Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Regionale Transilvania „Irineu din Lyon. În identificarea creştinismului”, de John Behr

„Irineu din Lyon. În identificarea creştinismului”, de John Behr

Galerie foto (1) Transilvania
Un articol de: Oana Rusu - 31 Iul, 2017

Volumul „Irineu din Lyon. În identificarea creştinismului”, de John Behr, a apărut la Editura „Renaşterea” a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, cu o traducere de Sergiu Adrian Adam, în Colecţia „Monografii” coordonată de Nicoleta Pălimaru. Volumul apărut la „Renaşterea” este o traducere după John Behr, „Irenaeus of Lyons. Identifying Christianity” Christian Theology in Context, Oxford University Press, 2013.

Volumul este structurat pe trei mari părţi: „Irineu din Lyon: Ambasadorul păcii, Împăcării și Toleranţei” („Vienne și Lyon”; „Comunităţile creștine din Roma”; „Irineu și Florinus, Elefterie și Victor”; „Irineu și Policarp”; „Cronologia vieţii și operei lui Irineu”), „Contra ereziilor” („Structura”; „Respingerea și combaterea”) şi „Slava lui Dumnezeu” („Cuvântul concis”; „Arcul iconomiei”; „Lucrarea lui Dumnezeu”; „Simfonia mântuirii”; „Martirii, fiinţe umane vii”). De asemenea, John Behr semnează prefaţa, introducerea şi concluziile.
În Prefață, John Behr, care este profesor de patristică şi decan al Seminarului Teologic Ortodox Sfântul Vladimir, din New York, autor a numeroase studii şi cărţi despre Părinţii Bisericii, atrage atenţia că „Irineu este primul scriitor fecund din tradiția creștină, dar, pe de cealaltă parte, informațiile pe care le avem pentru a contextualiza ceea ce se s-a păstrat din opera sa sunt mai degrabă puține (…) Astfel, contextualizarea lui Irineu realizată în acest volum are mai multe fațete: propriul context istoric al lui Irineu și propriul nostru context, pe măsură ce îl citim pe Irineu în contextul său, acesta din urmă îi permite, la rândul lui, să ni se adreseze”.

Din Introducere, autorul semnalează că, în opinia sa, „între sfârșitul celui de-al doilea secol, adică timpul în care a trăit Irineu, și timpul nostru putem observa o stranie analogie, o ciudată inversare și poate chiar o reîntoarcere a timpului respectiv. Descoperirile făcute în ultimul secol în legătură cu textele pierdute ale autorilor pe care Irineu i-a combătut au fost îndelung mediatizate și au suscitat un foarte mare efort științific. Se consideră că aceste texte ne oferă accesul la o alternativă timpurie și la niște abordări la fel de legitime ale creștinismului, care au fost marginalizate, excluse și condamnate de primii episcopi, în fruntea cărora se distinge Irineu. Așadar, disputele în care Irineu s-a angajat sunt, din nou, foarte actuale astăzi. Dar acum cir­cumstanțele s-au schimbat. Presupunând că deja știm și că dintotdeauna am știut ce a spus Irineu în pozitiva sa prezentare despre credința creștină, vom acorda atenție felului în care el și-a tratat adversarii, strategiilor sale de condamnare, felului său de «construire a ortodoxiei» și felului în care a folosit biroul episcopal nou apărut pentru a-și proteja turma și pentru a-i persecuta pe ceilalți”.

Noi descoperiri pun într-o nouă lumină perioada primelor secole creştine, „o bogată resursă pentru abordările alternative ale creștinismului, libere de contrângerile autoproclamatei poziții «ortodoxe». Lucrul acesta nu este surprizător pentru că, după cum Bart Ehrman subliniază, «practic toate formele creștinismului modern, fie că recunosc sau nu, revin la o formă a creștinismului care a ieșit învingătoare din conflictele celui de-al doilea și al treilea secol». Lucrul acesta se datorează, și nu în mică măsură, lucrărilor lui Irineu, și astfel, datorită noii noastre perspective istorice, afirmațiile sale sunt subiectul unor noi investigații critice. Opera lui Irineu, fie că o privim pozitiv sau negativ, trebuie citită cu toată diligența cuvenită și cu toată seriozitatea deoarece lucrările sale stau la baza diverselor forme de creș­tinism care pot fi întâlnite astăzi. De altfel, acesta nu este doar un exercițiu istoric, ci un obiectiv necesar în demersul de înțelegere a identității creștine astăzi. Devenind o figură cotroversată, care anterior nu avusese acest statut, Irineu este mai important și mai actual decât niciodată”.

În ultimele decenii s-au publicat lucrări importante despre istoria creștinismului şi despre Roma îndeosebi, ceea ce duce la o mai bună înţelegere a activităţii lui Irineu, spune John Behr. Activitatea acestuia trebuie înţeleasă mai bine datorită relevanței sale în contemporaneitate. În loc „să înțeleagă expunerea lui Irineu despre teologia creștină, cu toată diversitatea pe care aceasta a adoptat-o încă de atunci și care a servit ulterior ca piatră de temelie, savanții moderni îl descriu adeseori pe Irineu ca primul reprezentant al unei episcopii patriarhale tot mai intolerante, după cum se va vedea în secolele următoare, dar care era în curs de dezvoltare în cel de-al doilea secol, exercitându-și puterea și autoritatea prin excluderea și condamnarea ce­lorlalți (…) Și totuși, din punct de vedere istoric această imagine nu este corectă”, atrage atenţia autorul.

„Ereticii” intoleranţi  

John Behr anunţă o inversare a rolurilor. El susţine că cei pe care Irineu îi numise „ereticii” şi care părăsiseră „Marea Biserică” erau de fapt cei intoleranți, în timp ce Bierica Catolică propovăduia toleranța și era deschisă la diversitate; iar „Marea Biserică” era catolică nu pentru că era o instituție universală monolitică, ci pentru că îmbrățișa diversitatea: „Ca să fie clar, nu vreau să sugerez că liderii creștini, de tipul lui Irineu, au acceptat orice învățătură care pretindea a fi creștină – categoric nu! Nu vreau să insinuez nici că în decursul celui de al doilea secol «Marea Biserică» avea deja o înțelegere de sine clară și fixă despre propria ei credință și despre propriile ei concepte. Dar, când Marcion a venit înaintea presbiterilor din Roma cu înțelegerea sa particulară despre distincția radicală dintre Dumnezeul Vechiului Testament și Dumnezeu Tatăl lui Hristos, nu a fost bine primit. Iar această întâlnire a fost o ocazie potrivită pentru a se face lumină în legătură cu această doctrină care era împărtășită de către diferiți reprezentanți ai «Marii Biserici». Cu toate acestea, Marcion a fost cel care s-a separat de trupul comun al bisericii, în ciuda diversității ei, pentru a forma o biserică care susținea convingerile lui”.

De asemenea, John Behr remarcă faptul că încă nu apăruse o practică a excomunicării: „«Marea Biserică» din timpul acela, după cum vom vedea mai târziu, nu avea un instrument prin care să impună o excomunicare, dacă o astfel de idee ar fi fost gândită măcar ca posibilitate. Și, la rândul său, atunci când Irineu intervine în viața comunității creștine din Roma el nu cere arderea cărților «eretice», nici excomunicarea învățătorilor falși, ci arată cine sunt cei care s-au despărțit de biserică și îndeamnă la toleranță și la acceptarea diversității în rândul celor rămași împreună, el procedează la fel în legătură cu celebrarea Paștelui, considerând că «diversitatea faptelor noastre confirmă unitatea noastră în credință»” (Ireneu, „Epistola către Victor”, în Eusebius, h.e. 5.24.13.).

John Behr atrage atenţia că reconstruirea contextului creștin din Roma celui de-al doilea secol este dificilă, în mai multe privinţe, având în vedere şi complexitatea ridicată de problema perspectivei istorice: „Multe cercetări academice moderne găsesc expunerea lui Irineu despre credința creștină ca fiind, în ciuda familiarității sale presupuse, bizar de nefamiliară și chiar un teritoriu extraterestru”, iar diferitele discursuri despre ortodoxie și erezie elaborate în diferite epoci, ar trebui eliberate de perspectiva istoricizantă a ultimelor secole. De asemenea, ar trebui recunoscut faptul că „studiul creştinismului timpuriu trebuie pus în acord cu cadrul geografic al acestor personaje şi cu textele studiate, identificând diferenţele dintre ele, şi mai recent, diferenţele dintre grupurile aflate în aceeaşi regiune, mai ales în marile centre urbane de tipul Romei”.

Analiza critică a practicilor şi a scrierilor

Cercetări teologice recente nu s-au pliat pe modelul „diversităţii originale a vocilor, fiecare exprimând afirmaţii diferite, iar una fiind eventual câştigătoare”, ci au urmărit „să înţeleagă practicile sociale şi retorice concrete care au fost implicate în aceste conversaţii şi identităţile variate care au fost modelate prin ele”, arată John Behr.

Astfel, ca metodă de analiză a formării identităţii creştine, autorul citează pe Karen King („What is Gnosticism?” Cambridge, MA: Belknap Press of Harvard University Press, 2003) care argumentează că „este necesar să fim orientaţi spre analiza critică a practicilor, în aceeaşi măsură în care suntem orientaţi spre o analiza critică a scrierii de texte; construind istoria comună prin memorie, apropriere selectivă, prin negocierea și inventarea tradiției; dezvoltând procesiuni ritualice de tipul botezului și împărtășaniei; spre scrierea și privilegierea selectivă a anumitor texte teologice (de exemplu crezurile de credință) și a canoanelor; formând diferite trupuri și genuri; creând locuri, creând timp; atribuind denumiri și stabilind categorii, definindu-i pe «ceilalți» și așa mai departe”.

John Behr analizează la un moment dat şi ideea dezbătută de unii istorici privind „natură hibridă a oricărei identităţi”, iar în acest caz „atenţia este concentrată, mai degrabă, pe modul în care toate figurile creştinismului timpuriu, ca de altfel orice personaj istoric din orice epocă, extrag creativ esenţa din elementele culturale diverse care le sunt la îndemână”.  

Creştinismul timpuriu pare să se manifeste, în acest caz, în „situaţii dinamice şi fluide”, din care „se poate observa că revendicările de «ortodoxie» sau «erezie» reprezintă nişte constructe retorice prin care se încearcă stabilirea limitelor şi formarea identităţii. Scopul nostru, după cum Brake afirmă (David Brakke, „The Gnostics: Myth, Ritual, and Diversity in Early Christianity”, Cambridge, MA: Harvard University Press, 2010, n.r.), «nu ar trebui să fie nici acela de a înţelege felul în care un singur creştinism s-a exprimat pe sine în diferite feluri, nici felul în care un grup de creştini s-a impus drept câştigător al bătăliei, ci felul în care identităţi şi comunităţi creştine multiple au fost continuu create şi transformate”.

Identitatea în formare a Bisericii

John Behr consideră că în Roma celui de-al doilea secol, „un microcosmos al creştinismului din întregul imperiu (…) existau comunităţi de creştini care au fost percepute, chiar şi de necreştini, ca aparţinând împreună «Marii Biserici» şi care se identificau, simultan, în diferite feluri şi prin diverse practici, ca fiind ortodocşi şi diferiţi de eretici – adică de cei care se separaseră de ei. În mod surprinzător, având în vedere noile direcţii pe care le-am putut observa în cercetările teologice contemporane, tocmai această «Mare Biserică» a fost locul în care, după cum am spus mai sus şi după cum vom vedea ulterior în Capitolul 1, diversitatea a fost recunoscută ca un element integral al catolicităţii sale. Cu siguranţă că unii, după cum este şi cazul lui Marcion, au plecat de lângă acest mare trup, fără a fi alungaţi, după ce încercările sale de a realiza o reformă după ideile proprii nu au fost primite, iar alţii, ca Valentin şi discipolii săi, au alunecat treptat, considerându-se posesorii unei cunoaşteri superioare. Cu siguranţă, astfel de rupturi şi tensiuni au ajutat «Mare Biserică» să-şi limpezească propria identitate într-un corp comun de intereptări şi practici eclesiale. Dar, în loc să îşi imagineze toate aspectele acestea, cercetările teologice din secolul douăzeci au folosit relatările secolului patru, interpretate prin ipotezele istoricismului ultimelelor secole în legătură cu identităţile concrete statice şi mărginite care trebuie păstrate sau recuperate”.

Această situaţie este descrisă de autor prin adaptarea unei teme a teologiei lui Irineu, aceea că „simfonia este compusă din voci diferite pe parcursul interpretării ei, fiecare dintre ele punându-se în slujba melodiei care se cântă, cu diferite timbruri şi tonalităţi, inflexiuni şi teme, fiecare voce fiind, la rândul ei, modelată de simfonie. În plus, din punct de vedere teologic această simfonie nu este compusă din fiecare voce individuală sau din toate vocile la un loc, ci este determinată de propriul ei ritm şi de propriile reguli, astfel că, pentru a folosi cuvintele lui Irineu, Dumnezeu este cel care «armonizează neamul omenesc la simfonia mântuirii»”.

Irineu, o figură contemporană

Având, astfel, în vedere analiza contextul istoric şi al receptărilor acestuia de-a lungul timpului, John Behr consideră că „preocuparea lui Irineu iese la iveală în ultimele trei cărţi: «din moment ce tradiţia de la apostoli este prezentă în biserică în felul acesta, permiteţi-mi să revin la demonstraţia biblică pe care ne-o oferă apostolii care au scris, de asemenea, şi Evanghelia» (haer. 3.5.1). Titlul pe care îl pune Irineu lucrării sale, «Respingerea şi combaterea pseudo-ştiinţei pe nedrept numită astfel», după cum vom vedea, descrie rolul primelor două cărţi şi acesta pare să fi fost scopul iniţial al proiectului lui Irineu. Dacă ultimele trei cărţi sunt o «respingere» ele pot fi considerate astfel pentru că prezintă o «demonstraţie» a mozaicului sau a simfoniei însăşi, aşadar nu trebuie să fim duşi în eroare de titlu şi să-l categorisim pe Irineu, după cum se întâmplă de multe ori, drept un scriitor anti-eretic”.

Abordarea lui Irineu „are legătură cu cele două ocazii în care apostolul Pavel foloseşte formula tehnică a primirii şi transmiterii mai departe, sau tehnica de întemeiere a tradiţiei: «Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul după Cină, zicând: acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea. Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni» (1 Cor. 11, 23-6) şi că «v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; Şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi» (1 Cor. 15:3-4). Nu doar moartea şi învierea lui Hristos sunt «de primă importanţă», ci interpretarea lor «în conformitate cu Scripturile», în contextul unei comunităţi care celebrează Sfânta Împărtăşanie laolaltă, proclamând moartea lui Hristos. Această «ipoteză» funcţionează, de asemenea, ca un criteriu sau ca un «canon de adevăr», prin care Irineu nu înţelege (…) un set de doctrine separat de Scripturi şi de interpretarea lor, ci, mai degrabă, o expresie, care poate varia în funcţie de context, a coerenţei Scripturii ca mozaic al lui Hristos. Scopul «canonului» nu era acela de a determina un set de învăţături ce trebuie acceptate şi de a inhiba vreo raţiune sau vreo reflecţie suplimentară, ci tocmai de a face posibilă orice reflecţie suplimentară”. John Behr consideră că în multe privinţe Irineu este o figură contemporană „şi probabil că niciodată nu a fost atât de important cum este astăzi pentru înţelegerea identităţii creştine într-o manieră catolică – adică atotcuprinzătoare, universală – şi pentru gândirea critică contemporană care caută să înţeleagă cât mai complet dinamica formării identităţii în mod complet, cel puţin cele care vor fi parte din acelaşi proiect şi, de asemenea, pe măsură ce reexaminează propriile ipoteze, negociind complexele relaţii dintre istorie şi interpretare, credinţă şi raţiune, şi dintre textele antice ca documente istorice şi Scriptură”.

Irineu şi coerenţa discursului teologic

La finalul volumului, John Behr subliniază că prin Irineu din Lyon „avem, pentru prima dată, un raport complet și articulat despre «ortodoxie» și «erezie», care recunoaște despărțirea auto-aleasă a acelora care nu au vrut să ia parte la marea părtășie a comunităților creștine din Roma, sau care au privit în jos la ceilalți ca și cum ar fi fost inferiori, și care a fost pregătit să vadă în diversitatea acelora care au rămas împreună, unitatea cre­dinței. Cu Irineu avem, pentru întâia dată, un raport despre «canon» sau «norma» de adevăr, nu ca o listă de doctrine abstracte date ca un presupus depozit apostolic, ci ca o coerență a Scripturilor (adică, «Vechiul Testament») văzut ca un mozaic al lui Hristos așa cum a fost El propovăduit de apostoli. Aceasta, pentru întâia dată, îi permite lui Irineu să folosească în mod explicit întreaga gamă de scrieri ale apostolilor și evan­gheliștilor recunoscuți după aceea ca fiind «canonici», văzând în ei o «reacapitulare» a Scripturilor, făcând Cuvântul vizibil și accesibil”.

De asemenea, tot Irineu aduce mai multe clarificări teologice cu privire, de exemplu, la  „«iconomia» lui Dumnezeu” sau la ființa umană, „după chipul și asemănarea Lui, «slava lui Dumnezeu [care] este o ființă umană vie»”.

„Irineu stabilește un fundament și identifică creștinismul într-un mod care a devenit un dat pentru majoritatea istoriei creș­tine de după. De fapt, ceea ce el stabilește este atât de des luat de bun, încât probabil nu este surprinzător că, în mod paradoxal, lucrările lui nu au fost citite extensiv după scrierea lor, cu excepția ereziologilor, adică, de cei care au studiat lucrarea lui Irineu pentru detalii despre primii eretici. Probabil nu este surprinzător că nu doar lucrările adversarilor săi s-au pierdut vreme de mai multe secole, ci și lucrările lui Irineu, cel puțin cele în versiunea greacă originală, «Contra ereziilor» supraviețuind doar în traducerea latină, cu ultimele cărți ale acestei lucrări și «Demonstrarea» descoperite recent în traducerea armeană la începutul secolului douăzeci. Dacă descoperirile recente ale lucrărilor adversarilor săi ne-au permis să ne formăm o idee despre «creș­tinismele pierdute», ca să folosim titlul cărții lui Bart Ehrman, investigația noastră asupra lucrărilor lui Irineu ne-a permis să vedem din nou ceva care în aceeași măsură a fost «pierdut», căci, după ce s-a adaptat la secole de noi contexte – creştinism imperial, scolasticism, reformaţiune, iluminism şi aşa mai departe – bazele şi identitatea creştinismului, în forma în care a fost elaborată de Irineu, în ciuda tuturor familiarităţilor ei aparente, atunci când este analizată de aproape poate părea un teritoriu ciudat de nefamiliar”.

John Behr consideră că „imaginea standard” a lui Irineu, „o figură de frunte în emergenţa unei ierarhii intolerante, patriarhale, excluzându-i pe «eretici» pe baza unei rigidităţi crescânde cu privire la ceea ce el pretinde că ar fi un depozit apostolic, acest depozit fiind înţeles ca o colecţie de elemente a unei doctrine teologice în forma credală, pur şi simplu nu se suţine şi, în realitate, reprezintă inversul a ceea ce s-a întâmplat (…) De altfel, Irineu este foarte atent cu felul în care foloseşte termenul de «eretic», iniţial rezervându-l pentru cei care se separaseră deja de părtăşia frăţească şi treptat extinzându-l la cei care deja s-au distanţat”.  

Felul în care Irineu discută anumite probleme teologice „este probabil cel mai important lucru. Pentru o varietate de motive, pe parcursul ultimelor secole disciplina teologiei s-a fragmentat într-o varietate de discipline mai mult sau mai puţin independente, unele orientate istoric (după cum este cazul studiului Scripturii şi al Părinţilor), altele mult mai constructive (teologia sistematică sau fundamentală), fiecare din ce în ce mai mult în imposibilitatea de a se înţelege şi angrena reciproc. Ca atare, a devenit din ce în ce mai neclar ce este natura şi modul discursului particular şi distinct despre teologia «ca teologie». Într-adevăr ea are propria ei coerenţă. Dar, după cum Rowan Williams observă: «Teologia... este veşnic în pericolul de a fi sedusă de perspectiva ocolirii discuţiei despre felul în care ea îşi învaţă propriul ei limbaj». Totuşi, cu Irineu stând vertical la începutul unei conştiente articulări a discursului teologic, noi avem oportunitatea de a învăţa din nou coerenţa lui”.

Sub îndrumarea Mitropolitului Kallistos

John Behr a lucrat la studiul despre Irineu pe parcursul a două decenii, începând cu teza de doctorat de la Universitatea din Oxford, sub îndrumarea Mitropolitului Kallistos (Ware), apoi a continuat cu traducerea lucrării lui Irineu „Demonstrarea propovăduirii apostolice” şi cu analiza felului în care unii teologi, fiecare în propriul context, a contribuit la „simfonia” teologiei înainte de Niceea şi după, mai degrabă decât elaborarea unui sistem teologic pe baza unui depozit constant de învăţături, sau decât dezvoltarea acestui depozit de învăţături, după cum susţine în prefaţa lucrării. „Oricum, înţelegerea mea despre Irineu a crescut, de la predarea lui generaţiilor de studenţi de la Seminarul Teologic Ortodox Sf. Vladimir din New York, cel mai recent într-un seminar dedicat lui Irineu, studenţii mei fiind cei cărora le dedic cu recunoştinţă această carte”.