Pe urmele Bisericii companiştilor greci din Sibiu III

Piatra de temelie a bisericii grecești din Sibiu a fost pusă la 31 august 1797. Lucrările au durat mai bine de doi ani, fiind executate după planurile realizate de arhitectul M. Bucholzer.

Construită cel mai probabil din cărămidă, peste care s-ar fi turnat var fierbinte, biserica grecească era o clădire tip sală cu o absidă semicirculară decroşată, iar acoperişul era construit în două ape, fiind acoperit cu ţigle între care îşi fac loc câte două lucarne. Edificiul a fost dărâmat pentru a face loc actualei Catedrale mitropolitane, în anul 1902.

Deşi clădirile de la numerele 35 şi 37 (strada Măcelarilor, azi Mitropoliei) obstrucţionau observarea lăcaşului ortodox, ele erau mai scunde decât acesta, de vreme ce înălţimea bisericii depăşea cu puţin cota de 16 metri. Din puţinele imagini păstrate putem aproxima arbitrar şi restul dimensiunilor bisericii: nava măsura circa 12.5x8 metri lungime, căreia i se adăuga absida semicirculară cu raza de 3 metri, lungimea totală însumând 15.5 metri.

Din aceleaşi fotografii putem stabili, tot cu aproximaţie, poziţia edificiului în curtea interioară, fiind dispus în paralel cu imobilul situat astăzi pe Str. Mitropoliei nr. 22 (Casa Mihai Eminescu), la o distanţă de circa 30 de metri de caldarâm.

Ţinând cont de aceste valori putem localiza biserica în naosul Catedralei mitropolitane de astăzi, iar o serie de crăpături care străbat în paralel pavimentul din naos pe o lungime de mai mult de 15 metri la o distanţă ce variază între 7.7 şi 8 metri par să descrie parţial amplasamentul iniţial al bisericii greceşti. Interesantă este traiectoria crăpăturilor paralele care după mai bine de 12 metri se îndreaptă una spre cealaltă descriind un patrulater, din care se desprinde un vag semicerc – marca locului unde s-ar fi putut afla absida altarului.

Interiorul bisericii era şi el deosebit de sobru. Din fotografia realizată înainte de dărâmarea edificiului putem distinge forma de navă şi lipsa absidelor laterale deasupra căreia se desfăşoară bolta semicilindrică dispusă axial, încrucişată de alte două bolţi semicilindrice mai mici, ale căror penetraţii corespund traveelor din exterior.

Cele două bolţi în leagăn cu dispunere transversală sunt delimitate între ele de un arc dublou sprijinit pe o consolă care susţine această structură şi care este integrată printr-un ornament în stuc, reprezentând un basorelief cu motive vegetale.

O frumoasă cornişă face tranziţia dintre pereţii laterali şi boltă. Contrar opiniei generale, interiorul nu a fost niciodată pictat, ci doar zugrăvit simplu, reflectând o austeritate anume, amplificată de pardoseala din dale de piatră.

Iconostasul, relocat la Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Gura Râului şi sfinţit la 31 august 1902, a fost realizat tot în stil baroc cu o bogată ornamentaţie, iar pictura lui a fost executată de Iosif Neuhauser şi I. Krambeli.

Ne reţine atenţia medalionul de deasupra uşilor împărăteşti, un­de găsim inscripţia „Κύριε, στω­­σαν δὴ οἱ ὀφθαλμοί σου ἀνεῳ­γμένοι καὶ τὰ ὦτά σου ἐπήκοα εἰς τὴν δέησιν τοῦ τόπου τούτου. Παρα­λειμ: Β: κεφ: 6. στιχ: 40. [II Chron:VI;40 (”Dumnezeul meu, să-Ţi fie ochii Tăi deschişi şi urechile Tale cu luare aminte la rugăciunea care Ţi se va face în locul acesta”. 2 Paralipomena (Cronici) 6, 40]”.

Catapeteasma, păstrată la Biserica „Sfinţii Arhangheli” din Gura Râului, oferă şi ea importante informaţii despre dimensiunile interioare ale capelei greceşti. Iconostasul măsoară 6.85 metri lăţime şi circa 6 metri înălţime, la care se adaugă crucea cu moleniile şi o serie de decoraţiuni care ridică înălţimea totală a catapetesmei la circa 7.5 metri. Corelând aceste date cu indiciile oferite de imaginile păstrate, putem estima lăţimea interioară a edificiului la maximum 7 metri şi o înălţime care se apropia de 10 metri.

Chiar dacă pictura catapetesmei nu a atras interesul cercetătorilor, decoraţiunile sculptate sunt executate cu rafinament dovedind migala deosebită a artiştilor. În aceeaşi manieră este lucrat şi un tetrapod octogonal înalt de 122 de centimetri deasupra căruia se înalţă un superb suport de candelă sculptat cu măiestrie de aceeaşi meşteşugari, aflat astăzi tot la biserica din Gura Râului.

În partea opusă, deasupra intrării au fost construite două cafasuri, unul destinat corului, şi celălalt femeilor, fiecare din ele fiind susţinut de câte două coloane. Accesul se făcea prin intermediul câte unei scări dispuse în latura sudică.

Împreună cu alte piese de mobilier din vechea biserică, cele două foişoare au fost scoase la vânzare după dezafectarea clădirii şi dărâmarea ei, după cum indică anunţul apărut în repetate rânduri în paginile Telegrafului Român, în lunile iulie şi august 1902: „De vânzare se află la inspectorul realităţilor archidiecesane ambele podişoare din biserica acum demolată a parochiei central din Sibiiu-cetate, amvonul, precum şi mai multe strane şi obiecte, cari s-au scos din ea. Cei-ce doresc a le cumpăra să se adreseze dlui Pantaleon Lucuţa”.

Într-un document adresat consistoriului la 28 noiembrie 1902, Pantaleon Lucuţa arăta „că amândouă foişoarele de la biserica dărâmată le-am vândut parohiei Mag, care a ales părţile cele mai bune vrând a face numai un foişor şi care le-am predat conform adeverinţelor aici % 2 buc. alăturate măsarului Fritz Bortnes din loc., împuternicit la primire prin parohul Alesandru Vlad”, acesta urmând să anunţe preţul la consistoriu.

Primul cafas era împodobit cu o icoană ovală a Maicii Domnului cu Pruncul de dimensiuni semnificative (0.95x0.8 metri) care s-a păstrat, fiind, în prezent, în custodia Centrului de Restaurare al Arhiepiscopiei Sibiului.

Acest foişor prezintă elemente decorative comune cu catapeteasma şi tetrapodul din Gura Râului indicând faptul că a fost prevăzut de la bun început în planul iniţial. Cel de-al doilea cafas, diferit ca stil şi foarte sărăcăcios din punct de vedere ornamental a fost ridicat mai târziu, poate chiar după anul 1864, când biserica trece în custodia românilor mai numeroşi, fiind nevoie de fructificarea spaţiului nefolosit.

Acesta a fost destinat femeilor, iar Miron Cristea, în predica sa de după „Liturghia de adio” indică faptul că „foişorul era aproape ticsit de coconiţe şi soţii de meseriaşi”.

Din aceste două cafasuri au fost preluate diverse piese şi elemente – din documentele de arhivă reiese că mobilierul din vechea biserică grecească se găsea într-un avansat stadiu de degradare – şi în biserica parohială din localitatea Mag a fost realizat un singur podişor cu dimensiunile 6.5x3.5 metri care se sprijină pe cele două coloane cu capiteluri corintice ce susţinuseră foişorul original. Din păcate, în urma modificărilor realizate în vederea adaptării acestui cafas la particularităţile bisericii din Mag, dar şi a intervenţiilor făcute în ultimul secol, cu greu mai poate fi recunoscut vreun element original, în afara coloanelor amintite.

Slujbe în limba greacă

Slujbele şi întregul cult se săvârşeau în limba greacă – un element care îi izola de restul ortodocşilor din Sibiu, asigurându-le autonomia faţă de episcopii sârbi care îşi aveau reşedinţa la Răşinari. Teama unei imixtiuni o regăsim afirmată într-un document din 1791 redactat pe marginea jurământului noului capelan al Companiei: „Dreptu aceia ne temem ca nu cumva, silindu-vă Dom[nia Sa] ep[iscopul] să ne opriască la aducerea capelanului din Arhipelag, va umbla să nă puie preotu rumănescu în capel[a] noastră”.

Documentul subliniază mai departe cinci motive pentru care comunitatea nu poate fi deservită de clerici români, dintre care reţinem slaba pregătire intelectuală a preoţilor români şi calitatea lor morală îndoielnică.

Comunitatea a continuat să îşi menţină acest statut autonom până la jumătatea secolului al XIX-lea când numărul companiştilor a scăzut masiv, abia rămânând câţiva greci.
După cumpărarea imobilului de pe Strada Măcelarilor (azi Mitropoliei 24) Mitropolitul Andrei Şaguna a reuşit cu tact să şi-i apropie pe puţinii membri ai Companiei (negustorii Hagi, Popovici, Behniţ, Dumitru Andronic, Nedelcu, Mateiu Gligor şi văduva Bene), dar şi pe arhimandritul Meletie, ultimul slujitor grec al capelei, după moartea căruia l-a numit provizoriu pe ieromonahul Bogdan Gherman (1863).

În cele din urmă companiştii i-au încredinţat soarta bisericii şi şi-au lăsat averile şi clădirile deţinute în preajma ei moştenire Mitropoliei. În aceste circumstanţe edificiul a devenit parohia ortodoxă română din Sibiu-Cetate, iar după concursul din 1864, primul paroh român a fost Zaharia Boiu – redactor al Telegrafului Român, supranumit „fala amvonului românesc” –, care a păstorit această comunitate ce număra iniţial 120 de suflete, între care se regăseau şi ultimii membri ai Companiei greceşti (Hagi, Duma, Andronic, Mateiu Gligor şi Behniţ).

În perioada păstoririi lui Zaharia Boiu, în anul 1883, s-a ridicat problema restaurării, cerându-se ulterior „lărgirea bisericei”, dar, deşi suma necesară a fost aprobată de Consistoriul Arhidiecezan, la 31 martie 1883, şi a fost prevăzută între cheltuielile din fondul „fundaţiunii Şaguna” pe anul 1884, banii nu au fost acordaţi comunităţii.

Din 1885 „biserica grec-ortodoxă română din Cetate” îl avea ca paroh pe Simeon Ştefan, care, la 8 martie 1886, solicita Consistoriului Arhidiecezan să elibereze „suma votată ca ajutor spre lărgirea bisericii din Sibiu-cetate”, dar fără succes.

Din 1890 preotul Ioan Papiu devine parohul micii biserici, care va sluji la acest sfânt altar până la dărâmarea edificiului pentru a face loc actualei Catedrale mitropolitane în anul 1902.

Portalul de intrare în noul Sion

Telegraful Român din 2 / 15 iulie 1902 consemnează caracterul solemn al ultimei slujbe săvârşite în această bisericuţă la 30 iunie, pentru ca din 1 / 14 iulie 1902 să înceapă demolarea lăcaşului împreună cu imobilele din jur. Reţinem ampla cuvântare rostită cu acest prilej de către arhidiaconul Miron Cristea, care a evidenţiat o dată în plus destinul deosebit şi valoarea simbolică pe care a avut-o acest sfânt locaş pentru ortodocşii din Sibiu şi din Transilvania, înşiruind momentele deosebite petrecute în această capelă mică şi care au marcat viaţa întregii Mitropolii a Ardealului.

Miron Cristea a subliniat magistral în cuvântarea sa de adio, amărăciunea despărţirii de acest locaş „pentru că bisericuţa – în care ne aflăm – pe cât este de o parte de mică şi de modestă, pe atât este de altă parte de însemnată şi de preţioasă pentru trecutul nu numai al parochiei centrale din Sibiiu, ci pentru trecutul şi istoria mai nouă a întregei noastre biserici şi archiepiscopii, care – mai bine de un veac – îşi are reşedinţa sa archierească în Sibiiu-cetate”.

Dar tot el are inspiraţia să-i îndemne pe cei prezenţi să interiorizeze această tristeţe şi, astfel, curăţându-şi sufletele să poată anticipa şi participa la bucuria spirituală pe care o va aduce viitoarea catedrală mitropolitană, căreia i se face acum loc: „Întristarea, ce ne cuprinde acum la demolarea bisericei vechi şi gândul, ce sboară înainte – închipundu-şi frumseţa Sionului nou – fie-ne memento, care – în tot timpul de clădire a bisericei nouă – să ne ridice mintea şi inima spre Dumnezeu, să ne reîmprospeteze poruncile Lui, să ne abată dela toate cărările greşite, să ne întărească tăria voinţei morală şi trupească, şi să ne îndrepte spre calea pocăinţei, a curăţiei, a înnoirii noastre – ca astfel – atunci, când vom sta – preste câţi-va ani – înaintea portalului de întrare în noul Sion şi ne vom vedea din depărtare strălucind în toată frumseţa iconostasul şi internul lui – consciinţa sufletului nostru să nu ne poată reaminti figuratul înţeles al cuvintelor din cântarea (luminânda) bisericească: «Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nu am, ca se intru întrânsa»”.

Dimensiunea arhetipală a unei jertfe creatoare sau răscumpărătoare este postulată de toate civilizaţiile şi de toate marile religii ale lumii, fiind o rămăşiţă a revelaţiei primordiale. Şi creştinismul, întemeiat prin activitatea răscumpărătoare a Logosului divin – lucrare marcată de întrupare, moarte pe cruce, înviere, înălţare la cer şi trimiterea Sfântului Duh la Cincizecime –, a cunoscut în istoria sa numeroase momente în care sfintele altare s-au cerut ridicate printr-un sacrificiu mai mult sau mai puţin simbolic. Această jertfă s-a întipărit în memoria colectivă şi era rememorată prin legende şi creaţii populare ca o perpetuare a străvechilor sacrificii umane care se săvârşeau în Antichitate înainte de începerea lucrărilor la o construcţie, condiţionând perenitatea edificiilor ridicate de violenţa şi intensitatea supliciilor aplicate victimelor. Aşa cum arăta Mircea Eliade, revelaţia adusă de credinţă nu ştergea semnificaţiile precreştine ale simbolurilor, ci le adăuga o valoare nouă, fiind singura care valoriza simbolul, făcând din el o revelaţie.

O astfel de jertfă poate fi considerată şi distrugerea bisericii Companiei greceşti din Sibiu, care prin destinul ei unic a pregătit cetatea transilvană pentru găzduirea unei construcţii monumentale, înzestrată cu o valoare simbolică menită să exprime unitatea şi grandoarea unei comunităţi care a renăscut după secole de injustiţie. Iar această ofrandă a adus un plus de valoare Catedralei mitropolitane, care poartă în sine istoria şi urmele vechii bisericuţe zidite acum mai bine de 200 de ani, ce a devenit între timp catedrală arhiepiscopală şi mitropolitană, loc de desfăşurare a sinoadelor mitropolitane, mărturie vie a puterii de mobilizare a conştiinţei naţionale şi confesionale a românilor din Ardeal.