„În vremea aceea, mergând Iisus pe cale, a zis cineva către El: Te voi însoți oriunde Te vei duce. Și i-a zis Iisus: Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului nu are unde să-Și plece
Iosif Barac, primul traducător al tratatului "Despre preoţie"
Carte fără egal în toată epoca medievală şi nu numai, concepută de Sfântul Ioan Gură de Aur, când încă nu era preot, dar inspirat de puterea divină în perioada 372-378, anii săi de sihăstrie, tratatul ,,Despre preoţie” a slujit necondiţionat pe orice sacerdot şi nu numai, dovedindu-se actuală în orice perioadă istorică şi în orice ţinut al lumii creştine.
Literatura de specialitate confirmă numeroase manuscrise slavone în spaţiul românesc, atribuind traducerea în limbă română pentru prima dată protopopului Iosif Barac din Şcheii Braşovului, la 1865, cu sprijinul mitropolitului de atunci, Sfântul Andrei Şaguna. „Scrierile Sfântului Ioannu Gură de Auru (Hrisostomu) -scrie în prefaţa cărţii Mitropolitul Andrei Şaguna -, care au devenit pănă în zioa de astăzi, ca o vistierie nepreţuită pentru Preoţi şi lumeni, cu deosebire cartea lui Ioannu Gură de Auru întitulată <Despre Preoţiă>, fu declarată de cea mai clasică dintră toate scrierile lui, ca una ce cuprinde o cuvântare însufleţită de Dumnezeu, despre demnitatea şi sarcina preoţiei şi cu deosebire a Episcopului. Nu numai o mulţime de martori de pe timpulu anticităţii creştine o mărturisescu aceasta, ci însuşi scriitorii de astăzi de alte religii laudă această sciere a Sfântului Hrisostomu. Cum aşa, dară noi Românii, creştini de relegea greco-orientale să nu o îmbrăţişămu, mai cu seamă, aflându-se într-însa cele mai folositoare învăţături pentru alegeri de Preoţi şi Episcopi? Prin urmare din această scriere a Sfântului Hrisostomu voru putea înţelege toţi creştinii noştri, în ce chipu să aleagă ei pre Preoţii şi Episcopii săi, ca să nu se ruşineze de faptele loru cele mai însemnate, care le facu în biserică. Astfeliu de carte ne-au lipsitu noaă Romăniloru de relegea ortodocsă orientale, celu puţinu, eu nu ştiu că scrierea aceasta a lui Ioannu Hrisostomu aru esista la noi tradusă. De aceea neajungându-mi timpulu spre a o traduce singuru, amu poftitu pre Parohulu nostru din Braşovu, Iosifu Baracu ca să o traducă, ceea ce au şi făcutu şi eu censurându-o şi aflându-o de bună, m-amu otărâtu”. Cartea se păstrează şi azi în arhiva muzeului din Şcheii Braşovului (C.V.1441) şi lucrăm la o reeditare a ei prin transcrierea din grafie chirilică. Dar să-l cunoaştem pe traducător. Ne folosim de valoroasele însemnări lăsate în manuscris, în fondul de documente din Şcheii Braşovului, de către Candid Muşlea. Aflăm că Iosif Barac se naşte în Şcheii Braşovului în 12 decembrie 1813 ca fiu al cunoscutului poet iluminist Ioan Barac, fostul dascăl al şcolii din Şchei şi translator magistratural, în casa cu arhitectură brâncovenească, aflată la intrarea în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” (astăzi sediu al arhivei şi bibliotecii muzeului bisericii). Gazeta Transilvaniei (nr. 72/1866, p. 286) apreciază că „Părinţii protopopului Barac au venit aici de la Făgăraş”, dar cercetări ulterioare confirmă că Ioan Barac era originar din Alămor (Sibiu-Făgăraş), unde încă se păstrează placa comemorativă aşezată pe frontispiciul casei familiale.
În Evanghelia copiată de Radu Tempea (Ms. 43), o însemnare de mai târziu, afirmă că Iosif Barac s-a născut în Braşov la 12 decembrie 1813 şi nu 1818 (cum scriu unele studii), fiind botezat la 23 decembrie 1813 la biserica cea „grecească” de aici (Biserica „Sfânta Treime” - Bariţiu). Se ştie că a urmat cursul primar la şcoala de la „Sfântul Nicolae” în august 1824, când îl aflăm înscris în clasa a doua, ca „Iosephus Barak”, împreună cu fratele său mai mare, Ioan (Candid Muşlea, „Contribuţiuni la istoricul şcoalei româneşti din Braşov şi Ţara Bârsei”, extras din „Anuarul LXXI/1935 al liceului Andrei Şaguna pe an şcolar 1934/35”, p. 12.). Despre studiile lui liceale nu ne-a rămas nici o informaţie, dar se ştie că a urmat Dreptul la Cluj şi Teologia la şcoala preparandială din Arad („Un bărbat vrednic”, în „Şcoala şi familia”, II, 1887, nr. 2, p. 33).
În Arhiva Eforiei Şcolare (Dosarul nr. 1/1844 -2/1857 nr. 1) s-a aflat certificatul de absolvire, eliberat la vârsta de 21 ani, la 30 iulie 1839, de către directorul suprem regal al cursului juridic de la gimnaziul din Cluj, de unde aflăm notele: bine, eminent şi lăudabil. Ales diacon la 31 mai 1840, în noiembrie 1849 a fost hirotesit protodiacon, iar în anul 1857, la propunerea protopopului Ioan Popazu, Reprezentanţa s-a învoit ca Barac să fie sfinţit ,,preot supranumerar”, ca astfel să poată funcţiona în calitate de catihet al elevilor români de la şcoalele străine (Liceul ,,Iohanes Honterus” şi Liceul latinesc catolic ,,Apily Lajos”).
Din căsătoria sa cu Elena Mărcuş (în matricula cununaţilor – Moarcăş, născută 14 februarie 1818 şi decedată 3 iulie 1873), Iosif Barac a avut patru copii: Maria, măritată cu Gavril Munteanu, directorul gimnaziului românesc (născută la 2 septembrie 1841, decedată la 5 martie 1874); Tatiana (născută la 7 ianuarie 1844, măritată cu învăţătorul – mai târziu directorul şcolilor primare, Gheorghe Moldovenescu Belissimus), precum şi gemenii Iulius şi Victor, născuţi la 5 noiembrie 1847, morţi de timpuriu amândoi.
Profesor şi protodiacon
Încă din anul 1840, când era diacon, Iosif Barac funcţionează ca învăţător la şcoala de la Biserica „Sfântul Nicolae”, iar din 1850 la Şcoalele Centrale, abia înfiinţate. În calendarul cu şematism al Braşovului („Der Siebenburggische Haufreund” din anul 1851, căci pe anii 1849 şi 1850, probabil, nu a apărut) îl aflăm trecut ca „Protodiacon episcopesc” (vezi şi Arhivele Statului Braşov, doc. nr. 5545/1857, unde semnează „bisachoflicher Protodiacon”) şi tot atunci este pus în fruntea învăţătorilor de la „şcoala normală română”, care funcţiona în strada Ecaterinei (azi Constantin Brâncoveanu) şi totodată ca rector al şcolilor centrale (provizoriu, până la venirea la 1853, co-director al lui Gavriil Munteanu).
La 15 ianuarie 1852 protosincelul lui Andrei Şaguna, Grigore Pantazi îi adresează o scrisoare numindu-l cu titulatura de „Protodiacon, profesor, rector al şcoalelor române răsăritene din Braşov”. Din 1854, Gheorghe Belissimus (cumnatul său) este director al şcoalei primare, iar Barac figurează între profesorii gimnaziului inferior. La 18 mai 1853, protopopul Ion Popazu şi reprezentanţii Ioan Jipa şi Ioan G. Ioan îi semnează un „atestat” în care se spune că de la 1 octombrie până la finea lui august 1851 a funcţionat ca învăţător la „şcoala normală”, iar din 1851-1853 ca profesor la gimnaziu. Din acest certificat reiese că ştia perfect limbile: română, germană, latină, maghiară şi sârbească, ca atare, ca profesor, propunea la început: istoria şi geografia, dar şi limbile, română şi germană. În iunie 1853 îi eliberează şi judele primar al Braşovului, Johann von Albichsfeld, un certificat de conduită morală, arătând că se bucură de un nume nepătat şi de o purtare exemplară. În anuarul al cincilea al gimnaziului, unde figura ca profesor, aflăm că „D. Părinte Iosif Barac, după o profesură de laudă la gimnaziu, de 11 ani, se retrage la funcţia de profesor” („A cincea programă a gimnaziului cu I-VI classi romanu de religinnea ortodocsa orientale in Brasiovu pe an şcol. 1863/64”, de G.I. Munteanu, Sibiu, 1864, p. 33).
La 23 noiembrie 1857, mitropolitul Şaguna răspunse protopopului Ioan Popazu că „după aşezămintele Sfintei noastre Biserici, nu se poate sfinţi nimenea de preot supranumerariu… Pentru aceea, cererea Prea Sfinţiei Tale şi a Cinstitei Reprezentanţii, nu se poate împlini, până când Cinstita reprezentanţie, respectiva Obşte, nu va alege pe Părintele Diacon Ioan (sic!) Barac de catehet formal…” (Arhiva Oficiului protopopesc, Nr. 264/1857 - Nr. consist. 952/1857).
După ce, însă, Ioan Petric a ajuns protopop al doilea al Braşovului (în 1857), în 31 august 1859, episcopul Şaguna îl numeşte pe Iosif Barac „catihet al tinerimii noastre drept credincioase, ce umblă la şcoalele săseşti şi catolice din Braşov ... Pentru ca să se ridice vaza acestei chemări, s-a îndurat peste aceasta a-l hirotoni întru preot desăvârşit...” şi dispune ca „acesta să se dea la cunoştinţa tuturor şi cu deosebire comunei de la Biserica Sf. Nicolae şi părinţilor şi pomeniţilor, pre plăcută ştiinţă şi îndreptare…”. Evenimentul s-a petrecut la 31 august 1859.
Traducerea lucrării „Despre preoţie”
Din 1864 Iosif Barac este administrator al protopopiatului întâi al Braşovului, şi la 16/28 iunie 1864 el aduce la cunoştinţa Magistratului că Popazu (cu ştirea Consistoriului) l-a „denumit locţiitor al său aici, în Braşov, adică administrator al protopopiatului Ortodox Răsăritean I-iu al Braşovului, sub tot timpul, în care se va afla în Sibiu, ca Regalist la Dieta prezinte acolo…” (Arhivele Statului Braşov, nr. 5951/1864). Ca paroh, Barac a locuit mai întâi în casa părintească, iar când a ajuns protopop, i s-a dat spre folosinţă casa în care locuise Ioan Popazu, în Piaţa Prundului, nr. 3 (azi Piaţa Unirii – „Casa Barac”, care adăposteşte Arhiva şi Biblioteca istorică a Muzeului Bisericii „Sfântul Nicolae”). Ceea ce a contribuit, însă, în mare parte ca să ajungă protopop, a fost şi faptul că în 1865 a apărut în tipografia arhidiecezană din Sibiu scrierea Sfântului Ioan Gură de Aur „Despre preoţie”, în a cărei precuvântare episcopul Şaguna aprecia: „Scrierea aceasta umple de binecuvântare pe lumean şi pe preot, pe junele care se pregăteşte pentru preoţie, ca şi pe preotul încărunţit în preoţie … Astfel de carte ne-a lipsit nouă românilor de religia ortodoxă orientală; cel puţin, eu nu ştiu că scrierea aceasta ar exista la noi tradusă. De aceea, neajungându-mi timpul ca să o traduc singur, am poftit pe parohul nostru din Braşov, Iosif Barac ca să o traducă, ceea ce a şi făcut şi eu, cerându-i-o şi aflându-o de bună, m-am hotărât a o da la lumină... ca o făclie luminătoare… (un exemplar din această carte se află în fondul de „Carte braşoveană” al muzeului, din care am citat).
În acelaşi an, la 28 aprilie 1865, înainte de moarte cu vreo patru ani, a lăsat o fundaţiune de 2000 fl. în favoarea exclusivă a corpului profesoral, „iar prin testamentul său din urmă – scria directorul Ştefan Iosif – şi-a eternizat numele, confiind toată averea sa şcoalelor. Memoria lui Iosif Barac se va păstra în analele institutului nostru pentru binecuvântare” (De fapt el a lăsat, la 10 ianuarie 1880 suma de 1663 fl. în pretenţiuni ale sale către alţii, care să se fructifice timp de 15 ani, când trei din patru părţi din venit aveau să se dea pentru îmbunătăţirea salariilor profesorilor de la gimnaziu. Acest legat poartă numele de „Fundaţiunea Iosif Barac No. I” (A XXI-a Programă a Gimnaziului mare public român de religiunea ortodoxă răsăriteană din Braşov pe an. şcol. 1884/85, editat de Ştefan Iosif, Braşov, 1885, p. 83-84).
În anul 1865, ca administrator protopopesc, Barac scrie preoţilor din protopopiatul ce-l administra: „Ştiu că Frăţiile Voastre veţi fi citit o publicare din «Telegraful Român», cum că a ieşit de sub tiparul arhidiecezan din Sibiu scrierea «Despre preoţie», care scriere se poate numi cu toată dreptatea o visterie nepreţuită pentru toţi creştinii noştri, iar cu deosebire pentru preoţi şi pentru cărturari, este ce mai clasică din toate scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur… şi umple de binecuvântare pe toţi cei ce o cetesc. Un exemplar costă 50 cr. val. austriacă” (Din protocolul de comisii al Consistoriului, aparţinător comunei bisericeşti, Turcheş, doc. sub nr. 52/1865).
Înfrânt de boală
Ajuns la capătul puterilor, boala îi opreşte activitatea. La 10 august 1884 Miron Românul scrie parohului Vasile Voina că protopopul Iosif Barac „slăbit în mare măsură de un morb îndelungat”, cere să i se dea un „ajutor responsabil pentru conducerea Oficiului Protopresbiterial”, ca urmare i se promite că „i se dă în mod provizoriu coajutor şi respective, supleant /în persoana/ protopopului al doilea al Braşovului, Ion Petric”. Barac mai ceruse odată acest ajutor, arătând că este suferind şase luni de boala sa grea (Arhiva Oficiului Protopopesc, nr. 324/1884 - nr. consist. 3479 Presid.), iar despre Petric, pe care-l recomanda ca viitorul său „ajutor responsabil” spune: „Cu carele sunt colaga de 40 de ani”. Atunci, însă, cererea nu-i fusese ascultată. La 14 decembrie 1883 protopopul Barac scria Consistoriului: „Mă aflu rău bolnav, umflat la picioare şi mai până sus, aproape de stomac, chinuit dinnou de boala cea eribilă astmatică...” (Arhiva protopopiatului, nr. 543/1883). Altădată, la 9 aprilie 1884, el prezintă un certificat medical, arătând că pătimeşte de „boală hitropică şi prin urmare nu pot ieşi din casă”, cerând să fie dispensat de a lua parte la şedinţele Adunării Diecezene.
În şedinţa din 29 august 1884, protopopul Ioan Petric anunţă că: „Protopopul întâi al Braşovului, Iosif Barac a murit ieri, 28 august, la orele şase dimineaţa, lăsând ca erede testamentar Eforia Şcolară”. În testamentul său, pe care l-a scris la 19 decembrie 1883, Barac cerea ca Eforia Şcolară să se îngrijească de înmormântarea sa, să-i facă parastasele obişnuite şi pomenile, şapte ani de-a rândul, să încaseze asigurările de 200 galbeni şi de 1000 fl. ca şi alte retenţiuni, să vândă mobilierul – afară de obiectele cu destinaţie specială – iar averea imobilă să o treacă pe numele Bisericilor „Sfântul Nicolae” şi celei din Cetate. Ce va rămânea (9518, 13 fl.) va forma: „Fundaţiunea protopopului Iosif Barac Nr. II, ale cărei venituri să se capitalizeze până se va dubla capitalul, apoi interesele să se folosească pentru nevoile şcoalelor”. Mai lasă 1000 fl. Bisericii „Sfântul Nicolae” pentru „săracii greco-orientali din Şcheii Braşovului”, fundaţiune administrată de Comitetul şi Epitropia Parohială şi din care, după zece ani de la moarte, 1/3 să se împartă la săraci, iar 2/3 să se capitalizeze. După 10 ani, când capitalul va ajunge la 5000 fl., din interese, să se dea 2/3 şi numai 1/3 să se capitalizeze, dar să fie ajutaţi „exclusiv aşa numiţii săraci ruşinoşi (Hausermen) de familii sărace scăpătate române de religiune greco-orientală din Şcheii Braşovului”. Tot Bisericii „Sfântul Nicolae” îi mai lasă o candelă de argint şi 400 fl. pentru a se face an de an parastase în fiecare duminică, după ziua înmormântări sale. Alte legate sunt pentru Biserica „Adormirii Maicii Domnului” din Satulung (300 fl.), pentru susţinerea şcolii confesionale; celeilalte Biserici de acolo, a „Sfinţilor Arhangheli”, tot ca ajutor pentru şcoală, îi lăsa 300 fl. În acelaşi scop lasă câte 200 fl. Bisericii din Zizin şi celei din Baciu şi alte 200 fl. fondului protoprezbiterial din tractul I al Braşovului, căruia, la înfiinţare, i-a mai oferit 100 fl. Ca legate particulare: surorii sale, Marina, măritată după Mihail Mandragiu din Câmpina, 2000 fl., precum şi o icoană de argint; directorului Ştefan Iosif, pe lângă 200 fl, ce-i datora acestuia, îi mai lasă 400 fl. şi un serviciu de şase cuţite şi şase furculiţe de argint; finilor săi, Pavel Budiu (profesor de greacă şi latină la gimnaziu) şi soţiei lui, Filofteia, 200 fl. şi o icoană; profesorului dr. Vasile Glodariu, 200 fl.; învăţătorului Nicolae Oancea, oferă 100 fl.; cantorului Gheorghe Ucenescu, tot 100 fl. şi „florăria mea din grădină”; ginerelui său, Gh. Belissimus, 2 icoane. Alte legate erau destinate amicului său Constantin Popazu, precum şi servitoarelor sale. De încheiere, el cere ca portretul său să se aşeze în sala festivă a gimnaziului (azi este în muzeul şcolii), iar biblioteca sa să se împartă liceului şi celor două şcoli primare din Satulung.
Testamentul lui Iosif Barac
La sfârşitul însemnărilor amintite din Evanghelia copiată de Radu Tempea II sunt notate datele naşterii şi ale morţii, precum şi cuvintele: „Funcţionând ca diacon şi profesor 20 de ani… Lăsând cea mai mare parte din averea noaste gimnaziale”. În matricola morţilor de la „Sfântul Nicolae” decesul lui este trecut astfel: „18/30 august 1884. Protopreabiteru Braşovului, Iosif Barac / Locuinţa răposatului/ nr.1388, 71 ani, văduv /cauza morţii/ Hidropica. Mormântul lui este pe cărarea principală a cimitirului, în stânga. Pe dosul crucii e trecut şi numele soţiei Elena, ca şi al fiicei sale Maria şi a soţului ei, Gavriil Munteanu. Cealaltă fiică, Tatiana, soţia lui Gh. C. Bellissimus, este îngropată în cripta a patra”. Averea sa imobilă cuprinde: grădina din stânga edificiului azilului pentru bătrâni din strada Ciocrac (mai târziu str. Ioan Al. Lapedatu şi azi str. C-tin Lacea) nr. 7, împreună cu casa din ea, care s-a ruinat cu timpul şi a fost dărâmată. Grădina sa a fost folosită mulţi ani ca „şcoală de grădinărit”, iar astăzi este arendată. Cealaltă casă, din strada Jipa (?) sau „După Vale” (mai târziu, Strada Băilor) a fost vândută după câţiva ani.
Om foarte activ, el desfăşurase o bogată activitate socială. În 1850 era membru al Eforiei Şcolare şi secretar al ei. Între 1850-1860 el contribui cu 191.12 fl. la clădirea gimnaziului. În 1869 şi 1873 şi 1875-1882 prezidează examenele de maturitate în calitate de comisar consistorial, iar în anii 1874-1876 a fost preşedinte interimar al Eforiei (după moartea lui Damian Datcu şi până la alegerea lui Constantin Popazu). Bătrânii care-şi mai aduc aminte de el – ne asigură Candid Muşlea în manuscrisul său aflat în arhiva din Şchei – spun că era un preot foarte aspru şi nu logodea şi nu cununa pe tinerii care nu ştiau „Tatăl nostru, Credeul şi cele 10 porunci”. Testamentul, în original se păstrează în Arhiva Eforiei Şcolare. Dacă după moartea protopopului Petru Gherman, protopopiatul al treilea al Braşovului a încetat de a mai purta numele de protopopiat al Braşovului, după moartea protopopului Iosif Barac, după o nouă arondare, s-a desfiinţat şi protopopiatul al doilea, rămânând un singur protopopiat până în 2007, când din iniţiativa Înaltpreasfinţitului Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, se revine la forma administrativă cu trei protopopiate: Braşov, Săcele şi Bran-Zărneşti.