Activitatea pictorului Constantin Lecca în Șcheii Brașovului (I)

Pe baza studiilor existente şi a cercetărilor întreprinse de noi, luând ca temei procesele-verbale ale şedinţelor „Reprezentaţiei” Bisericii „Sfântul Nicolae”, precum şi contractele încheiate între Biserică şi pictor, aflate în Arhiva Muzeului, ne propunem să aducem o modestă contribuţie asupra activităţii pictorului Constantin Lecca desfăşurată la această biserică.

Bibliografii din ultima vreme ai pictorului Constantin Lecca, Jack Brutaru şi Barbu Teodorescu, s-au ocupat în lucrările lor în special de pictura laică a acestuia şi mai puţin de realizările lui în arta religioasă. Acest lucru era de altfel explicabil, deoarece multe dintre picturile religioase ale lui Constantin Lecca nu fuseseră încă identificate, cum ar fi cazul multor picturi de acest gen existente în fondul muzeal al Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Braşovului.

Pictorul Constantin Lecca s-a născut, a copilărit şi a urmat studiile secundare în oraşul Braşov. Referitor la data naşterii şi a botezului s-au formulat şi se mai formulează diferite ipoteze. Cercetări ulterioare rămân să elucideze această problemă învăluită încă în incertitudini.

Odată cu stabilirea la Buda (1827), începea un nou episod din viaţa lui Constantin Lecca, acela al formării artistice în contact cu influenţele occidentului. Este cunoscut faptul că mulţi tineri transilvăneni au făcut studiile la Buda, Viena şi Roma, „devenind nu propagatori ai catolicismului, cum doreau cei care îi trimiteau, ci istorici şi filologi, cheltuindu-şi energiile pentru dovedirea latinităţii poporului român şi ridicarea lui prin cultură”. Sosind în acest mediu, la Buda, tânărul Constantin Lecca s-a ocupat cu pictura. Intenţiona să plece şi la Roma, unde să studieze pe Rafael şi alţi pictori ai Renaşterii. Se pare că a fost şi la Viena, unde se aflau muzee de seamă şi pictori cu renume.

Pictor de biserici

În anul 1834 îl întâlnim pe lista profesorilor craioveni, dar, aici se afla încă din 1833, când a pictat portretul profesorului Grigore Pleşoianu. La Craiova a rămas până în anul 1848, când s-a refugiat la Braşov, oraşul său natal, de care a fost şi va rămâne toată viaţa legat. În timpul şederii sale la Craiova a desfăşurat o bogată activitate, în calitate de profesor de desen, de literat şi tipograf. Dar, preocuparea principală prin care a rămas şi va rămâne în Istoria Artelor a fost pictura, tematica istorică fiind aceea care l-a consacrat. În acest sens sunt concludente aprecierile lui Nicolae Iorga, care i-a fixat locul cuvenit artistului în dezvoltarea picturii româneşti. „...lui Panaitescu îi corespunde în Muntenia Constantin Lecca. Acesta însă e mai neastâmpărat, mai harnic, are mai multe idei, e stăpânit de ideea naţională ... El e întemeietorul picturii istorice la noi”.

Un merit deosebit îl are Constantin Lecca şi în pictura bisericească, căreia i-a consacrat ani îndelungaţi, zugrăvind numeroase biserici, în Craiova, Braşov şi Bucureşti. Pictura, frumos executată, la cele două biserici din Craiova, „Sfântul Ilie” şi „Madona Dudu”, a adus pictorului Constantin Lecca o faimă meritată. Despre aceste picturi a auzit şi „Reprezentaţia” Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Braşovului, care tocmai atunci voia să picteze pentru biserica lor o tâmplă. Cunoscându-l pe Constantin Lecca, „Reprezentaţia” bisericii a reziliat contractul încheiat cu Neugass, pentru zugrăvirea tâmplei, deoarece acesta se depărtase prea mult de datina picturii româneşti, introducând canoane catolice occidentale, şi l-a chemat pe Constantin Lecca să execute lucrarea respectivă.

Icoane pictate pe tablă

Pe baza unor documente, necunoscute până acum şi altora, parţial folosite, am identificat ca aparţinând pictorului Constantin Lecca un număr de trei icoane pictate pe tablă de fier, şapte icoane pictate pe muşama şi câteva picturi refăcute pe lemn precum şi un număr de patru tablouri cu motive ornamentale florale, toate existente în fondul muzeal din Șcheii Braşovului. Prezentăm în continuare împrejurările în care au fost pictate icoanele respective, cu o sumară şi modestă descriere a lor din punct de vedere al realizării artistice.

Despre pictorul Constantin Lecca s-a afirmat, şi pe bună dreptate, că este întemeietorul picturii istorice la noi, că opera lui „face trecere de la pictura religioasă la cea laică”, însă un lucru nu s-a precizat, şi anume: că este un inovator şi în privinţa materialului pe care îl foloseşte în tehnica picturală. Până la Constantin Lecca, la noi, în mod curent, materialele de bază folosite în pictura religioasă erau lemnul, sticla, mozaicul şi tencuiala. Constantin Lecca, neexcluzându-le pe acestea, întrebuinţează şi materiale mai noi: tabla de fier şi muşamaua. Este şi în această privinţă un curaj al pictorului faţă de tradiţia existentă până la el.

„Reprezentaţia” Bisericii „Sfântul Nicolae” în anul 1847 a luat o serie de hotărâri privind înfrumuseţarea multilaterală a Bisericilor voievodale. În cadrul acestor preocupări s-a urmărit şi împodobirea foişorului femeilor cu diverse picturi. S-a apelat la Constantin Lecca. În şedinţa din 10 august 1847 curatorii Bisericii arată că: „...au vorbit cu zugravul Constantin Lecca şi au zis că va aşterne... un formular pentru icoanele ce vin a se face pă podişor...”, „...şi anume: în mijloc Cina cea de Taină, de o parte Spălarea picioarelor şi de altă parte Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim”.

Se vede că numai în urma unor schiţe depuse şi acestea bine lucrate, „Reprezentaţia” Bisericii l-a angajat pe Constantin Lecca. Pentru fiecare icoană, din cele trei, pictorul a cerut 150 de florini, însă „...după mai multă vorbă şi tocmeală s-au slobozit şi s-au hotărât pentru fiecare icoană după formularul adus înainte 120 florini şi au rămas cu zugravul mulţumit...”. Se pare că în august 1847 icoanele erau gata şi zugravului Constantin Lecca îi sunt daţi ultimi 100 de florini, din lada de fier.

Toate cele trei icoane au formă elipsoidală, având următoarele dimensiuni: 1,86/ 0,86 metri – „Intrarea în Ierusalim” şi „Spălarea picioarelor” – 1,72/ 0,84 metri – „Cina cea de Taină”.

Icoana Cinei cea de Taină

Acţiunea se desfăşoară în cadrul arhitectural bine definit. La baza acestei opere stă versetul biblic potrivit căruia Mântuitorul Iisus Hristos, adresându-se ucenicilor Săi a zis: „Unul din voi Mă va vinde”. Tema şi motivul grupării centralizate sub un arc semicircular nu sunt noi, ele fiind utilizate de Albrecht Dürer încă din anul 1509 în „Pasiunea cea mică” (Iisus în Emaus) şi în 1510 „Pasiunea cea mare” (Cina cea de Taină). De atunci, acest motiv a continuat să fie repetat de multe ori. Una din variaţiunile respective a fost adoptată şi de Constantin Lecca în pictarea scenei „Cina cea de Taină” despre care vorbim.

Apostolii stau în jurul unei mese dreptunghiulare. Ei sunt împărţiţi în trei grupuri de câte trei, care stau cu faţa spre spectator, un grup de doi şi unul singur cu spatele spre spectator. Linia principală a compoziţiei e cea care leagă capetele figurilor între ele. E o linie ondulată, în al cărei centru este Iisus Hristos. De aici se coboară spre stânga şi dreapta, pentru a culmina în figurile celor doi apostoli opuşi: a celui din stânga, un indignat (Sfântul Apostol Petru), care la auzirea trădării, s-a sculat în picioare revoltat şi a lui Iuda trădătorul, în dreapta, care porneşte îngândurat spre uşă, cu o interiorizare profundă ce arată gândul viclean al vânzării de care era obsedat în acele clipe. Între cele trei grupuri frontale se intercalează cele două grupuri din faţă menite să îndrume prin privirile lor atenţia din faţă spre centru, iar prin masa întunecată să ritmeze mai accentuat compoziţia.

Jocul de lumină şi umbră, care la Dürer era destul de pronunţat, la Constantin Lecca este aproape inexistent, culorile fiind de nuanţe închise, potrivit vârstei şi atmosferei respective. În ceea ce priveşte caracterele specifice bizantine acestea apar într-o oarecare măsură în desenul feţelor apostolilor, puţin alungite, construite dintr-o combinaţie de linii menite să fie numai expresii. Constantin Lecca a căutat să redea ce au gândit şi cum au reacţionat apostolii când au auzit că printre ei se află un trădător. Acest lucru l-a realizat prin mimica diferită a personajelor, precum şi prin mişcările lor legate de reacţiile psihologice. Astfel, se redă: emoţia, uimirea, stupefacţia, hotărârea, mânia, îngrijorarea, protestul, exprimate potrivit temperamentului şi vârstei. Se pune accentul nu pe acţiune în special, ci pe trăsăturile morale ale apostolilor.

Se poate afirma că într-o oarecare măsură Constantin Lecca, în redarea sentimentelor apostolilor a fost influenţat de „Cina cea de Taină” a pictorului Leonardo da Vinci. Sunt totuşi şi deosebiri esenţiale în ceea ce priveşte aşezarea apostolilor. Apostolul şi Evanghelistul Ioan, la Constantin Lecca, stă cu capul culcat pe pieptul Mântuitorului, aşa cum e redat în „Cina cea de Taină” pictată în bisericile „Sfântul Gheorghe” din Voroneţ (în Altar), „Sfântul Gheorghe” din Hârlău şi „Sfântul Nicolae” din Popăuţi, pe când Leonardo da Vinci îl redă în poziţie verticală, ca pe toţi ceilalţi apostoli. Mântuitorul, la Constantin Lecca, are în jurul capului o frumoasă aureolă, aşa cum era redat în trecutul îndepărtat al picturii noastre româneşti. Leonardo da Vinci îl redă fără aureolă. Figurile oamenilor, pe care le întâlnim, sunt alese şi studiate de Constantin Lecca cu multă grijă, dar, uneori, ţinuta lor hieratică e împrumutată din tradiţia Renaşterii. Putem afirma că pictorul român nu este un simplu pastişor, cum s-a afirmat de atâtea ori, el având partea sa de originalitate.

Deşi se recunoaşte şi la Constantin Lecca o oarecare tendinţă de umanizare a personajelor, totuşi nu se îndepărtează prea mult de canoanele ortodoxe tradiţionale. De altfel, nici „Reprezentaţia” Bisericii nu i-ar fi admis lucrarea, aşa cum nu i-a acceptat-o pictorului german Neugass. Constantin Lecca ţine o cale de mijloc, singura acceptabilă în acea vreme.

Scena spălării picioarelor

Această scenă are la bază tot un verset biblic rostit de Mântuitorul: „Cine vrea să fie mai mare să fie tuturor slugă”. Ca reacţie psihologică la apostoli se observă aici: stupoare, sfială, uimire, stări provocate de gestul lui Iisus Hristos de a le spăla picioarele.

O imagine luminoasă, armonios şi viu colorată, subliniază sentimentul de blândeţe şi umanitate ce se degajă din chipul lui Iisus Hristos, care, în genunchi, spală picioarele Sfântului Apostol Petru. Între Iisus şi Sfântul Apostol Petru, jos, se află vasul cu apă, iar ceva mai depărtat alte două vase de lut. Lângă Sfântul Apostol Petru, în picioare, e Sfântul Apostol Ioan, îmbrăcat cu o hlamidă roşie, de o frumuseţe feciorelnică, poartă părul lung lăsat pe spate.

Într-un alt plan, mai îndepărtat, se zăresc încă două persoane (probabil gazdele), în mijlocul cărora se distinge figura roşcată a lui Iuda. Pe faţa lui se citeşte ura neîmpăcată faţă de tot ce face Iisus Hristos.

Icoana Intrării în Ierusalim

Scena, plină de mişcare, provocată de învălmăşeala personajelor, dă impresia prezenței unei mulţimi. În prim plan, în centru, Iisus Hristos apare călare pe asin, binecuvântând poporul. În imediata apropiere a Mântuitorului, în spate, vin apostolii în frunte cu Evanghelistul Ioan, care este redat întocmai ca în scena „Spălarea picioarelor”. Lângă Iisus Hristos, trei copii ţin în mâini stâlpări de finic, primite de la o femeie, probabil mama unuia dintre ei. O altă femeie, cu un copil în braţe, se apropie de Mântuitorul. Pe jos sunt aşternute covoare şi stâlpări de finic. Tot în faţă, femei şi bărbaţi în genunchi, în orantă, cer milostivire. Într-un alt plan, îndepărtat, se observă în mijlocul mulţimii copacul în care este urcat un copil. Toate momentele scenei sunt prinse cu exactitate, conform istorisirii biblice.

Aceste trei icoane, aşa precum am spus, au la bază vechea pictură românească combinată cu elemente din cea italiană în spiritul Renaşterii. Se observă aici o timidă tendinţă de laicizare a picturii bisericeşti; figurile sunt mai puţin schematice, mai realiste şi mai umane. De asemenea, se disting şi unele stângăcii, inerente oricărui început.