Pe urmele Bisericii companiştilor greci din Sibiu II

Încă dinainte de înfiinţarea Companiei, negustorii greci, aromâni şi români au dat o importanţă deosebită cultului divin care era celebrat în capele improvizate în locuinţe pe care aceştia le închiriau special în acest scop, după cum indică potirul pe care este inscripţionat anul 1620 sau crucea fără postament pe care figura anul 1671. De altfel lista preoţilor parohiei greceşti începe cu ieromonahul Serafim din mănăstirea athonită Iviron, menţionat încă din 5 iunie 1640.

Desfăşurarea unei susţinute activităţi comerciale în Sibiu, i-a determinat şi să ridice un sfânt locaş în afara cetăţii la finele anului 1690 în localitatea Bungard, cu scopul declarat de „a se îngriji de îngroparea celor decedaţi ai lor” (respective pro suorum decedentium humatione). În paralel au funcţionat două capele în Sibiu: una în cetate pe strada Tribunei, la sfârşitul secolului al XVII-lea, şi una localizată de părintele Teodor Bodogae pe „fosta «uliţă a Poplăcii» nr. 15, astăzi str. Moldovei nr. 35”.

 Se pare că între anii 1784-1789 Compania a închiriat o altă „biserică” unui oarecare Peter Conrad, ceea ce indică probabilitatea existenţei mai multor lăcaşuri de cult de care dispuneau negustorii greci în Sibiu. (Pr. Dr. Teodor Bodogae, „Câteva momente mai importante din trecutul Catedralei Mitropolitane din Sibiu”, în MA, nr. 5/1987, p. 98.)

Biserica „Schimbarea la Faţă”

Posibilitatea construirii unui edificiu dedicat exclusiv activităţilor de cult se iveşte abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când membrii Companiei sibiene încheie împreună cu un alt asociat al ei, Stoica Răduţ, un contract „de închiriere şi vânzare, potrivit căruia Compania grecească putea clădi pe numele ei un locaş de cult propriu, precum şi o şcoală şi case de locuit pentru deservenţii celor două instituţii”. (Tradus de Pr. Dr. Teodor Bodogae, „Câteva momente mai importante din trecutul Catedralei Mitropolitane din Sibiu”, în MA, nr. 5/1987, p. 98.)

Era vorba de imobilul cu numărul 99, din strada Măcelarilor numărul 39 (azi Mitropoliei 35), „dimpreună cu toate apartenenţele ei, întreagă curtea, şopronul de lemne, grădini şi tot ce se află pe ele”, unde Compania putea „să-şi amenajeze după plac, pe acel teren, cu bani proprii, o capelă (Bett-Haus Kapelle)”.

Actul semnat la 25 februarie 1797 prevedea darea în folosinţă a clădirii şi a anexelor pe o perioadă de 36 de ani, Stoica Răduţ asumându-şi despăgubiri însemnate pe care le-ar fi datorat Companiei în cazul neprelungirii contractului sau a rezilierii lui.

Deşi nu sunt specificate condiţiile puse de municipalitate pentru construirea capelei, este arhicunoscut faptul că edificiul trebuia să fie mascat de alte clădiri, ascuns după construcţiile de la stradă, fără turlă şi, bineînţeles, fără clopot sau toacă. În mod analog la Braşov, din donaţiile provenite din partea negustorilor locali şi a celor veniți din Muntenia, Constantin Dsanli, Dimitrie Dima, Mihai Cristof şi Nicolae Ştefan cumpărau în anul 1785 de la saşii Mihail Cronenthal şi Anton Lang, două case în Târgul Cailor (azi str. Bariţiu, nr. 12) în vederea adaptării lor ca biserica ortodoxă.

În anul 1786 Magistratul aproba tranzacţia, cu condiţia ca aceasta să fie făcută „în fundul grădinii; să nu se schimbe acoperişul casei şi să nu aibă clopot sau toacă”, iar în anul 1787 Biserica era deja amenajată.

Mitropolitul Ioan Meţianu face referire la acest fapt în cuvântarea sa la punerea pietrei de temelie a catedralei la 5 / 18 august 1902: „până la anul 1848, nouă românilor ortodocşi nu ni se permitea să ridicăm biserici, cu turnuri şi clopote în centrul oraşelor”.

Prin urmare existenţa acestui locaş de cult era cât se poate de discretă, adesea neştiută de contemporanii de alte confesiuni. († Ioan Meţianu, „Cuvântare la punerea pietrei de temelie a Catedralei”, în Telegraful Român 13 / 26 august 1902, p. 1.)

Această realitate este subliniată şi de arhidiaconul de atunci Miron E. Cristea, care în cuvântarea rostită cu prilejul ultimei Liturghii oficiate în vechea capelă, afirma:
„Bisericuţa noastră n-are nici turn, nici toacă şi clopote, cari cu glasul lor evlavios şi petrunzător să chieme la timpul prescris de ritualul nostru neîntrecut pe credincioşii sei la slujbele, în cari biserica ortodocsă cu rară pricepere şi cu cald patriotism a sciut totdeauna şi scie şi acum împleti în un întreg atât de armonic sentimentele religioase pentru mărirea lui Dumnezeu cu cultivarea celor mai curate sentimente dinastice şi cu iubirea cătră ţară, în care locuim, şi cătră toţi locuitorii ei. Şi aceasta stare necompletă, ciuntită şi umilitoare, a bisericuţelor noastre din unele oraşe provine nu întru atâta din sărăcia credincioşilor lor – căci poporenii lor erau de regulă din cei mai bogaţi locuitori ai acelor oraşe – ci mai mult din restricţiunile acelui timp de intoleranţă, isvorâte acele restricţiuni poate şi din motivul, ca nu cumva sunetul clopotelor noastre să deştepte din somn pe vecinii, cari au făcut din zi noapte şi să conturbe odichna vecinelor reîntoarse târziu de la soarelele lor, ori dela alte disctracţiuni lumesci. Între asemenea împrejurări nu-i deci nici o mirare, că şi aceasta bisericuţă din oraşul nostru a trebuit să se retragă, ca o cenuşotcă modestă, în dosul edificiilor, cari o încunjuoară” („Cuvântare de archidiaconul Dr. Miron E. Cristea”, în Telegraful Român, Telegraful Român, an. L, supliment la nr. 75, sâmbătă 6 / 19 iulie, 1902.).

Piatra de temelie pusă la 31 august 1797

După dobândirea terenului s-a trecut la reamenajarea curţii interioare pentru a face loc viitoarei construcţii, a cărei piatră de temelie a fost pusă la 31 august 1797, „slujba fiind oficiată de arhimandritul Gherman din Trebizonda, ajutat de arhimandritul Eugen din Mănăstirea Ivirilor de pe Muntele Athos, de faţă fiind proestosul de atunci al companiei Gh. Manicate Safran, iar curator al Bisericii fiind hagi Constantin Pop”.

Părintele Teodor Bodogae oferă mai multe detalii privind construcţia în sine, identificând în arhive suma de 18.600 de florini folosiţi pentru ridicarea capelei şi alţi 13.500 de florini pentru zidirea şcolii.

Lucrările au durat mai bine de doi ani, fiind executate după planurile realizate de arhitectul M. Bucholzer. Construită cel mai probabil din cărămidă, peste care s-ar fi turnat var fierbinte, biserica grecească era o clădire tip sală cu o absidă semicirculară decroşată, iar acoperişul era construit în două ape, fiind acoperit cu ţigle între care îşi fac loc câte două lucarne.
Clădirea era construită în stil baroc, după cum indică elementele exterioare ale edificiului. Astfel, faţadele laterale erau formate din două travee, delimitate de pilaştrii cu capitel doric, iar în partea inferioară prezintă un soclu ce înconjoară lăcaşul de rugăciune.

În schimb, faţada frontală „prezintă un antablament cu friză formată din metope şi triglife, demarcat printr-o cornişă profilată, de un fronton triunghiular, finalizat fiind de volute şi flancat de urne stilizate. Frontonul mai prezintă o rozasă în timpan şi se termină într-o cruce, redată paralel şi pe cealaltă finalizare a coamei acoperişului. Ferestrele sunt dreptunghiulare cu ancadramente terminate în sprâncene arcuite (acelaşi tip de ancadrament fiind prezent şi pe laturile bisericii). Deasupra intrării în biserică descoperim un gol de formă ovală de tip ochi de bou”.
Forma exterioară a bisericii era foarte asemănătoare bisericii reformate de pe strada Mitropoliei –zidită cu un deceniu mai devreme, lipsindu-i, evident, turnul cu care era înzestrat edificiul amplasat la stradă.

Potrivit lui Athanasios E. Karathanis, cu puţin înainte de finalizarea construcţiei, în 6 / 17 august 1799, deasupra uşii a fost aşezată şi „sfânta icoană a transfigurării”, indicând cel de-al doilea hram al bisericii – propus de Manase Eliad –, deşi aceasta fusese deja dedicată Sfântului Atanasie cel Mare, patronul spiritual al Companiei.

Accesul se făcea printr-un pridvor deschis încununat cu un fronton curb surmontat de o cornişă semicirculară. „Frontonul prezintă de asemenea un antablement sprijinit pe două coloane de piatră cu secţiunea circulară şi de alte două semicoloane angajate, lipite de zidul clădirii”. (Răzvan Pop, „Un repertoriu al monumentelor dispărute, construite în perioada habsburgică şi a Imperiului Austro-Ungar”, în BRVKENTHAL ACTA MVSEI, II.1, 2007, p. 244.)

Din păcate, inscripţia de pe fronton nu poate fi descifrată din imaginile păstrate, distingându-se doar câteva caractere greceşti. Totuşi, autorii monografiei „Biserica catedrală de la Mitropolia Ortodoxă Română în Sibiu. Istoricul zidirii 1857-1906” redau conţinutul acestei inscripţii greceşti cu scriere majusculă: „Întărirea celor ce nădăjduiesc întru tine, întăreşte, Doamne, biserica Ta, care o ai câştigat cu scump sângele Tău. 1799”. Este vorba de textul unui irmos întrebuinţat frecvent în deschiderea cântării a treia din canoanele Utreniei.

Din coroborarea hărţilor Sibiului din 1829 şi 1845 cu gravura lui August Spörner din 1883, dar şi din fotografiile realizate cu prilejul demolării, se pare că în faţa bisericii se afla o clădire în formă de U, construită pe aliniamentul străzii, vederea ei fiind astfel obstrucţionată.

Se cuvine insistat asupra faptului că ortodocşii nu au beneficiat de aceeaşi bunăvoinţă ca reformaţii maghiari, cărora li s-a îngăduit să-şi construiască între 1784 şi 1786 pe aceeaşi stradă o biserică cu turn, în care accesul se făcea direct din stradă. Miron Cristea simte şi el nevoia să sublinieze acest lucru: „Acest fapt ne reamintesce timpul de tristă aducere aminte – nu tocmai îndepărtat – când poporul nostru, credincioşii bisericei ortodoxe, n-aveau nici acel drept de a-şi zidi – nu casă proprie, – ci casa Domnului – biserica – în mijlocul oraşului, la vederea tuturor, cu frontul la stradă, ca nu cumva icoanele, zugrăvirile, formele bisericilor noastre ortodoxe şi române să provoace idiosincrasia, sau nervositatea trecătorilor de altă lege şi alt neam”. („Cuvântare de archidiaconul Dr. Miron E. Cristea”, în Telegraful Român, an. L, supliment la nr. 75, sâmbătă 6 / 19 iulie, 1902.)