Episcopul Roman Ciorogariu, evocat la Oradea

Se împlinesc în aceste zile 80 de ani de când cel dintâi episcop al Oradiei de după momentul istoric al reînvierii Episcopiei Oradiei, în 1920, vrednicul de pomenire Episcop Roman Ciorogariu, a trecut la cele veșnice.

Ierarhul orădean s-a născut la 6 decembrie 1852 în Pecica, județul Arad, primind numele Romulus Nicolae. Studiile primare şi liceale le urmează la Arad. În 1873 se înscrie la Academia Regală de Drept din Oradea, pe care nu ajunge să o mai termine. Între 1874-1877 urmează cursurile Institutului Teologic din Arad, iar între 1877-1880, în calitate de bursier la Leipzig şi Bonn, audiază cursurile de teologie, pedagogie şi filosofie ale unor reputaţi profesori. Din februarie 1881 şi până la alegerea sa ca vicar al Consistoriului ortodox din Oradea, funcţionează ca profesor la Institutul Teologic din Arad, iar începând cu 1901, îndeplineşte şi funcţia de director al acestui Institut. A fost redactor şi colaborator la diferite organisme de presă bisericească şi culturală, precum: „Tribuna”, „Biserica şi Şcoala”. În 1900 a fost tuns în monahism la mănăstirea Hodoş-Bodrog, iar la scurtă vreme este hirotonit ierodiacon şi ieromonah.

Unirea românilor

Anul 1917 a adus în arealul bisericesc bihorean pe omul providenţial, cel de al cărui nume avea să se lege „reaprinderea candelei ortodoxe” la marginea dinspre apus a neamului românesc, Roman Ciorogariu. Din punct de vedere social-politic, la Oradea şi în toate zonele limitrofe, presiunile conducerii comuniste maghiare întreţineau o atitudine ostilă oricărei manifestări româneşti. Personalităţi locale de marcă, precum dr. Aurel Lazăr, Coriolan Pop sau Nerva Traian Cosma militau pentru o cauză nobilă seculară: autodeterminarea spaţiului românesc al Bihorului şi a toată zona Ardealului. Acestora li s-a alăturat şi vicarul Roman Ciorogariu, care, în 1918, împreună cu profesorul Gheorghe Tulbure, va înfiinţa ziarul „Tribuna Bihorului”, organism de presă locală, în care erau exprimate opiniile legate de imperativele naţionale şi bisericeşti ale românilor. În acelaşi an, în urma îmbolnăvirii lui Coriolan Pop, preşedintele Consiliului Naţional, Roman Ciorogariu devine preşedinte „de facto” al Consiliului Naţional Român din Oradea şi Bihor, calitate în care intensifică lupta pentru unire în Bihor. 

În 12 octombrie 1918, în casa doctorului Aurel Lazăr din Oradea, reprezentanţii românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş au semnat „Declaraţia de Independenţă naţională”, care statua separarea definitivă de Imperiul austro-ungar şi invoca principiul autodeterminării naţionale. Această „hotărâre epocală”, cum o numeşte „Unchiaşul” (pseudonimul publicistic al lui Roman Ciorogariu), va fi preambulul Marii Uniri de la Alba-Iulia. 

Personalitatea lui Roman Ciorogariu, formată şi afirmată în atmosfera de puternică trăire naţională a Aradului, a devenit catalizator în lupta pentru unire şi pentru împlinire spirituală a românilor bihoreni. Modul în care vicarul s-a implicat în evenimentele din toamna lui 1918 şi primăvara lui 1919, verticalitatea opiniilor exprimate în Memoriul adresat Conferinţei de la Versailles, spiritul său de jertfă pentru triumful cauzei naţionale, l-au impus pe Roman Ciorogariu ca lider al eforturilor pentru dobândirea unui drept istoric – Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei.

Împreună cu o delegaţie formată din reprezentanţi ai românilor din Bihor, Satu-Mare, Sălaj şi Arad, la 1 decembrie 1918, Roman Ciorogariu a participat la actul Marii Uniri de la Alba-Iulia. Din păcate, românii din părţile Bihorului nu s-au putut bucura de Marea Unire de la 1 decembrie, până la data de 20 aprilie 1919, odată cu eliberarea Oradiei de sub stăpânirea armatelor comuniste maghiare. În acest răstimp, Roman Ciorogariu, împreună cu intelectuali ai urbei au fost „hărţuiţi” şi expuşi pericolului furiei armatei bolşevice, trăind cu speranţa sosirii grabnice a Armatei române. Odată cu unificarea bisericească naţională şi cu realizarea Unirii politice a Transilvaniei cu Ţara Românească şi Moldova, şi mai exact, odată cu eliberarea ultimului petic de pământ românesc, consfinţit prin intrarea Armatei române, conduse de generalul Traian Moşoiu, în Oradea (20 aprilie 1919), contextul devine favorabil pentru a duce la bun sfârşit şi idealul bisericesc al credincioşilor ortodocşi bihoreni: restatornicirea Episcopiei Oradiei.

Episcopia Oradiei Mari

Cu ocazia vizitei suveranilor români, Regele Ferdinand și Regina Maria, la Oradea, din 23 mai 1919, vicarul Roman Ciorogariu a prezentat această doleanţă seculară a românilor bihoreni, aflaţi din 1712 și până la acea dată sub jurisdicţia canonică a episcopilor care au păstorit la Arad. Regele Ferdinand a încurajat această iniţiativă: „Episcopia Orăzii Mari se va înfiinţa mai curând decât credeţi”. Demersurile susţinute cu înflăcărare n-au rămas fără răspuns deoarece, la 23 iunie, respectiv 13 august 1920, în Senat şi în Camera Deputaţilor a fost votată legea pentru restatornicirea Episcopiei Oradiei, fiind apoi promulgată la 30 august 1920 prin înaltul Decret Regal emis de către Regele Ferdinand I Întregitorul. Legea avea un singur articol cu următorul conţinut: „Vechea Episcopie Ortodoxă din Oradea Mare, în ţinutul Bihorului, se restatorniceşte în drepturile sale de odinioară”.

În ziua de 3 octombrie 1920 a avut loc, la Biserica cu Lună din Oradea, şedinţa extraordinară prezidată de Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, în cadrul căreia a fost ales cel dintâi episcop al reînfiinţatei Episcopii a Oradiei, Roman Ciorogariu. (...) Hirotonia şi instalarea erau preconizate a se face deodată, la Oradea, la o dată ulterioară. Din nefericire, atentatul cu bombă, din 8 decembrie 1920, comis la Senat de anarhistul evreu Max Goldstein, a fost nefast pentru Roman Ciorogariu care se afla acolo în calitate de senator de drept, împreună cu episcopul greco-catolic al Diecezei de Oradea, Demetriu Radu. În acel atentat, cel dintâi şi-a pierdut mâna dreaptă, iar cel de-al doilea viaţa. După luni de suferinţă petrecute în spitalul Colţea din Bucureşti, „episcopul cu dreapta frântă”, cum avea să fie numit, a fost hirotonit arhiereu. 

Hirotonia s-a făcut la 26 martie 1921, la Bucureşti, iar întronizarea a avut loc în ziua de 19 septembrie 1921, în Biserica cu Lună din Oradea, ce a devenit acum catedrală episcopală. Astfel, după o văduvie de peste două secole, Episcopia Oradiei îşi deschidea din nou porţile pentru primirea arhipăstorului său.

Roman Ciorogariu nu şi-a asumat reuşita reînfiinţării Episcopiei, ci a considerat-o ca o realizare comună la care au contribuit toţi cei care au crezut în legitimitatea acesteia: credincioşii ortodocşi din Bihor care şi-au urmat păstorii, ierarhii Episcopiei Arad care „cu dragoste de frate” au acţionat în acest sens şi, nu în ultimul rând, Regele Ferdinand care „…ca vrednic urmaş al marilor voievozi […] a avut inspiraţia divină a mângâia acest popor pentru suferinţele seculare”.

Reînfiinţarea Episcopiei, în opinia Episcopului Roman Ciorogariu, însemna un gest de mare încredere pe care regele îl arăta faţă de credincioşii ortodocşi bihoreni. Biserica, preciza ierarhul, în contextul politic al timpului trebuia să-şi asume „renaşterea sufletească” a ţării. Concepţia lui Roman Ciorogariu despre menirea Bisericii este clar exprimată: „Concepţia creştină exclude spiritul de partid din biserică…Biserica naţională este şi patriotică pentru că naţiunea şi patria una sunt. În biserică suntem români şi creştini şi numai români şi creştini”.

Episcopul Roman Ciorogariu a iniţiat un amplu program de organizare, înzestrare şi edificare de noi instituţii: achiziţionarea Reşedinţei Episcopale (1921), înfiinţarea Tipografiei Diecezane şi a periodicului „Legea Românească” (1921), crearea Muzeului Eparhial (1921), înfiinţarea Academiei Teologice din Oradea (1923), înfiinţarea „Fundaţiei Jubiliare Episcopul Roman Ciorogariu”, destinată văduvelor şi orfanilor, precum şi preoţilor bolnavi (1927), înfiinţarea Mănăstirii Izbuc (1928). În ciuda vârstei înaintate şi a bolii care i-a marcat ultimii ani ai vieţii, Episcopul Roman Ciorogariu s-a aflat mereu pe baricadele luptei pentru promovarea intereselor Bisericii strămoşeşti şi ale neamului românesc, până la trecerea sa la cele veşnice, în 21 ianuarie 1936, la 83 de ani, fiind înmormântat în Catedrala cu Lună din Oradea.

Apreciat de contemporani, Episcopul Roman Ciorogariu a rămas în conştiinţa acestora ca un „dascăl respectat, apreciat şi admirat pentru profunzimea pregătirii, fluiditatea discursului şi modernitatea ideilor… luptător naţional implicat, intransigent, dar realist şi obiectiv, capabil să-şi subordoneze interesele personale celor naţionale, comune tuturor românilor”.

El rămâne, peste vremi, unul din cei mai de seamă ierarhi ai Bisericii noastre, de numele căruia se leagă reînfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei. În ultimul fragment al Testamentului său lăsat posterităţii, răzbate peste veacuri pilduitorul său îndemn: „Zidiţi Biserica în suflete şi clădiţi România nouă pe această Biserică - mamă a naţiunii române. Fiţi buni creştini şi buni români, căci acestea două una sunt. Iată sufletul pe care-l las vouă tuturora moştenire. Prin el doresc să rămân între voi, primiţi-l cu acea iubire cu care eu vi-l transmit, nu ca un cult, ci ca o călăuză pentru cei ce vor să umble pe jos pe urmele lui Hristos”.