Pelerinaj în Capitala Marii Uniri

Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, unde este paroh Nicoale Buda, a organizat primul pelerinaj din anul acesta. Pentru că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2018 drept „Anul Omagial al unității de credință și de neam” și „Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918”, primul pelerinaj a fost în capitala Marii Uniri, Alba Iulia.

În acest an, toate pelerinajele organizate de Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca vor sta sub semnul unității de neam și de credință. Cei 50 de pelerini au pornit la drum spre Alba Iulia, orașul luminos, așezat la răscruce de drumuri, la confluența Mure­șului cu Ampoiul, al cărui nume vorbește el însuși de istoria lungă și bogată în evenimente derulate din neguri de vremuri.

Primul popas este la Parohia Ortodoxă cu hramurile „Sfinții Ioan Botezătorul, Ioan Teologul şi Ioan Gură de Aur” şi „Sfinţii Martiri Brâncoveni” din Cartierul Micești cunoscută ca „Arca lui Noe”. Prin construcție și forma exterioară, biserica seamănă cu o corabie a mântuirii. Într-o perioadă de opt ani, din munca unei echipe admirabile de artiști pro­fesioniști, arhitectul Dorin Ștefan, pictorii Ioan și Camelia Popa (inclusiv icoanele de pe iconostas) și sculptorul Virgil Scripcariu (iconostasul și candelabrul) s-a zămislit una dintre cele mai originale biserici ortodoxe din România. Toată această minune care răsare în fața noastră s-a împlinit prin purtarea de grijă a parohului Jan Nicolae.

Prin cartierul cu case cochete și grădini se înalță maiestuoasă, pe valurile de piatră sură, înconjurate de covorul de iarbă, incredibil de verde, această corabie uriașă, impresionantă. Deasupra intrării, ne întâmpină Mântuitorul de pe Sfânta Mahramă, care privește dincolo de vremelnicia acestei lumi, spre veșnicie și ne cheamă să facem precum El. Și, încet-încet, pântecul uriașei arce ne înghite pe toți și, pătrunzând dincolo de porți, ne naștem parcă într-o lume nouă de culoare și căldură aparte care vorbește clar că rostul și rolul și sensul vieții este Lumina de Sus. Îl găsim pe părintele în mijlocul credincioșilor și, lăsând toate ale sale, ne întâmpină cu „zâmbetul pe buze și cu sufletul deschis”, acesta fiind propriul său îndemn spre noi, pelerinii. Și ne dezvăluie, purtându-ne pe valurile pe care plutește această arcă, reprezentate prin perdeaua de la bază, simbolistica acestui spațiu sacru de „renaștere umanistică și duhovnicească”. Veș­mântul pictural ales, impresionant ca întindere, cu o cromatică plăcută și cu un mesaj inovativ, te orientează spre „în sus”, spre Împărăția lui Dumnezeu și am impresia că suntem într-un potir uriaș unde totul ne îndeamnă spre împărtășirea cu cele sfinte, dar îndeosebi cu Sângele și Trupul Domnului nostru Iisus Hristos.

Simbolistica a tot ceea ce ne înconjoară este impresionantă; imaginile care îmbracă pereții nu sunt separate, ci curg una în cealaltă, ca un pergament medieval cu imagini și texte biblice bogate, care se derulează dinspre dreapta spre stânga, tot conținutul, găsindu-și împlinirea în spațiul Sfântului Altar. Părintele ne vorbește despre „Pacea lui Dumnezeu” la care se ajunge, așa cum vorbesc imaginile reprezentate, prin Botez, Împărtășanie și Duhul Sfânt. Astfel, pe absida din dreapta Altarului este pictată Pogorârea la Iad, purtând pe ape, deasupra, Duhul Sfânt care le dă rod, înconjurată de reprezentările Nașterii Domnului, Bunevestiri, în stânga, de Botezul Domnului și de Schimbarea la față, în dreapta, dar și de scene din Vechiul Testament, având ca motiv comun, apa. Pe peretele opus, este zugrăvită Cincizecimea, zi în care avea loc Botezul în Biserica primară. Ni se explică faptul că „cele două imagini ne arată că în Biserică are loc ospățul Împărăției lui Dumnezeu, un Botez și o Cincizecime permanente”.

Deasupra altarului, impunătoare, ne binecuvintează cu brațele deschise Maica Domnului, nedes­părțită de Prunc, înconjurată de cete îngerești care rostesc cântările Sfintei Liturghii, „Sfânt Sfânt, Domnul Savaot”, și în fața ei, pe peretele de la intrare, la fel de impozantă, icoana Adormirii Maicii Domnului, înconjurată de scene ale Nașterii și Intrării în biserică a Maicii Domnului.
În registrul de jos, deasupra ușii, veghează Chipul nefăcut de mână al Mântuitorului, apoi cel al Sfinților Brâncoveni, încadrați de scena Cuminecarea Mariei Egipteanca de către Sfântul Zosima și întregul ansamblu pictural este nu numai o invitație la Cina cea de Taină, ci ne arată calea de a deveni purtători de Hristos prin cuminecare, pentru toți cei ce pășesc pragul bisericii, asemenea Sfinților Mucenici Hristofor sau Ignatie Teoforul sau sfinte ca Solomoni, mama fraților Macabei și Sofia cu fiicele ei, care ne sunt exemple vii de viață dăruită lui Hristos.
Pe peretele din dreaptă, se roagă pentru noi sfinții români care au înnobilat peste veacuri prin cultură, credință și jertfă neamul nostru, Mitropolitul Simion Ște­fan, Sfântul Ghelasie de la Râmeț, Sfântul Varlaam, Sfântul Antim Ivireanul.

Tot în această zonă, putem vorbi, după cum ne spune părintele Jan Nicolae, despre „reconstituirea unei etnogeneze creștine românești în cheie martirică” începând cu primul preot daco-roman Montanus și Maxima, soția sa, având în stânga pe Sfintele Filofteia, Paraschiva, Teodora de la Sihla, continuând într-un alt registru cu Sfinţii Ardeleni din zona Albei, Sibiului, Bistriţei și martirii din perioada comunistă, printre care părintele Ioan Iovan, care „și-au topit trupurile cu nevoința” și stau împreună cu alți mucenici și cuvioși ai lui Hristos, Sfântul Pantelimon, Sfântul Mina, Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir.

Dincolo de catapeteasma din lemn masiv, care își pleacă smerită capul pentru a-i oferi Maicii Domnului locul de cinste pe bolta Sfântului Altar, este pictată icoana Mântuitorului ca Mielul buiruitor din Apocalipsă al cărui sânge curge într-un potir cu șapte peceți, dat spre împărtășire apostolilor și prin ei, lumii întregi.

Despre cuminecare grăiește tot veșmântul acestui sfânt locaș, iar sfinții te iau de mână și încetișor, șoptit, îți descoperă taina luminii de pe fețele lor, aceea că toți suntem chemați la sfințenie, iar în Casa Slavei lui Dumnezeu de pe pământ, Biserica, ne așteaptă Sfânta Împărtășanie ca o pregustare a bucuriei veșnice în Împă­răția Celui Prea Înalt. Cum să nu ne plecăm și noi capul când iconostasul este o simfonie lină dedicată Frângerii pâinii, așa cum scrie deasupra icoanei Sfinților Brâncoveni și așa cum spune și Iisus în rugăciunea prefacerii, dar și lui „Hristos vița cea adevărată” și vedem cum El, Fiul lui Dumnezeu, prefigurat prin Pâinea Vieții și Vinul Tainic, întreg, Trup și Sânge se dăruiește nouă în „Paharul Binecuvântării”.

Candelabrul simplu, din lemn, ca un cerc uriaș, domină spațiul din fața Sfântului Altar, și pe el heruvimi strălucitori se rotesc neîncetat în preajma Tronului lui Dumnezeu aducându-I slavă, șezând ca modele pentru noi, pentru „a lepăda toată grija cea lumească” și a intra cu sufletul deschis și curat în „Pacea lui Dumnezeu”, pace pe care Sfânta Liturghie ne-o oferă în fiecare zi.
Sub privirile prietenoase ale părintelui Jan Nicolae, ieșim din marea de lumină pe care o revarsă Soarele Hristos spre noi și peste această uriașă arcă, pe ușile metalice străjuite de cei doi îngeri ce poartă pe cap soarele și luna, cu buciume în mâini, vestind că acest spațiu nu aparține acestei lumi, ci Împărăției Veșnice. În curte, în dreapta, răsună din „canionul” de clopote turnate la cea mai mare mănăstire benedictină din Germania, Imnul României. Părăsim această „pasăre măiastră” uriașă, cum îi place parohului să-i spună, poate pentru că acoperișul vălurit seamănă cu o imensă aripă deschisă, în zbor, și ne îndreptăm spre o altă biserică de mir.

Parohia „Pogorârea Sfântului Duh”

Parohia cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh” unde este paroh Grigore Buda, cel mai spațios lăcaș de cult din Alba Iulia. Biserica de pe Platoul Romanilor, mare  ca o catedrală, stă față în față cu Catedrala Încoronării, la câteva străzi bune distanță, ca mărturie a unor urmași vrednici de înain­tașii lor. Pe parcursul celor șais­prezece ani de trudă (1990-2006), a fost ridicat acest splendid lăcaș după proiectul arhitectului Grigore Filimon, pictat în tehnica fresco de către Gheorghe Bondoc din Pitești. Iconostasul și o parte din strane au fost sculptate din lemn de stejar de către profesorul Dan Pintilie din Bacău, iar icoanele de pe catapeteasmă au fost realizate de prof. Claudia Trif din Cluj Napoca. De departe, ne încântă privirile, îmbrăcată în haina albă; proiectată pe cerul cenușiu, o zărim frumoasă, distinsă. Este impozantă ca mărime, dar delicată prin colorit și formă. Intrăm pe poarta din lemn forjat în curtea bisericii pe aleea pavată, înconjurată de spații verzi cu brazi și cu tuia. Urcăm scări de sidef lucitoare și, înăuntru, o căldură inimaginabilă emană din lemnul stranelor, parcă proaspăt așezat acolo și din pastelurile de verde și auriu care îmbracă pereții. Verdele, semn al regenerării spirituale, îmbracă odihnitor și această biserică, un simbol al Duhului Sfânt, amintind de culoarea veșmintelor purtate de preoți, atât de Intrarea Domnului în Ierusalim, cât și la Pogorârea Duhului Sfânt; aceasta pornește de la ramurile de finic purtate în mâini de mulțimile de oameni la Intrarea Domnului în Ierusalim sau de limbile de foc, sugerate de frunzele de tei ce împodobesc bisericile la această sărbătoare, evocând prezența Duhului Sfânt, Cel Dătător de viață. Maica Domnului de pe bolta Altarului, ne binecuvintează, la fel ca și Fiul ei de pe cupola centrală, scăldat în lumina neînserată ca un soare luminos pe bolta senină ce trece de hotarele acestei lumi. Bucuria este sporită de gazde prin rugăciunea și cuvintele frumoase pe care ni le adresează părintele Alexandru Teompa (celălalt preot slujitor este părintele Petrișor Muntean, inspector eparhial) și prin ospitalitatea cu care ne primesc membrii Consiliului parohial, îngrijindu-se de a nu pleca neomeniți.

În curtea bisericii, ne întâmpină un monument numit „Memorialul rezistenței anticomuniste 1945-1989”; pe el sunt trecute închisorile comuniste de pe cuprinsul Românei, respectiv grupurile de rezistență armată din județul Alba, în frunte cu grupul maiorului Dabija. Acest monument leagă istoria recentă de cea pe care o vom retrăi pășind în Cetatea Alba Carolina, conduși cu profesionalism de ghidul Dan Chindriș.

Cetatea celor șapte bastioane

Ghidul ne conduce pe podul din fața Porții a patra a Cetății. Și intrăm în istorie: este Poarta Episcopului, una dintre cele șapte porți de intrare în această cetate fortificată, ridicată în cinstea Împăratului austriac Carol al VI-lea, la scurt timp după instalarea ocupației habsburgice în Transilvania; a fost construită după planurile arhitectului Giovanni Morando Visconti între anii 1715-1738, cu rol de apărare împotriva otomanilor, dar și de consolidare a puterii imperiale în Transilvania, după sistemul de bastioane conceput de arhitectul și mareșalul francez Vauban care-i poartă numele, sistemul de fortificații având forma unei stele cu șapte colțuri (bastioane). Ni se explică sem­nificația elementelor decorative ale acestui monument de artă barocă transilvăneană; este încadrat de două statui, doi atlanți, în centrul arcului porții este o mască ce simbolizează mânia, iar de o parte și de alta, în cele două tringhiuri, sunt elemente decorative (măști, arme ale vremii, instrumente muzicale). Pe un steag, apar inițialele împăratului Carol al VI-lea, două litere  C opuse (Carolus Caesar și numărul VI); în partea centrală este simbolul Austriei - acvila bicefală, purtând pe cele două capete coroana imperială; intrăm în culoarul boltit ce străbate zidul dintre Bastionul Trinitarienilor și Sfântul Mihail, unde, câteva hărți ne descriu minuțios cetatea și vedem cum arată în ansambu acest sistem de fortificții.

Pășim pe aleile din piatră cubică spre Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Mihail” austeră și masivă; construită din blocuri de piatră dreptunghiulare, ne apare ca un joc de forme geometrice diverse, culminând cu turnul înalt cu ceas din dreapta, având șapte rânduri de ferestre așezate pe șapte nivele; este îmblânzită doar de brâiele sculptate la nivelul superior și de statuile celor doi îngeri de la intrare dar și cele de deasupra frontonului de la intrare. Aflăm pagini din istoria neamului: în interior, la intrare, în dreapta, se află mormântul lui Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei și guvernator al Ungariei, al fratelui său Johannes Miles (Ioan Cavalerul) și al fiului său Ladislau și mormântul primului principe al Transilvaniei, Sigismund și al mamei sale. Acest monument de artă, ridicat acum 800 de ani, începând din anul 1246, în stil romano-gotic, renascentist și baroc, este cea mai veche catedrală arhiepiscopală romano-catolică din Transilvania, cea mai înaltă clădire din Alba (56,7 metri turnul cu crucea) și cea mai lungă (56 metri de la intrare la altar) și deține o orgă muzicală reconstruită în 1874 de Kolonics István, cu peste 2200 tuburi, încă funcțio­nală.

Ne îndreptăm spre statuia ecvestră, impozantă a lui Mihai Viteazul, la mică distanță de Sala Unirii, realizată de sculptorul Oscar Han în 1968, aflată în fața Palatulul Principilor, este cel mai important edificiu începând de la sfîrșitul secolului al XII-lea și până la începutul secolului al XIII-lea, înfrumusețat și extins în timpul principilor Sigismund Bathory, Gabriel Bethlen și Gheorghe Rákóczi I; a fost locuit în decursul timpului de Isabella, ultima regină a Ungariei, de Sigismund Bathory, cel care a condus, de jure, cele trei Țări Românești, de Mihai Viteazul, cel care a unit și de facto Transilvania, Moldova și Țara Românească și de principele Gabriel Bethlen, în vremea căruia Alba Iulia a atins maxima sa înflorire.

Pornim apoi pe „Via Principalis”, și, ca peste tot, sunt statui care ne introduc în atmosfera de epocă, cu soldați austrieci în uniforma anilor 1600, cu orășeni în haine de epocă. Pe dreapta, ne oprim în fața basoreliefului „Dacii și romanii”, ce reprezintă o scenă de luptă de pe Columna lui Traian. Lângă basorelief, suntem impre­sionați de explicațiile ghidului care ne arată soluțiile ingenioase de încălzire a locuințelor, de canalizare, romanii fiind cunoscuți pentru tehnica de contruire a cetății, a străzilor și a locuințelor.

Ne îndreptăm apoi spre Poarta a treia. Monumentală, masivă, bogat decorată, având forma unui dublu arc de triumf, (cu patru piloni și opt pilaștri, ce susțin prin arcade puternice bolțile), cu o construcție deasupra ca o mică piramidă, ne invită să intrăm pe una dintre cele trei intrări semicirculare, pe podul mobil de peste șanțul dimprejur. Spre partea exterioară, impresionante sunt statuia ecvestră a Împăratului care veghează cetatea (la baza ei, prizonieri turci), cele două basoreliefuri de deasupra porților laterale, cu scene care-l reprezintă pe generalul Eugen de Savoia, comandantul suprem al armatei austriece; la mijloc, este stema Casei imperiale (vulturul bicefal cu sabia și sceptrul, purtând pe piept stema Transilvaniei, încadrată de statuile lui Venus și Marte, flancate de două bombarde în poziție de tragere. Latura interioară, spectaculoasă, este împodobită în stil baroc, cu patru atlanți pe care se sprijină, parcă, greutatea întregului edificiu, cu capiteluri cu ghirlande vegetale, fructe exotice, capete de lei sau arme militare; și aici, în zona centrală este plasat un scut cu monograma Împăratului. Ne sunt de asemenea semnalate cele patru statui așezate la nivelul superior, care reprezintă cele patru virtuți cu simbolurile lor: Bogăția (cornul), Înțelepciunea (macheta unui templu), Justiția (balanța), Puterea (spada). Dincolo de această poartă monumentală, în fața privirilor ni se deschide un platou larg, unde cerul învolburat de spuma norilor alburii, ce descoperă pete mici de albastru, mângâie zăpada așternută pe coline; și, ca un braț imens înălțat spre cer, pe care-l străpunge ca-ntr-o rugăciune, ne apare direct în față, Obeliscul lui Horea, Cloșca și Crișan.

Obeliscul a fost înălțat în anul 1937 din inițiativa Astrei, în memoria luptătorilor din 1784 și inaugurat în prezența Regelui Carol al II-lea și a lui Mihai, Voievod de Alba Iulia, prin strădania arhitectului Octavian Mihălțan și a sculptorului Iosif Fekete. Înălțat ca o săgeată, un paralelipiped dreptunghic uriaș, de 28 de metri înălțime, din calcar de Banpotoc, monumentul poartă spre cer alte trei coloane subțiri, poate sufletele încărcat de sete de libertate și patriotism ale celor trei martiri. La bază, se află un basorelief reprezentându-i pe cei trei luptători pentru dreptate, iar în interiorul soclului pe care se sprijină obiectivul, se află o celulă simbolică, cu  inscripția „Smerită închinare lui Horea Cloșca și Crișan”. Eroul răscoalei de la 1784, Horea, a fost încarcerat în celula din partea superioară a Porții a treia până la execuția sa din 1785. Pe fațada vestică, este sculptată zeița Victoria înaripată, purtând în mâna dreaptă o cunună de lauri, destinată celor trei eroi martiri.

Biserica memorială „Mihai Viteazul”

Pe lângă ziduri groase de cetate medievală la dreapta, iar la stânga deschizându-se ca un tablou uriaș panorama Orașului Unirii, străbatem cei 500 de metri și ajungem la Biserica memorială „Mihai Viteazul”. Intrăm în curtea acesteia prin porțile maramureșene, iar lângă crucea de marmură alba este așezată biserica de lemn.

Vecha ctitorie din anul 1597 a voievodului Mihai Viteazul, cu hramul „Sfânta Treime”, ca simbol al unității de credință și de neam al celor trei țări românești, a fost centrul Mitropoliei Ardealului din secolul al VII-lea, aici slujind Sfinții Ierarhi mărturisitori Ilie Iorest și Sava Brancovici. Distrusă în timpul regimului habsburgic în 1714, biserica a fost reconstruită începând din anul 1988; binecuvântată pentru slujire în 1992, a fost sfințită în ziua de pomenire a canonizării Sfântului Siluan Atonitul pe care-l primește ca ocrotitor, având astfel și al doilea hram.

În micul locaș, icoanele impresionează prin sobrietate și prin delicatețea chipurilor transfigurate prin sfințenie. Biserica a fost pictată în stil tradițional ortodox bizantin de către arhidiaconul Nicolae Bălan, slujitor la această biserică și târnosită în anul 2013. Pe frontispiciul bolții Sfântului Altar, în fața căruia iconostasul ne întâmpină ca un soare luminos, cuvintele Sfintei Liturghii ne mângîie sufletele: „Văzut-am lumina cea adevărată, primit-am duhul cel ceresc, aflat-am credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne!”, cuvinte care sunt un îndemn la unitate de iubire după chipul Sfintei Treimi.

Ne îndreptăm spre Catedrala Reîntregirii. Trecem pe lângă „Clopotul Unirii”, realizat din bronz care simbolizează Marea Unire de la 1 decembrie 1918, cu formă identică cu a celui donat de Regele Ferdinand Catedralei Reîntregirii. Cele trei fante simbolizează regiunile unite, strâns legate în sfoara răsucită ce poartă pecetea crucii Reginei Maria, așa cum este și bordura de brâu, motive preluate de la Catedrala Încoronării. Pe clopot sunt scene din timpul evenimentului Unirii și a fost realizat de artistul Ștefan Ciprian Bin­țînțan. În Piața Cetății, unde este Muzeul Principia, putem vedea o parte din clădirea Principiei castrului roman de la Apulum, unde și-a avut sediul comandamentul Legiunii a XIII-a Gemina.

În curtea muzeului, sunt expuse statui și altare descoperite de arheologi sau din colecțiile muzeului de istorie. Acolo sunt încăperile unde se ține tezaurul, stindardele, se poate vedea pardoseala originală a unor încăperi sau hipocaustul, cunoscuta instalație de încălzire a romanilor. În interior, cât și în exterior, sunt amplasate statuile de bronz a cinci împărați romani cu rol important în evo­luția anticului Apulum, dar și a Imperiului Roman; Traian, Hadrian, Marc Aureliu, Septimius Severus, Caracalla.

Sala Unirii

Ne oprim apoi în fața sălii Marii Uniri, aflată vizavi de Muzeul Unirii unde sunt busturi ale unr personalități care au luptat pentru înfăpuirea Marii Uniri: Ioan Suciu, Vasile Goldiș, Ion I. C. Brătianu, Constantin Prezan, Ioan Rațiu, Take Ionescu, Iuliu Maniu. Și istoria își derulează firul în acest loc memorabil, iar prin fotografia (realizată de Samoilă Mârza, fotograful unirii) aflată în mâna ghidului trăim și noi momentul de acum aproape 100 de ani când, pe platoul din spatele cetății, pe câmpul lui Horea, fluturau steagurile celor peste 100000 de români veniți din toate toate colțurile Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramu­reșului pentru a fi prezenți la împlinirea dorinței de veacuri a moșilor și strămoșilor noștri, Marea Unire. În acest timp, în sala mare s-a ținut memorabila adunare de la 1 Decembrie 1918 unde s-a decis unirea cu țara-mamă, prin participarea celor 1228 de delegați oficiali ai națiunii române ce reprezentau întreaga Transilvanie, atât geografic, cât și social, profesional, religios și politic. În spațiul central al sălii se pot vedea însemne ale martorilor Unirii: steaguri, medalii, creden­ționale, aparatul cu care s-au realizat cele cinci fotografii ale Unirii. Această construcție a fost ridicată în 1900 cu destinația de loc de festivități și recepții ale armatei austro-ungare. În cinstea încoronării Regelui Ferdinand și a reginei Maria din 15 octombrie 1922, clădirea austeră a fost transformată într-un adevărat monument artistic, cu ușa de la intrare încadrată într-un portal în forma unui arc de triumf decorat cu lauri și arme, iar cele două nișe laterale, au în partea de sus câte o coroană de lauri în formă de cunună cu anul Unirii, 1918 și cu anul încoronării, 1922.

Deasupra arcului, sub cornișă pe o placă sunt inscripționate în limba latină cuvintele „În anul Domnului 1918, la 1 Decembrie, în acest loc a fost proclamată pe vecie și în mod irevocabil, prin dorința solemnă și unanimă a poporului, unirea Transilvaniei cu întreaga Daco-Românie. Amintirea acestui eveniment să fie eternă!”

Clădirea Muzeului de Istorie, cu ziduri groase de peste un metru, cu peste 100 de încăperi, a fost ridicată între 1851-1852 pentru a-i găzdui pe ofițerii armatei habsburgice din cetate. Era denumită „Babilon” pentru că ofițerii vorbeau o multitudine de limbi, fiind recrutați din toate colțurile Imperiului. În anul 1968 a fost inaugurat aici Muzeul Național al Unirii la sărbătorirea semicentenarului Marii Uniri. Aflăm lucruri interesante și despre Bilioteca Bathyaneum: adăpostită de o clădire în stil baroc, modificată în anul 1780, pentru a fi transformată în bibliotecă de către episcopul Transilvaniei, Ignatius Bathyani, este una dintre cele mai valoroase bilbioteci din Europa Centrală și de Est, formată din 18000 de unități bibliografice, manuscrise și tipărituri, între care incunabile datând începând cu secolul al IX-lea; două piese de o valoare inestimabilă sunt Codex Aureus și Codex Burgundus.

Catedrala Încoronării

Și, încheind turul în Cetatea Alba Carolina, ajungem la locul cel mai drag nouă, unde sufletul se simte mereu acasă, Catedrala Încoronării, primul locaș de cult important construit în Transilvania după Unirea din 1918, simbolul unității noastre creștinești și românești și monument al Unirii. Înălțată în aproximativ nouă luni (28 martie 1921-15 octombrie 1922), special pentru încoronarea Regilor României, Catedrala ne întâmpină prietenoasă, cu smerenia bisericilor ortodoxe care mângâie cerul prin cupola rotunjită. Intrăm în curtea largă, pe sub turnul clopotniță impunător, înalt. De-o parte și de cealaltă, străjuiesc statuile Regelui Ferdinand și ale Reginei Maria. Construit în stil neobrâncovenesc, sfântul locaș, ca o regină încadrată în dreptunghi, în cele patru colțuri, de patru paji - pavilioanele mari din spate (reședința și admi­nistrația Arhiepiscopiei) și cele mici din față (administrația și personalul deservent), dar și de o mulțime de soldați - galeriile susținute de coloane și arcadele duble ce fac corp comun cu clădirile amintite mai sus, ca la cerdacurile mănăstirești.

Planul catedralei este cel al Bisericii Domnești de la Târgoviște, în cruce greacă înscrisă, și apar­ține arhitectului Victor Gh. Ștefănescu. De efectuarea lucrărilor s-a ocupat inginerul Tiberiu Eremie. Intrăm în biserică prin pridvorul deschis, cu arcade mari, sprijinite pe capiteluri. Deasupra portalului decorat cu motive tra­diționale, ne întâmpină icoanele Sfinților ArhangheluI Mihail și Gavriil (unul din hramurile catedralei), lucrate în mozaic de către pictorul Ion Norocea; de o parte și de cealaltă a intrării, se află icoanele Sfinților Apostoli Petru și Pavel și a Împăraților biblici David și Solomon. În nișele pridvorului, pe patru plăci de marmură cu inscripții comemorative, sunt evidențiate patru evenimente de seamă din istoria orașului Alba Iulia: Unirea de la 1600, înfăptuită de Mihai Viteazul, tipărirea pentru prima dată în limba română a Noului Testament de la Bălgrad 1648 (Mitropolitul Simion Ștefan), Martiriul lui Horea, Cloșca și Crișan din 1785, refacerea unității spirituale și bisericești a românilor în 1848. Ansamblul arhitectural este în armonie cu pictura: de pe bolta impresionantă a naosului, sprijinit pe patru coloane octogonale, placate cu marmură de Moneasa, cu ape maronii, Hristos Pantocrator ne binecuvintează dintr-un nimb de lumină. Interiorul este împodobit cu pictură în tehnica frescă, în stil neobizantin, reprezentând ctitorii, marii ierarhi, scene biblice și motive decorative, lucrate de către pictorul Costin Petrescu. Pe iconostasul din lemn de stejar, negru (realizat de artistul C. M. Babic) care contrastează și scoate în evidență registrele de icoane de pe catapeteasmă (pictor, Ion Norocea), Icoana Sfintei Treimi (hramul al doilea) domină spațiul central de sus.

Și între aceste ziduri, totul vorbește despre unirea unor oameni de seamă, arcuri peste timp pentru a dărui urmașilor o țară rotundă ca pâinea țăranului trudită în țarină și rumenită în vatra fiecărei case pentru că nimic trainic nu se obține fără jertfă. În pronaos sunt zugrăvite portretele domnitorului Mihai Viteazul și al Doamnei Stanca, primii ctitori ai Mitropoliei din Bălgrad. În naos, pe peretele vestic, se află chipurile ierarhilor contemporani înălțării catedralei: Arhiepiscopul Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, Banatului și Maramureșului și Arhiepiscopul Miron Cristea, Patriarhul României și ale suveranilor României Mari, Regele Ferdinand și Regina Maria; alături de iconostas, sunt cele patru tronuri cu însemnele regale folosite în momentul încoronării.

Și, la baza iconostasului, ca-ntr-o horă a heruvimilor, sunt prinși cei care, în cursul istoriei s-au unit peste veacuri prin setea de libertate și iubirea de neam prin credință: mitropoliţii Transilvaniei Ilie Iorest şi Sava Brancovici, călugării Visarion Sarai şi Sofronie din Cioara şi Mucenicul Oprea Miclăuș din Săliştea Sibiului.

Mănăstirea Râmeț

Pornim la drum spre Mănăstirea Râmeț, cea mai veche vatră monahală din Arhiepiscopia de Alba Iulia, din secolele XII-XIII, prin satele județului Alba. Apa Geoagiului sare sprintenă la vale și ne lasă să urcăm spre creasta pleșuvă a Trascăului. Mănăstirea, ca o cetate uriașă la poale de munte veghindu-se nu se știe care pe care, întrecându-se să atingă veșnicia, ne întâmpină cu același chip frumos. Biserica mare are hramurile „Sfinților Apostoli Petru și Pavel” și „Adormirea Maicii Domnului”, iar biserica veche, „Izvorul Tămăduirii”. Istoria ei lungă a fost zbuciumată, la fel ca istoria acestei părți de țară, cu începuturile în anul 1214, având drept ctitori pe călugării Ghenadie și Romulus, iar mai apoi Radu de la Afumați, Matei Corvin și Mihai Viteazul. Trece prin perioade de părăsire (100 de ani), de distrugere (1762, Bukow, 1785, armata habsburgică), devine biserică de mir (1826), apoi în 1932 redevine mănăstire de călugări, iar în 1955 de maici; este închisă din nou, și ultima etapă începe în 1968 prin purtarea de grijă a părintelui Dometie Manolache. În 1982 se pune piatra de temelie a bisericii mari, iar în 1992 a fost sfințită. Regăsim în ea elemente definitorii ale mănăstirilor din Moldova, acoperișul cu borul lat, pentru a proteja șirul de ocnițe din registrul superior al fațadelor, dar și din Țara Românească prin pridvorul deschis și pictat și împărțirea fațadelor în două registre de către un brâu median. De atâtea veacuri, în această lavră a monahismului românesc rugăciunea s-a înălțat la cer. Ne-am închinat la Capul Sfântului Ghelasie și ne-am uitat smeriți la frumusețea care izvorăște din icoanele realizate de pictorul Grigore Popescu de la București, care, prin coloritul sobru și luminos, îndeamnă la evlavie, la rugăciune și meditație. Iconostasul, strănile și întregul mobilier din biserică sunt sculptate în lemn de stejar de către sculptorul Remus Dragomir. Icoanele, din lemn de tei, în tempera, poleite cu foiță de aur, sunt pictate tot de maestrul Popescu Grigore. Din mijlocul bisericii, de pe bolta naosului revarsă peste noi Pacea Sa, Iisus Pantorcrator, înconjurat de serafimi care plutesc pe un cerc de lumină, pe care o revarsă și peste lume.

Ne îndreptăm spre biserica veche și admirăm, în jur, buna rânduială și toate clădirile care dau trăinicie acestui ansamblu monahal: chiliile supraetajate, cu terase din lemn, arhondaricul, trapeza, camera de protocol, salonul de conferințe și simpozioane, atelierele de croitorie și broderie, muzeul, altarul de vară. Micuțul locaș, ne întâmpină alb, imaculat, cu turnul solid, cu acoperișul verde închis, ascuțit. Acest izvor nesecat al tămăduirilor sufletești, așa cum îi spune și  hramul (de la izvorul care își are originea sub altar) este un monument arhitectonic de excepție, având straturi de picturi suprapuse, cea mai veche datând din anul 1300, iar ultimul, din 1809; biserica, datând din secolul al XIII-lea, a fost supusă unui proces laborios de restaurare între anii 1987-1989, ridicată cu 2.08 metri, la 8 august 1988.

Mănăstirea Dumbrava, Alba

În drumul nostru spre Cluj-Napoca, ne oprim la Mănăstirea Dumbrava, raiul florilor și locul unde rugăciunea se împletește cu fapta bună și jertfa. Părintele Teodor Crișan a făcut din acest loc, aflat la 55 de kilometri de Alba Iulia, o mică grădină a raiului care se extinde, ca un semn că Dumnezeu, acolo unde credincioșii se unesc să facă binele, face din pașii lor, pașii Săi. Piatra de temelie a mănăstirii cu hramul „Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”, a fost pusă la 26 octombrie 1996 pe locul unde, în anul 1703, preotul Ioan a fost martirizat pentru apărarea dreptei credinţe, fiind ars de viu într-o căpiţă cu fân. Mănăstirea, în formă de cetate, cu clopotniţa la intrare şi biserica în centru, a fost construită pe terenul donat de locuitorii satului Dumbrava. Pictura a fost realizată în stil neobizantin de soții Crișan în anul 2000 și sfințită în 2002.

Înăuntru, ne întâmpină din registrele mari de pictură Hristos și Sfânta lui Maică, cetele îngerești, iar pe pereții albaștri înstelați, sălășluiesc sfinții cu chipuri ascetice. Trecând pe podețul de peste pârâiașul în care se oglindesc toate minunile acestui loc, privim în sus la impresionanta catedrală, care parcă a venit din cer, pentru că, în câțiva ani, prin voia Domnului și lucrarea oamenilor, s-a ivit aici o altă minune a părintelui Vasile, cel care poartă de grijă nu numai sfintelor loca­șuri, maicilor și tuturor cre­dincioșilor care vin aici, dar se îngrijește și de sufletele și viața de zi cu zi a aproape 100 de copii orfani din Centrul Maternal „Sfânta Veronica” și a vârstnicilor din Căminul „Sfânta Maria”. Piatra de temelie a fost pusă în 2009, iar în anul 2014, biserica a fost împodobită cu pictură în frescă în stil tradițional de către pictorii Constantin, Emanuel și Liviu Bumbu din Dej.

Mănăstirea Mihai Voda, Turda

Ne îndreptăm spre ultimul nostru popas, Mănăstirea „Mihai Vodă”, cu hramul „Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil” din Turda, județul Cluj. A fost înființată în anul 2002, la inițiativa vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania care, în 2001, la comemorarea voievodului, a considerat că „ar fi potrivit ca pe locul unde și-a sfârșit viața voievodul întregitor de țară să se înalțe o mănăstire în memoria lui, iar numele lui să-i fie pomenit la acest Sfânt Altar necontenit”. Înălțată în stil bizantin, biserica este o copie arhitecturală a vechii Mănăstiri „Mihai Vodă” din București, ctitoria lui Mihai Viteazul din 1591.

Pe Câmpia Turzii, locul unde a fost ucis mișelește voievodul în anul 1601, s-a zidit mai întâi o capelă în stil bizantin de către Doamna Stanca, soția domnitorului, pe locul căreia, din 1928, s-a ridicat o troiță din lemn cu inscripția: „Aici a fost răpus marele voievod Mihai Viteazul la 9 august 1601”. Din 1977, s-a construit aici un Obelisc închinat marelui voievod, opera sculptorilor Marius Butunoiu și Vasile Rus Batin, lângă placa de mormânt de marmură albă pe care este sculptat sigiliul lui Mihai Viteazul și sunt inscripționate cuvintele: „Aici odihnește Mihai Viteazul (1593-1601), Domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”. În dreapta acestui monument, după dorința vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu, s-a înălțat un ansamblu monahal grandios. Lucrările de construcție au fost realizate de părintele Vasile Știopei. Deasupră intrării se află turnul cloptotniță cu aceeași formă ca și cel de pe biserică, flancat de clădiri etajate care închid ca o cetate în dreptunghi pe trei laturi mănăstirea. Aceste construcții adăpostesc chiliile și stăreția, iar în partea dreaptă se află un paraclis.
Intrăm în biserică, unde pictura, în tehnica frescă, este realizată de pictorul Sorin Efros.  

Plecăm din acest loc unde trecutul și prezentul își dau mâna unindu-și puterile spre a clădi un viitor în care credința, nădejdea și iubirea să împodobească și să înnobileze sufletul acestui popor.