Continuitatea de gândire şi simţire românească este sistematizată de filosoful Constantin Noica într-o frumoasă introspecţie axiologică, care se defineşte prin „trei momente culturale de culme: unul din secolul al XVI-lea, altul din secolul al XVIII-lea, iar al treilea din secolul XX”. În prima treaptă, ochiul istoric se lămureşte „într-o conştiinţă orientată spre absolut, unde precumpăneşte eternul”.În cea de-a doua se scot „la iveală criza şi nemulţumirea cu sine, pe care le trezeşte în aceeaşi conştiinţă precumpănirea caracterului istoric”. Nu în ultimul rând, în cea de-a treia, se încearcă „o împăcare între planul eternităţii şi cel al istoricităţii româneşti”, decantată într-o autentică „afirmaţie la luptă pentru valorile vii ale culturii”.
Marele gânditor Constantin Noica descoperă în monumentala sa lucrare „Pagini despre sufletul românesc” trei momente providenţiale pentru istoria culturii şi a existenţei noastre ca popor. Aceste „pietre de hotar” din tradiţia noastră românescă sunt marcate prin gândirea şi spiritul creştin al lui: Neagoe Basarab, pentru secolul al XVI-lea, Dimitrie Cantemir, pentru secolul al XVIII-lea şi Lucian Blaga, pentru secolul XX (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, 2014, p. 12).
Conştiinţa smerită a sufletului românesc
Personalitatea marelui domnitor valah Neagoe Basarab şi moştenirea filosofiei sale existenţiale creştine sintetizează o idee fundamentală, anume „ce înseamnă conflictul dintre etern şi istoric şi cum se prezintă spiritualitatea românească în clipa în care învinge eternul”. Structurat sub formă de poveţe către fiul său Teodosie, testamentul pravoslavnicului voievod muntean adună numeroase sentinţe biblico-patristice, vorbind „nu numai despre puterea lui Dumnezeu şi slăbiciunea omului, despre împăraţii cei răi pedepsiţi de Dumnezeu, şi despre obligaţia domnitorului de a asculta marile comandamente religioase şi morale, ci şi despre lucruri mai personale” (ibid, p. 15).
În rezumat, elementul-cheie al diferenţierii conceptuale dintre gândirea şi spiritul românesc din această perioadă şi trendul filosofiei medievale se descoperă prin „orientarea contemplativă spre eternitate”. Cu privire la această stare de fapt, Constantin Noica spune: „Odată lumea oprită, se iveşte obişnuit spiritul. Lumea e oprită tocmai pentru ca spiritul să aibă netezită în faţa lui calea spre cunoaştere şi acţiune. Aşa fac toate filosofiile, chiar dacă nu recunosc făţiş că sunt idealiste, că pun în joc spiritul însuşi. Ce se întâmplă însă în viziunea eternităţii de aici? Spiritul nu apare. Cugetul nu ia cunoştinţă de sine şi nu se aşază în faţa lumii, nu reface mai bine lumea pe care a oprit-o. În clipa când totul e tăcere, conştiinţa unui Neagoe Basarab e cuprinsă de umilinţă şi plânge” (ibid, p. 17).
„Cantemir a voit pentru neamul lui o ieşire în istorie”
Cel de-al doilea reper filosofic în specificul gândirii şi spiritului românesc devine grăitor în secolul al XVIII-lea prin condeiul lui Dimitrie Cantemir. De data aceasta, paradigma existenţială este transferată critic din sfera eternităţii spre „înţelesul şi gustul lumescului”. Gândirea marelui Cantemir este, pe de altă parte, legată atât de umanismul apusean, cât şi de vechea cultură bizantină. Opera sa se cuprinde în sfera paradoxului. Pe jumătate apologet al valorilor culturale şi spirituale româneşti, pe jumătate critic şi contestatar al acestora, luminatul domn al Moldaviei caută de fiecare dată „o ieşire”. După el „neamul românesc a ştiut să-şi conserve totdeauna neatinse legile sale civile şi cele bisericeşti”, dar, pe de altă parte, tot el afirmă că „românul nu se prea ţinea nici de cele dumnezeieşti. Iar când întâlneşte curaj, ştiţi ce spune? Fatalismul e cel care le dă curaj”. În consecinţă, spune acelaşi Constantin Noica, „Cantemir a voit pentru neamul lui o ieşire în istorie. Dar, dinainte încă de a-l vedea pornit pe căile devenirii şi ale împlinirii istorice, el îi judecă din perspectiva unor criterii care nu-şi găseau aici locul. Câtă nedreptate se făcea astfel neamului românesc nu ne interesează nici de astă dată. E semnificativ însă faptul că nedreptatea vine de la un român, care iese din cadrul anistoric al vieţii româneşti, spre a fixa cel dintâi termenii conflictului dintre ceea ce este etern şi ceea ce trebuie să fie istoric în neamul românesc” (ibid, p. 26-27).
Între „cultura majoră şi cea minoră”
Raportat la specificul românesc al filosofiei, secolul XX este emblematic prin gândirea lui Lucian Blaga. Prin el avem înainte o reîntoarcere la valoarea culturală a „satului românesc”. Noica identifică aici un moment de mare anvergură naţională, anume cuvântarea filosofului Lucian Blaga din 1937, la admiterea sa ca membru deplin al Academiei Române. „Cel mai personal dintre cercetătorii români de astăzi face elogiul a tot ce e impersonal, anonim, anistoric în sufletul românesc”.
Mai târziu, marele creator de sistem filosofic îşi întăreşte gândirea printr-o evaluare filosofică de geniu între „cultura majoră şi cea minoră”. „Filosofia lui Blaga, scrie Constantin Noica, e o filosofie a apriorismului stilistic. Ea îmbogăţeşte categoriile kantiene cu categorii purtate de o matcă stilistică, prin care singură poate face ştiinţă, artă, religie o conştiinţă omenească... pentru Blaga, cultura minoră e de aceeaşi calitate cu cea majoră, pentru că e purtătoarea unei mătci stilistice. Satul nostru, spune Blaga, a avut tăria să se păstreze «boicotând» istoria. În jurul lui se făcea, de către alţii, străini de neamul nostru, istorie: satul nostru s-a păstrat. Vremea a vremuit, dar matca stilistică, deci pecetea adâncă a neamului româneasc, a rămas aceeaşi” (ibid., 29-30).
Cu toate criticile din epocă şi de după aceasta, în special în perioada comunistă, filosofia lui Blaga rămâne normativă în definirea valorilor gândirii tradiţionale, desprinse din setea de transcendenţă a sufletului românesc. La el găsim identificarea concretă a elementului autohton, păstrat şi transmis în valoare nealterată de la străbuni până în zilele noastre.
Axa tripartită, pe care o evocă Noica în „paginile” sale despre „sufletul românesc”, descoperă conştiinţa iubirii de înţelepciune a neamului nostru. Ea se desfăşoară etapizat de la evaluarea ancestrală a eternului la motivul istoric, de la năzuinţă şi ideal la concret, rezumându-se magistral în specificul „mioritic” al satului românesc.
