte curate, luminaţi de razele Sale strălucitoare ca ucenicii la dumnezeiasca Sa Schimbare la Faţă; în acelaşi timp, prin mintea noastră nepătimitoare şi imaterială, vom participa la iluminarea sa inteligibilă şi, de asemenea, la unirea mai presus de minte, în încântarea necunoscută şi fericită a acelor raze suprastrălucitoare, într-o stare asemănătoare celei a duhurilor cereşti. Fiindcă, aşa cum zice Cuvântul Adevărului, fiind fii ai Învierii, vom fi asemenea îngerilor şi fii ai lui Dumnezeu” (Div. nom., I, 4; col. 592). Cel pătruns de această stare, mai spune Sfântul Dionisie, trece de la lucrurile văzute la „realitatea deiformă a arhetipurilor lor” (Corpus Dionysiacum II (PTS 36), Berlin/New York, 1991, pp. 65-68). 

Icoana Schimbării la Faţă a Domnului ne arată că potenţarea eshatologică a icoanei reiese din sinergia harică pe care o împărtăşeşte. Lumina ei nu vine niciodată din afară, căci, fiind plină de har dumnezeiesc, ea străluceşte întotdeauna dinăuntru. De aceea, se poate spune că „iconograful zugrăveşte cu lumina taborică”. Aşa se face că, după pravila veche, „orice monah iconograf pictează prima sa icoană cu subiectul Schimbarea la Faţă a Domnului, pentru ca Hristos «să strălucească lumina Sa în sufletul iconografului»”. Acest aspect deosebit de profund reiese dintr-un manuscris din Sfântul Munte, de unde aflăm că cel afiorisit cu această slujire trebuie „să se roage cu lacrimi fierbinţi, ca Dumnezeu să intre în sufletul său. Să se ducă la preot, ca preotul să se roage asupra lui şi să-i citească Rugăciunea Schimbării la Faţă”.