Consideraţii despre anastasimatarele în limba română

Anastasimatarul (din grecescul ἀνάστασις = înviere) este cartea care cuprinde cântări bisericești de la slujbele zilelor de duminică, ziua Învierii Domnului. Cu unele excepții, textele cântărilor sunt cuprinse în Octoih, Anastasimatarul fiind, de fapt, un
fragment din Octoih pus pe note muzicale.

Primele dovezi despre cântarea în limba română la slujbă datează de la mijlocul secolului al XVII-lea. Anumiți călători străini consemnau că în bisericile dom­nești din Țara Românească și Moldova se cânta la o strană grecește, iar la cealaltă ro­mânește. Cântarea în limba română era o excepție în acea vreme, devenind regulă abia la jumătatea secolului al XIX-lea.

Cel mai vechi manuscris cu cântări pe note în limba ro­mână, este „Psaltichia ru­mănească”, finalizată de Filotei sin Agăi Jipei, la 24 decembrie 1713. Ea conținea mai multe cărți de cântări, printre care și un Anastasimatar.
Varianta românească a textului nu a fost preluată din tipărituri, ci a fost copiată din manuscrise sau tradusă de Ieromonahul Filotei. Modelul a fost Anastasimatarul lui Hrisaf. Astfel, în unele cântări, Filothei a preluat varianta grecească, iden­tic sau aproape identic, iar în altele, a operat modificări importante. De multe ori, mo­dificările au avut drept cauză di­ferențele de lungime a cuvintelor și de topică dintre cele două limbi.
Se cunosc cinci manuscrise cópii după Anastasimatarul Ieromonahului Filothei, ultimul din 1821.
Un alt Anastasimatar în limba română a fost scris de Mihalache Moldovlahul în anul 1767, manuscrisul aflându-se în biblioteca Marii Lavre din Sfântul Munte Athos. În România se află două cópii incomplete în Biblioteca Academiei Române. Modelul său pare să fi fost Anastasimatarul lui Petru Lampadarie, multe dintre cântările acestora fiind asemănătoare. Anastasimatarul lui Mihalache, cel mai complet dintre cele românești, cuprinde și o serie de cântări care nu sunt notate în manuscrisele grecești, cel puțin în cele din bibliotecile românești. Un alt autor de anastasimatar românesc este Ianuarie Protosinghelul, manuscris care nu ni s-a păstrat. Știm doar faptul că Anton Pann l-a văzut pe la anul 1821 și că era foarte bine potrivit pentru limba română.

Primul Anastasimatar în limba română

În anul 1823, a fost tipărit primul anastasimatar în limba română, alcătuit de Macarie Ieromonahul, după cel al lui Petru Efesiu. Următorul a fost tipărit abia peste 25 de ani (1848), de către Dimitrie Suceveanu, fiind o reeditare după Anastasimatarul lui Macarie, revăzută și adăugită după noile apariții din limba greacă.
Anastasimatarul lui Macarie Ieromonahul, cu excepția câtorva încercări personale, a constituit sursa principală de inspirație pentru aproape toate lucrările, având cea mai mare circulație în tipărituri și manuscrise.
Din punct de vedere al repertoriului, al conținutului cântă­rilor învierii de sâmbătă seara și de duminică dimineța, muzica bisericească românească, pe parcursul a două secole, a urmat un singur filon de ins­pirație, pornind de la varianta grecească a lui Petru Lampadarie, „româ­nită” de Macarie, apoi pres­curtată și stilizată de Suceveanu. Anastasimatarul lui D. Suceveanu reprezintă, prin forma sa stilizată, punctul de reper până astăzi. Celelalte cântări, care sunt cuprinse și în alte colecții decât Anastasimatarul (Dogmaticile, Βine­cuvântările învierii și Voscresnele), au cunoscut mai multe surse și mai multe încercări personale, unele foarte reușite (Costin Moisil, „Anastasimatarele”, în Muzica, nr. 2, 2010, p. 12).
Modelul melodic a fost preluat și prelucrat, în fiecare variantă, sintetizându-se pe lângă experiența personală a autorului, tradiția locală de interpretare a cântărilor, din principalele centre muzicale ale țării. Totodată, fiecare autor a fructificat întreaga tradiție anterioară, constituindu-se la rândul său în izvor pentru urmași. Constatăm, astfel, în spațiul muzical românesc, pe de o parte, diversitatea cântărilor, iar pe de altă parte, unitatea de stil, în interiorul tradiției.

Specificul românesc al cântării

Melodiile în limba română diferă ușor de modelul grecesc: modificările țin seamă de topica textului, de lungimea și de poziția accentelor cuvintelor în textul românesc. Uneori di­ferențele sunt mai accentuate, Macarie înlocuind în întregime formulele de cadență din textul grecesc. Modificările treptelor de cadență sunt rare. Este posibil ca unele fraze să fi fost preluate din cântările românești mai vechi, transmise fie prin manuscrise, fie prin tradiția orală, deoarece există ase­mănări între unele pasaje din Anastasimatarul ieromonahului Macarie și pasajele cores­punzătoare din Anastasimatarul lui Mihalache.
Față de restul cântărilor psal­tice din tipăriturile româ­nești, linia melodică este mai simplă, cu salturi rare, descriind de mai multe ori același traseu până să realizeze o cadență. Cadențele în registrul acut sunt mai puțin dese, aceasta și datorită faptului că octava nu are un rol important în structura glasului (Vasile Grăjdian, Elemente de cântare bisericească și tipic, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2002, p. 102). Trecerile în alte glasuri sunt rare. Cântările stihirarice sunt mai ornamentate, iar proporția silabelor care durează doar un timp este mai mică. Cântările irmologice, în schimb, sunt mai așezate decât cele ale altor psalți, întâlnindu-se des mai multe silabe la aceeași înălțime (un șir de 4-5 isoane). Anastasimatarul Ieromonahului Ma­carie a fost retipărit integral în trei ediții (1856, 1875, 1897), de fiecare dată însoțit și de alte cântări.
Versiunea (incompletă) a lui Ghelasie Βasarabeanul, nu a constituit o sursă de inspirație (a fost utilizată numai de D.C. Popescu, la Voscresne), ea fiind consemnată, aproape în exclusivitate, în tradiția manuscrisă. Dintre versiunile de după mijlocul secolului al XIX-lea se evidențiază, din punct de vedere muzical, cele ale lui Șt. Popescu, I. Zmeu, și N. Severeanu, care au fost cel mai mult preluate ca fond sau ca formă de către alți autori. Melodica și repertoriul Anastasimatarului uniformizat reprezintă continuitatea acestei vechi tradiții la începutul secolului al XXI-lea.
Toate acestea arată tradiția și continuitatea cântărilor învierii. Continuitate, pentru că stilul impus de făuritorii Școlii românești de psaltichie s-a păstrat nealterat până astăzi, putând fi urmărit ca un fir roșu la toți autorii (secolele XIX-XXI); iar tradiție, pentru că autorii au știut să adapteze cântările la „cerințelor timpului”, fără a le afecta structura și fără a le știrbi din frumusețe.

Rolul didactic al Anastasimatarului

În afara slujbelor, Anastasimatarul era folosit ca „abe­cedar” în învățarea muzicii psaltice. Cartea lui Pann pare alcătuită în primul rând cu scop didactic. Cântările erau mai ușoare decât cele din Anastasimatarul lui Macarie: cele stihirarice erau mai scurte, unei silabe corespunzându-i un număr mai mic de neume.
La Κekragarii – prima cântare dintr-un glas care era predată – erau evitate cadențele dificile și modulațiile. În schimb, Dogmatica glasului al VI-lea – cea mai grea cântare a celui din urmă glas predat – abunda în modulații și formule inedite.
Dintre anastasimatarele apărute ulterior, unul singur nu avea la bază nici unul dintre cele trei volume amintite mai sus. Acesta este Anastasimatarul alcătuit în 1809 în limba greacă de către Dionisie Fotino, transcris în noua notație și tradus în limba română de către Anton Pann, cel care l-a și tipărit în 1854. Celelalte erau fie reeditări ale Anastasimatarului lui Ma­carie Ieromonahul, fie prelucrări după Anastasimatarele lui Macarie și Suceveanu și „prescurtarea” lui Pann.
Dintre acestea, unele aveau un vădit caracter didactic, conținând un număr mic de cântări, de dificultate redusă, având uneori altă ordine de aranjare a glasurilor decât cea liturgică (la început glasurile mai simple, iar glasurile cromatice II și VI la sfârșit), cuprinzând uneori și elemente de teorie.
Anastasimatarul lui Suceveanu cuprinde cântări din Anastasimatarul ieromonahului Macarie, păstrate identic sau modificate mai mult sau mai puțin (Suceveanu preia identic, sau cu foarte mici modificări, toate cântările în tact iute, mai puțin Fericirile în glasul VII, de la care păstrează doar primul tropar, apud Gheorghe C. Ionescu, „Lexicon al celor care, de-a lungul veacurilor, s-au ocupat cu muzica de tradiție bizantină în România”, Editura Diogene, București, 1994, p. 203-204), și cântări noi, cea mai mare parte traduse din grecește (traduce din limbă greacă: stihirile Vecerniei și Dogmatica glasurilor III, IV și plagalelor lor VII și VIII, stihirile Stihoavnei în glasurile I și II, stihira Născătoarei de la Stihoavnă în glasurile I, III, IV, V, VII, și multe altele), după cum el însuși menționează pe pagina de titlu.
Există și cântări care nu sunt nici copiate din Anastasimatarul ieromonahului Ma­carie, nici traduse din anastasimatarele tipărite în limba greacă. Dintre ele, unele se aseamănă cu cele din Anastasimatarul lui Macarie, fiind probabil o prelucrare (uneori prescurtare) a acestora: stihira a doua de la Κekragarion (Să se îndrepteze...) în glasul II și plagalul său VI, Dogmaticele glasurilor II, III, IV, V și VII și stihira Născătoarei de la Stihoavnă în glasul II.
Altele diferă față de cântările din tipărituri; fie au avut ca sursă manuscrise necunoscute, fie sunt alcătuiri ale lui Dimitrie Suceveanu: Dogmatica glasului I, Pasapnoariile Laudelor glasului II și o variantă a Troparului Învierii în glasul VIII (primul tropar al Fericirilor, glasul VII și Troparul Învierii, glas VIII apar în două variante, amân­două în stil irmologic).

Stil stihiraric sau irmologic

În Anastasimatarul lui Dimitrie Suceveanu, spre deosebire de cel al lui Macarie Ieromonahul, cântările sunt scrise în stil stihiraric sau irmologic, după o anumită rânduială. Κekragariile, Dogmaticile și Pasapnoariile Laudelor sunt scrise în stil stihiraric (glasurile I, II și plagalele lor) sau în două variante, stihiraric și irmologic (III, IV și plagalele lor); stihirile Laudelor în stil stihiraric (glasurile I, II și plagalele lor) și în stil irmologic (glasurile III, IV și plagalele lor), iar cântările Stihoavnei în stil irmologic (cu excepția Slavei de la Stihoavna glasului II). Celelalte cântări apăreau și în Anastasimatarul lui Macarie în stil unitar (fie stihiraric, fie irmologic) și tot la fel apar și în cel al lui Suceveanu.
Între cântările glasului al optulea și voscresne, Dimitrie Suceveanu adaugă 22 de podobii scrise în stil irmologic. Toate podobiile sunt traduse din grecește, cu excepția uneia, aflată în două variante: prima, tradusă din grecește, iar a doua, alcătuită de Suceveanu.
Deși nu avem informații despre sursele în limba greacă utilizate de Dimitrie Suceveanu – manuscrise sau tipărituri – analiza comparată a Anastasimatarului lui Suceveanu și a tipăriturilor grecești arată că acesta a folosit „Albina Mu­zicală” a lui Theodor Fokaefs și cel puțin una din edițiile din 1832, 1839 și 1846 (cel mai probabil una din ultimele două). Variantele în limba greacă ale podobiilor se găsesc în irmologhioanele apărute la Constantinopol în anii 1825 și 1839. Nu în ultimul rând, dimensiunile mici ale acestor volume însemnau și costuri mai mici, făcându-le accesibile elevilor.

Uniformizarea cântării bisericești

Între anastasimatarele alcă­tuite din considerente didactice se numără cele ale lui Oprea Demetrescu (1859, 1872, 1875), preotului Gheorghe Ionescu (1892, 1897), Ștefanache Popescu (1899), preotului Th. V. Stupcanu (1926), Ion Popescu-Pasărea (Utrenier – 1928, Vecernier – 1931, 1936, 1939). Din cele destinate stranei fac parte cele ale psalților Nicolae Severeanu (1900, 1938), Ioan Zmeu (1903), Dimitrie C. Popescu (1908, 1911) și cel al protosinghelului Victor Ojog la 1943 (Marcel-Ionel Spinei, „Catalogul manuscriselor psaltice-muzicale din România”, în revista „BOR”, anul 123, nr. 4-6, 7-9, București, 2005).
În perioada 1948–1989 a fost editat un singur anastasimatar (vol. I, Vecernier – 1953, vol. II, Utrenier – 1954, ed. a II-a, 1974). Anastasimatarul uniformizat, alături de alte cărți de strană editate de un colectiv coordonat de Nicolae Lungu, avea ca scop introducerea unei unice variante de cântare pentru toate bisericile din România, acțiunea fiind numită uniformizarea cântării bisericești. Melodiile cântărilor erau cele tradiționale, însă mult simplificate, eliminând o parte în­semnată din ornamente, fo­losind uneori formule noi (Vasile Grăjdian, Studii de teologie imnografică, Editura Uni­ver­sității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2008, p. 137).
Volumele erau tipărite în dublă notație (psaltică și pe portativ) pentru a putea fi citite și de cântăreții din Transilvania, unde notația psaltică nu era folosită, și de către cei care nu urmaseră seminarul teologic.
După 1989 au fost reeditate și alte cărți de cântări decât cele uniformizate, între ele aflându-se și un anastasimatar. Tipărit în 1998 (ed. a II-a în 1999) de arhid.
Sebastian Βarbu-Βucur și preotul Alexie Al. Βuzera, volumul reprezintă Anastasimatarul lui Victor Ojog, cu unele modificări datorate înlocuirii textului original cu cel din noile ediții ale Octoihului mic.