Cuvântul tipărit în programul misionar al Sfântului Andrei Şaguna

Sfântul Ierarh Andrei Şaguna a creat tipografia arhidiecezană pentru că întotdeauna a valorizat toate formele de circulaţie a informaţiilor – cu deosebire cuvântul scris şi tipărit. Apariţia tipografiei româneşti sibiene la 1850, când în Sibiu era deja o îndelungată şi puternică tradiţie profesională săsească în domeniu, este un eveniment uşor de urmărit în evoluţia sa, şi impresionant, care a deschis largi perspective evoluţiei societăţii româneşti.

Sfântul Ierarh Andrei Şaguna spunea în „Memorii”: „Convingându-mă că avem neapărată necesitate pentru o tipografie de unde poporul, preoţimea şi tinerimea şcolară să poată trage cărţile necesare, am cumpărat o tipografie şi o am dăruit bisericii noastre din Ardeal, căpătând în 31 august 1850 voie de la guvern spre a o pune în lucrare (...) şi numai decât am pus sub tipar protocoalele matriculare şi Apostolul, şi adaosul la Promemoria despre autonomia bisericii noastre naţionale române”.

Fără să fie o întâmplare, în ultimii ani au apărut numeroase articole, studii şi chiar volume referitoare la personalitatea celui care a fost numit „creator de epocă în istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania”, iar din toamna anului 2011 a fost canonizat, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei. Din toate a reieşit că una dintre creaţiile sale cele mai cunoscute şi importante a fost înfiinţarea Tipografiei diecesane din Sibiu. Dorim să privim acest subiect ca pe un element al evoluţiei comunicării explozive în societatea vremii. În cazul ierarhului nostru, el a intuit posibilitatea valorificării acestei realităţi pe planuri multiple, în cadrul unor proiecte din cele mai stringente pentru misiunea sa.

Nevoia de tipărituri

Interesantă este motivaţia şi împrejurările care au făcut ca în acele momente extrem de grele, când numeroase locaşuri de cult şi instituţii ale Bisericii au fost prădate şi arse, ele fiind primele victime ale rebelilor, să se treacă imediat la refacerea a ceea ce a fost distrus, şi încă la standarde mai înalte, specifice postpaşoptismului. Lipsurile continuau să fie mari şi românii simţeau tot mai acut şi dureros starea lor, inferioară conlocuitorilor. După câteva luni de la stingerea „rebeliei”, în decembrie 1849, celebrul preot-protopop Moise Fulea, director al Şcoalelor naţionale (greco-răsăritene) autentifică în Sibiu un Atestatum, dar, evident ...în manuscris. Era eliberat de un dascăl sibian la care diacul Ioan Panga din Colun, „au envetzat cu limba Romaneaske foarte bine şi atsesti [atât] cu slove latinesti si a szkrie (...)”. 

A învăţat cu slove latineşti, dar cu ortografie maghiarizată, impusă de autorităţi pentru ca românii să-şi piardă una din singurele particularităţi care le mai rămăseseră (Ana Grama, „Mesajul scrisului românesc din documente săteşti transilvane. (1780-1850)”, în „Revista Arhivelor”, 1989, 4, p. 349-356). Această modalitate de scriere, fie şi cu „literele străbune”, cum se şi spunea, era un fals pentru limba română, produs în condiţii politice deosebite. Ortografia maghiarizată a stâlcit limba română nu numai la suprafaţă, ci adânc în fiinţa sa, iar acest atac la limba română autentică i-a şi îndepărtat pe mulţi de alfabetul latin.

Chiar în aceste condiţii stricătoare de limbă, totuşi, unii tineri s-au familiarizat cu forma şi înţelesul lor, ceea ce în timp le va fi de folos. Cu doi ani înainte, iată, s-a eliberat unui român certificat şcolar, de la o şcoală săsească, tipărit şi ornat, tipizat, ca un adevărat document „pe viaţă”, care, pe lângă faptul că le dădea românilor şanse mai favorabile pentru diferite funcţii, când era şi frumoasă apărea, pentru indivizi şi urmaşii lor, cât... o decoraţie. Românii nu-şi puteau permite atunci astfel de atestate, dar îşi vor permite când vor dispune de Tipografia şaguniană.

Tipărituri pentru biserici şi şcoli

Manuscrisele au cunoscut, din partea Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, cel mai mare respect, ca purtătoare ale ştiinţei, adevărului, noutăţilor, el insistă mult pe înţelegerea textelor, fie şi prin repetarea lecturii. Documentele în sine trebuiau păstrate cu grijă în arhive. El cerea de la manuscrise şi o grafie frumoasă, corectă şi respectuoasă faţă de CUVÂNT şi de destinatarii/cititorii scrisorii. Către eparhii, circularele sau ordinăţiunile în formă de manuscris (în afara unor cazuri speciale pentru autorităţi) se trimiteau în mod curent. Totuşi, nevoia acută de a se produce schimbări în sistemul de comunicare era vizibilă. Era nevoie de mijlocul cel mai eficient de tipărire a cărţilor de cult, care să suplinească lipsa acestora, procurate de obicei din Ţara Românească, din Blaj sau din tipografia de la Buda. 

Înfiinţarea tipografiei a fost un act mai complex de politică ecleziastică şi culturală, ideologică şaguniană impus de noile stări. Însuşi ierarhul subliniază aceste nevoi în textul citat mai sus, din anul 1850. Şi mai explicit este creatorul tipografiei într-o introducere la propria carte, intim legată de crearea tipografiei: „(…) Pentru că am cunoscut numaidecât necesitatea cea mare şi înteţitoare pentru unele cărţi bisericeşti şi şcolare, care nu iartă, fără pagubă învederată a binelui comun, amânarea retipărirei unora şi compunerei şi edării altora, dintre care cele bisericeşti toate le-am retipărit, eară dintre cele şcolare şi scientifice unele le-am compus eu şi altele le-am încredinţat unor bărbaţi scientifici spre compunere, ori spre traducere, şi aşa le-am tipărit în tipografia [pe] care o am fundat eu şi o am dăruit bisericei noastre din Ardeal (sn)” (Andrei Şaguna, „Introducere la Dreptul canonic”, p. XII, apud N. Popea, Arhiepiscopul… , Sibiu, 1879, p. 321).

Într-adevăr, în chiar anul 1851 s-a tipărit „în tipografia noastră”: 1. Apostolul; 2. Catehismul Mic, 3. Promemoria cătră ministrul austriac, 4. Abecedarul românesc compus de Sava Popovici, paroh în Răşinari (căruia, mai glumind, ierarhul îi aminteşte că... lui nu i-a dat un exemplar, eventual cu dedicaţie) şi 5. Istoria biblică, compusă pentru şcolari” (Andrei Şaguna, op. cit., p. 57).

Telegraful Român şi misiunea Bisericii

În 1852, „sub conducerea şi censura mea”, acum a baronului Andrei Şaguna (titlu primit ca o compensaţie –„antidot” pentru nedreptăţile pe care le suferea, dar pe care nu le lăsa nedezvăluite, nedemontate), în afara a două cărţi bisericeşti, a publicat: Gramatica românească de acelaşi Sava Popovici Barcianu, „pe seama şcoalelor noastre poporale”, precum şi un Vocabular şi Cartea de conversaţiune, «româneşte şi nemţeşte», compusă de acelaşi” (Ibidem, p. 58-59). În chiar acelaşi an constata că „Durerile inimii mele (...) tot mai mult erau pentru mine săgetătoare pentru că înţelesesem că ultramontanii au în Ardeal şi Bănat organele lor de presă”, ceea ce ne trimite cu gândul la o problemă determinantă în promptitudinea cu care se deschide tipografie. Era astfel vizibil că, mai presantă decât alte necesităţi era nevoia de a dispune de mijloace moderne de comunicare rapide, răspunsuri prompte la atacuri, înţelegeri cu toată lumea: slujitorii Bisericii (circularele manuscrise continuau să existe, dar nu mai puteau avea un efect corespunzător nevoilor epocii), poporeni, neprieteni, politicieni, superiori de tot felul etc. Aceasta nu se putea face decât printr-un organ de presă. Aşa, pe fondul funcţionării tipografiei a putut să apară „Telegraful Român”. 

Acesta a fost gândit ca o gazetă politică, comercială şi literară, care să ajungă la inimile şi minţile românilor din Ardeal şi de dincolo de fruntariile lui, „aducând un licăr de speranţă şi de bucurie, un sentiment de nobleţe şi de dragoste faţă de valorile perene ale culturii române şi ale spiritualităţii ortodoxe”. În chiar introducerea acestei foi în circulaţie se spune: „(…) Unul din mijloacele cele mai poternice, care înlesneşte, uşiurează şi grăbeşte cultura unui popor, este fără îndoeală învăţătura lui prin scrieri şi prin tipariu. Nu e popor în lumea veche seu în cea nouă, care să se fi potut redica la o stare înaltă de cultură, făr a fi cunoscut în vechime întrebuinţarea scrierii, şi în timpii mai dincoaci şi a tipariului” (Cf. „Telegraful Român”, Nr 1, p. 23-25).

Grafie chirilică şi latină

Într-una din încăperile în care se află azi instalată actuala tipografie şaguniană se află, păstrat ca o relicvă, un mic tablou în care se vede un text tipărit, aproape şters de trecerea a 163 de ani. Privit cu atenţie, el nu este altceva decât o circulară de la înfiinţarea tipografiei, din chiar 27 august 1850. Tipografii noştri au păstrat-o acolo ca pe un nobil memento. Aceasta este, probabil, a doua tipăritură (două exemplare lipite pe câte un carton suport o „Facsimilă”, tipărită cu ajutorul tiparului înalt pe o hârtie îngălbenită, 17 x 30,5 cm, cu chirilice (alfabet de tranziţie) şi, un exemplar-pereche, cu latine) din acea tipografie, prima fiind, cu certitudine poezia omagială dedicată creatorului tipografiei – Andrei Şaguna, impresionantă ca text şi ca lucrare de artă grafică; în cercuri alese au fost distribuite împreună. 

În contextul unor mişcări de idei care continuă să se vehiculeze (neîntemeiat), parcă mai interesant este faptul că tabloul are două feţe: una cu chirilice şi a doua cu latine conţinând acelaşi text. Dotată cu chirilice în primul rând, pentru că vechii preoţi le cunoşteau pe acestea, şi cărţile de cult numai astfel puteau fi folosite, tipografia nu era creată ca să submineze alfabetul latin, cum era acuzat episcopul de neprieteni. Dar, pragmatic, Ierarhul Andrei Şaguna se adresa viitoarelor generaţii de cititori, pe care însuşi le pregătea, conform nevoilor vremilor, iată, cu latine. De altfel, acestea erau deja familiare celor ce urmaseră şcoli străine, ca şi celor ce vor veni din urmă. Acuzaţia că episcopul era împotriva latinelor (era însă împotriva latiniştilor exageraţi) era de rea credinţă.

În acelaşi an 1850, când dă aprobare pentru Abecedarul lui Sava Popovici, reaminteşte că e imperativ ca acesta „să aibă în el alfabetul latin cu toate tipurile de litere”. Textul în sine este un impresionant însemn al bucuriei, nădejdii, acţiunii de mobilizare a oamenilor care trăiau acum o nouă eră, un moment, până la urmă, de împlinire sufletească. Urmaşii interbelici au ştiut să o aprecieze tocmai pentru semnificaţia sa aparte şi astfel ea a fost prezentată la Expoziţia Camerei de Comerţ şi Industrie din Sibiu din 27 august – 10 septembrie 1933. Informaţia aceasta ne parvine din notiţa de pe cartonul care susţine transcrierea circularei cu (litere) latine. Descoperirea acestor tipărituri ne obligă să mai aducem în discuţie (deşi destul de sumar) alte două chestiuni din acelaşi perimetru. Vom sublinia grija fundamentală a ierarhului pentru cuvântul tipărit. Ea are manifestări diverse şi concrete prin insistenţa cu care cere ca tipăriturile vechi şi noi să fie păstrate şi folosite, trecute în inventare etc.

În anul 1855 solicita un inventar specializat al cărţilor, cu adăugarea răspunderii ce va cădea asupra celor ce le vor neglija. Începător în toate, cum a fost, el a alcătuit o circulară în acest sens care poate concura cu orice reglementări ale normelor moderne de evidenţă, conservare şi valorificare a cărţilor. Prevederilor din circulara 288 din anul 1855, sunt concludente în acest sens. A doua observaţie de aici, pe care o putem ilustra nu doar prin cuvinte, ci şi prin imagini, este grija personală pentru propria-i bibliotecă, bucuria ţinerii în mână a unor cărţi, pe care le folosea asemenea studenţilor, sau ca şi şcolarii de la şcoală, chiar şi în zi de Paşti; citea în toată ziua (Eusebiu Roşca).

Propriile cărţi şi le corecta singur cu o acribie care a rămas în memoria urmaşilor, cu mesaje speciale adresate colaboratorilor: „Barbu! Să păzeşti la corectură ca să nu strici treaba, cum ai făcut pe aceasta ce am provăzut acum” („Revista Teologică”, 1923, p. 206). Venise la Sibiu cu circa 3000, cărţi care i-au fost arse în 1849. Apoi şi-a constituit altă bibliotecă importantă, inclusiv prin cumpărarea unor biblioteci întregi de la anumiţi intelectuali. Şi-a alcătuit întâi singur un catalog, în care clasifica volumele după o sistemă proprie, apoi un alt catalog l-a realizat Ilarion Puşcariu. În timpul lucrărilor acestuia au schimbat multe impresii despre valorile nemăsurabile ale cuvântului scris şi tipărit.

Tipografia a continuat peste ani să lucreze, să satisfacă nevoile culturale fundamentale şi astăzi face încă podoaba Mitropoliei Ardealului, aşa cum la Expoziţia ASTREI din 1881 a fost distinsă cu o onorantă medalie de argint.

Transcrierea cu litere latine a circularei de la 27 august 1850:

„CĂTRĂ IUBITUL MEU CLERU ŞI POPORU DIEŢESANU! Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul nostru, carele au binevoit, ca pe vremea înnălţatului nostru împărat FRANŢISC IOSIF I şi a prea înnalt Aceluiaşi părinteşti Stăpâniri să ne putem bucura de înfiinţarea unei Tiografii eparhiale, de unde vom putea căpăta cărţile noastre bisericeşti şi şcolare.

De mult tâmpu încoace văzând eu lipsa cea mare de cărţi bisericeşti şi şcolare în Eparhia noastră, văzând totodată şi scăderile cele mari sufleteşti, ce se nascu de aici, am hrănit în inimă-mi fierbintea dorinţă de a înfiinţa pe sama Eparhiei acesteia o Tipografie pe spesele mele. Şi iată Iubiţilor! Dorinţa mi să împlini. Dela înaltul nostru Guvernu civil şi militariu am dobândit sub 31 august a.c. Nr. 19.572, învoirea pentru ridicarea unei Tipografii eparhiale, în urma căreia îndurate Ordinăciuni n’am pregetat a ţinea astăzi Duminică Sfinţirea apei, după rândueala C. Maicei noastre Biserici, şi totodată a deschide şi a pune în lucrare zisa Tipografie, cu care ocaziune s’au şi tipărit acest ţirculariu înştiinţătoriu.

Scopul Tipografiei acesteia este, ca să se tipărească într’ânsa cărţi bisericeşti şi şcolare, şi apoi să se vânză cu preţu cât se poate mai uşor. Despre care vă înştiinţezu cu acel adaos, că mai întâiu de toate se vor tipări Protocoale matriculare; căci cu durere am înţeles, că subt tâmpul revoluţiunei arzându-se de mâna vraşmaşului 41 de Biserici, iar 319, prădându-se, cu acea ocaziune s’au prăpădit şi multe Protocoale matriculare. Împărtăşindu-vă arhiereasca mea binecuvântare rămâiu/Al Vostru/ De tot binele voitoriu Arhiereu/Andreiu m.p./Sibiiu, în 27 August 1850./SIBIIU,/În Tipografia Dieţesană”.