Pelerinaj pe urmele primelor veacuri ale creștinismului, în Turcia (I)

Un grup de credincioşi de la Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca au participat la un pelerinaj pe pământul Turciei, pentru a cunoaşte istoria primelor veacuri ale creștinismului, pentru a trăi istoria acestuia la el acasă, povestită de ruinele fostelor biserici creștine, dar mai ales de măreața Catedrală Sfânta Sofia din Constantinopol.

Pelerinajul a fost organizat de Parohia „Naș­terea Domnului” din Cluj-Napoca prin Centrul de Pelerinaje „Renaș­terea” al Mitropoliei Clujului, Maramureşului şi Sălajului, prin implicarea lui Cristian Moldovan și a Georgetei Plăcintar.

Împreună cu părintele Nicolae Buda, 50 de credincioși, am pornit spre Turcia. Ne-am oprit  o noapte la București pentru a ușura greutatea drumului mai lung de 1000 de kilometri până la destinație. Am traversat Bucureștiul toropit de căldura zilei admirând clădirile, străzile, parcurile și am urcat pe Dealul Mitropoliei pentru a ne închina la moștele Sfântului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul capitalei, moaște așezate în Catedrala Patriarhală. Având hramul „Sfinții Împă­rați Constantin și Elena”, aceasta a fost ctitorită de domnitorul Constantin Șerban Cantacuzino, construită între 1656-1658, după modelul arhitectural al Bisericii Mănăstirii Curtea de Argeș pe locul unui schit  de lemn al lui Oprea Iuzubașa.

 Înăuntru, lumina scaldă iconostasul auriu, dar și pictura frumoasă realizată de pictorul Dimitrie Belizarie între 1932-1935; din fresca originală, se mai păstrează doar icoana hramului (1665) de deasupra ușii din pridvor. Am privit la icoanele pictate cu eleganță și rafinament, ne-am plecat cu smerenie genunchii la racla Sfântului Dimitrie, știind că ne va fi dor de bisericile noastre dragi, în care Hristos ne așteaptă cu iubire să le trecem pragul.

Dimineața, ne-am întâlnit cu ghidul nostru, Elena, care ne-a purtat de grijă tot timpul acestui pelerinaj. Ne-a impresionat prin competență, seriozitate și profesionalism; ne-a oferit siguranță și a fost o prezență plăcută în fiecare zi. Istorie, geografie, politică, economie, cultură și civilizație se îmbinau armonios în prezentările făcute și a fost o plăcere să o ascultăm și s-o avem în preajmă.

 Am descoperit o țară care ne-a impresionat prin trecut și prezent; totul părea croit la dimensiuni mari și nimic nu-i de mirare în acest loc, inima unui imperiu vast odinioară, acoperind în vremurile de glorie trei continente: sud-estul Europei, Orientul Mijlociu și nordul Africii. Șase secole, Constantinopolul, Istanbulul de azi, a fost centrul economic, politic, comercial care făcea legătura dintre Orient și Occident.

Turcia este așezată într-una dintre cele mai vechi regiuni locuite din lume. Ceea ce impresionează călătorul sunt terenurile agricole nesfârșite, lucrate impecabil, întinse nu pe câmpii plate, ci pe ondulate spinări ce cresc spre zare, relieful Turciei fiind dominat de Podișul Anatoliei în partea centrală, mărginit de Munții Pontici la nord, spre țărmul Mării Negre și de Munții Taurus și Antitaurus, la sud; cel mai înalt vârf este Muntele Ararat, 5137 metri din Podișul Kars de la granița cu Armenia; este o bucurie pentru ochi alternanța dintre galbenul grâului și al florii soarelui și verdele orezului, al viței de vie și al livezilor de măslini, mandarini, portocali, curmali, lămâi, rodii. 

Deși o țară aparent aridă, are pânza freatică la suprafață, ceea ce permite captarea apei prin sisteme de irigații la capătul fiecărei parcele, și astfel se practică o agricultură intensivă, reușind să hrănească cei aproximativ 80 milioane de locuitori; este în același timp un exportator important de produse agricole pe piața Uniunii Europene și a  Asiei. 

Impresionantă este istoria acestei părți de lume, pământ care poartă până astăzi urmele adânci lăsate aici de atâtea popoare care au trecut sau au locuit aici. Pornind de la rămășițele umane descoperite de către arheologi în 1986-1987, la 32 de kilometri de Istanbul, ce datează de un milion de ani, la unul dintre cele mai vechi orașe ale lumii, depășit de Ierihon, Çatalhöyük (din Câmpia Konya care, în anul 6250 înainte de Hristos avea aproximativ 5000 de locuitori, primul loc unde se foloseau irigațiile și s-au domesticit porcii și oile), a urmat, de-a lungul timpului, o perioadă lungă de frământări și de prefaceri scrise în istoria Turciei: invazia hitită în 1900-1150 înainte de Hristos, războaiele troiene din 1250-650 înainte de Hristos; aici au stăpânit pe rând frigienii (1250 înainte de Hristos), lidienii, perșii (546 înainte de Hristos), Alexandru Macedon, (334-321), au fost aduși mercenarii celți (279 înainte de Hristos) stabiliți pe locul numit de ei Galatia, Pergamonul fost lăsat Romei de Attalus al III-lea prin testament (133 înainte de Hristos). 

Au urmat secole de stăpânire romană, din 190 înainte de Hristos până la căderea Constantinopolului în 1453; între 45-58 a fost propovăduit creștinismul în Asia Minor de câțiva apostoli ai lui Hristos, dintre care Sfântul Evanghelist Ioan și Sfântul Apostol Pavel; în 313 are loc încetarea persecuțiilor odată cu convertirea la creștinism a Împăratului Constantin cel Mare: în 325, Sinodul Ecumenic de la Niceea proclamă creștinismul religie oficială, iar în anul 330 se mută capitala la Bizanț de către Împăratul Constantin cel Mare, numindu-l Constantinopol - începutul Imperiului Bizantin; în 395, Împăratul Teodosie divide Imperiul Roman, între fiii săi, în Imperiul Roman de Apus și Imperiul Bizantin în Asia Minor care, din 647 este supus primelor invazii arabe, lupte de introducere a islamismului în Anatolia; Sud-estul devine teritoriu arab. Turcii, originari din Asia Centrală, pătrund în secolele 11-12 în Asia Mică, iar până în 1078, turcii selgiucizi construiesc un nou imperiu pe teritoriul Anatoliei, impunând locuitorilor limbajul, cultura, numele lor. Imperiul Bizantin se restrânge în jurul Istanbului, la Marea Egee și Marea Neagră. Între 1080-1375, Armenia se luptă să înființeze un stat independent creștin, la est. Cruciadele dintre 1096-1204 slăbesc Imperiul Roman, încep atacurile mongole. Prin ajutorul dat selgiucizilor, Ertuğrul, comandantul clanului Kayi al uzilor, un trib nomad de origine turcă (venit în Anatolia dinspre Turkmenistan) primește o feudă în vestul Anatoliei de la care fiul său, Osman I, în 1299,  pune bazele Imperiului Otoman; sultanii ce urmează sporesc întinderea Imperiului Otoman, Orhan Ghazi, Murad I, Baiazid Fulgerul, Mehmed II, în timpul căruia în  1453 are loc căderea Constantinopolului, Sfânta Sofia este transformată în moschee, orașul a devenit Istanbul. Între 1512-1520, Selim I cucerește Persia și Egiptul și devine calif, conducătorul întregului Islam; cel mai renumit, între 1520-1566, este Soliman Magnificul când imperiul a atins apogeul ca întindere, în diplomație, arte și cultură. Prin eșecul asediului Vienei din 1683-1699, prin tratatul de la Karlovitz, se încheie expansiunea otomană. În 1908, are loc revoluția tinerilor turci, iar în 1914-1918 în primul război mondial, Turcia este aliat al Germaniei. Are loc Războiul turc de independență condus de Mustafa Kemal, viitorul Ataturk (tatăl turcilor); în 1923, Mustafa Kemal abolește monarhia și devine președinte al noii Republici Turcia.

Plecând din București, am traversat Bulgaria și am ajuns pe pământul Turciei în punctul de frontieră Kapikule, în partea europeană; am străbătut Edirne, Adrianopolul de odinioară, și am traversat Strâmtoarea Dardanele cu feribootul pentru a ajunge în Çanakkale, în partea asiatică a Turciei. 

Până la îmbarcare, am fost martori la un moment impresionant din istoria Turciei, având impresia că participăm aievea la scene de luptă în tranșee, deoarece, pe malul mării, pe 2500 de metri pătraţi, sunt redate scene din bătălia de la Gallipoli din aprilie-decembrie 1915 din Primul Război Mondial, eroul principal fiind Mustafa Kemal, făuritorul Turciei moderne. 

Încrâncenarea acestei lupte, în urma căreia 86.000 de turci și 160.000 din trupele aliate zăceau morți la capătul a nouă luni de luptă, în care navele engleze, franceze și neo-zeelandeze voiau să-și croiască drum prin Dardanele, este redată de următoarele cuvinte; deviza  comandantului turc a fost: „Nu vă ordon să luptați, ci să muriți!”, iar partea adversă, deja convinsă de eșec, exclama: „Blestemate să fie Dardanele! Ele vor fi mormântul nostru!”.

Troia şi Pergamul

Pe marea vălurită, cu culoare de petrol, am trecut în Çanakkale unde ne-am cazat la Hotelul Helen, iar seara, am admirat pe țărmul mării o reprezentare a Calului troian care amintea că Cetatea Troiei este aproape și a doua zi, urma să pășim pe locuri de legendă și de istorie.

După ce am trecut prin sistemul modern de bariere de la intrare, ne-a întâmpinat giganticul cal troian ce amintește de eroii greci și troieni din scrierile lui Homer, Iliada și Odiseea. 

În acest loc cu rezonanțe adânci în mitologia antică, unde Cetatea Troiei se rezema pe muntele de piatră spre răsărit, iar spre apus cobora lin spre marea de azur, în 1871, germanul Heinrich Schliemann, hrănit din copilărie cu legendele Troiei, face săpături la Hissarlik, pe colina aflată doar la câțiva kilometri de strâmtoarea Dardanele, anticul Helessport ce separă Mediterana de Marea Marmara.

Ceea ce vedem noi în drumul nostru prin cetatea strălucitoare odinioară sunt ruinele celor nouă cetăți cu rol de apărare, construite pe același loc de-a lungul secolelor. Cea de a șasea și a șaptea, stratul B, este considerată a fi Cetatea Troia, în care ar fi avut loc Războiul Troian. Localizarea și însăși existența cetății au fost subiect de dispută de-a lungul secolelor. Cert este că aici a fost, cu siguranță un oraș mare, important în epoca târzie a bronzului, poartă la Marea Mediterană pe o rută importantă comercială. 

Descrisă de poetul grec ca având „temelie puternică, porți înalte, străzi largi, ziduri magnifice”, astăzi mergând pe podurile de lemn dintre situri, ne bucurăm de razele de soare care se odihnesc liniștite pe ruinele cetății, pe zidurile groase și pe bucățile de coloane așezate pe iarba verde. Panouri cu explicații și fotografii indică fiecare cetate în parte. Ghidul ne explică regulile care se respectau în construirea cetăților: una din laturi era așezată pe stâncă; cetatea are o stradă principală de 13,5 metri cu trotuarele din care se desprind străzi laterale de 3,50 metri; ea cuprindea zona politico-civică cu parlamentul, agora-piața unde aveau loc alegerile celor care urmau să conducă cetatea, clădirea administrativă, primăria sau sala de protocol unde ardea focul sacru care nu trebuia să se stingă niciodată. Traseul este circular, începe de la zidurile exterioare și se termină la amfiteatru, ruinele fostei cetăți incluzând templul roman, casele miceniene, Templul Zeiței Atena, ocrotitoarea Troiei.

Pornim mai departe pe drumul care șerpuiește pe malul mării Egee spre Pergam, așezat la 26 kilometri de mare, pe un promontoriu din nordul râului Caicus (Bakircay); astăzi, siturile arheologice ale anticului Pegam se găsesc în Nordul și Vestul orașului modern Bergama, aflat la 300 de metri deasupra acestuia (Pergam, de la numele pergamentului pe piele fină de vițel care a fost inventat aici); Pergamul este una din cele șapte biserici creștine menționate în Apocalipsă de Sfântul Evanghelist Ioan. Pentru a ajunge la cetate, ne îmbarcăm în telecabinele care circulă neîncetat, ducând spre înălțimi pe cei care doresc să meargă pe firul istoriei în orașul antic, întemeiat la vestul Podișului Anatoliei, în granițele străvechii Mysia ce poartă semnele civilizației și culturii elenistice și romane, existând încă din secolul  V sau chiar VIII înainte de Hristos.

Orașul de sus cuprinde două principale așezăminte: Acropole și Asklepion la 3 kilometri distanță de primul, pe drumul Via Tecta sau Drumul Sfânt. Plutim deasupra colinelor golașe, ro­șiatice, pietroase, acoperite cu covor de ierburi uscate, întrerupt pe alocuri de arbuști scunzi: sus, drumul pardosit cu lemn, mărginit de leandri rozi și albi, ne conduce spre intrarea în cetate unde se întind ruinele unor edificii antice, clădiri, temple, palate, teatre, odinioară mărețe și impunătoare, adevărate opere de artă: Templul Atenei, Templele lui Dionisos și Demeter, Sanctuarul Herei, Sanctuarul lui Traian, palatele regale, altarele regilor din Pergam, Attalus I și Eumenes II, agora din nordul orașului, Poarta lui Eumenes, complexul de terme (băi termale) și, nu în ultimul rând, biblioteca, din care a rămas doar fundația, care rivaliza cu cea din Alexandria, urmată de cea din Efes. Admirăm și teatrul elen, cu o capacitate de 10.000 de spectatori, care avea o acustică desăvârșită, așezat în trepte amețitoare, tăiat în piatră pe colina ce coboară spre oraș. 

Impresionant este și Asklepionul cu Templul lui Asklepios, zeul vindecării, un centru de sănatate, un fel de orășel sanatoriu cu „piaţă sacră” înconjurată pe trei laturi de galerii susţinute pe coloane de marmură cu capiteluri ionice sau corintice, iar pe a patra de Templul lui Asklepios, locul de tratament şi biblioteca, teatrul de 3500 locuri, unde vindecarea bolnavilor se baza pe curățenie, pe băi cu apă sacră (hidiroterapie), de nămol și soare, pe destindere la teatru, la concerte și prin medicamente obținute din ierburi vindecătoare. 

Am coborât în orașul de jos, unde cu emoție am pășit în Biserica Roșie, așa cum este cunoscută azi. A fost construită ca templu în secolul II de către Împăratul Hadrian, fiind închinat zeiței egiptene Serapion, construită pe fluvial Selinos, curtea interioară fiind susținută de Podul din Pergam, cel mai lung pod din antichitate, 193 metri. Mai târziu, templul a fost transformat în basilică de către bizantini, după ce creștinismul devine religie oficială, basilică închinată Sfântului Evanghelist Ioan, una dintre cele șapte biserci creștine menționată în Apocalipsă. Astăzi sunt doar zidurile din cărămidă roșie, uriașe, groase; biserica avea 60 metri lungime, 26 metri lățime și 14 metri înălțime. Are formă dreptunghiulară de basilică, o singură cameră cu o ușă pe unde intra basileul. Clădirea a fost inițial acoperită cu marmură care astăzi se mai păstrează doar pe podea. De o parte și de alta a sa sunt două turnuri uriașe, rotunde dintre care unul este moschee. Odinioară, în orașul de jos erau casele, agora, o şcoală de sculptori.

Am părăsit orașul Pergam și am pornit spre Kușadasî, admirând în drum Izmirul, Smirna de altădată, al treilea oraș ca mărime din Turcia după Istanbul și Ankara, pentru a ne opri la Efes, o altă biserică creștină menționată și ea în Apocalipsa lui Ioan.

Efesul

Efesul a fost un oraș antic grecesc pe coasta ioniană, la trei kilometri sud-vest de Selciuc în Provincia Izmir. A fost întemeiat în secolul XI înainte de Hristos pe locul fostei capitale Arzawan de coloniștii greci ionieni, devenind unul dintre cele mai importante centre religioase și comerciale. Legenda spune că orașul ar fi fost fondat de amazoane sau că întemeietorul său ar fi Androkolos, fiul regelui atenian Codros, care după moartea tatălui său s-a hotărât să ridice o așezare nouă, și, așa cum i-a prezis înțeleptul Atenei, cum că un pește și un mistreț îi va arăta locul, în urma unei călătorii pe mare, s-a oprit să frigă peștele care, sărind de pe grătar în iarba care s-a aprins, focul a speriat un mitreț pe care Androkolos l-a ucis și așa i s-a împlinit prezicerea oracolului, fondând acolo Efesul.

Oraşul a fost, pe rând, sub diferite ocupații străine - a Lidiei, Persiei, Macedoniei, seleucizilor; a fost cucerit de romani (133 înainte de Hristos), devenind capitala provinciei romane Asia. Săpăturile arheologice au localizat o  primă aşezare umană din perioada miceniană, pe colina antică Paroreia (azi Ayasuluk) care nu se numea Efes, fiind aşezare specifică epocii bronzului. O a doua aşezare din preajma secolului XII înainte de Hristos s-a descoperit nu departe de colina amintită, la capătul dinspre continent al fostului golf marin, acolo unde a existat mai târziu „portul sacru”, primul port al zonei. În prima parte a mileniului I înainte de Hristos, până spre începutul secolului al VI-lea înainte de Hristos, locuitorii s-au mutat spre vest, în jurul templului zeiţei Artemis. De această etapă istorică a oraşului, a treia, se leagă denumirea de Efes, precum şi începuturile timide de dezvoltarea a templului ce va constitui o minune a lumii antice. Perioada elenistică de existenţă a Efesului, începută de Lysimachos şi continuată sub dominaţia romană, reprezintă cea de-a patra așezare pe care am vizitat-o și noi. Cea de a cincea aşezare a oraşului, cea de pe timpul Imperiului Bizantin timpuriu, când oraşul păstra încă acelaşi nume, s-a aflat tot pe colina Ayasuluk.

Pe vârful colinei străjuieşte o impresionantă fortăreaţă bizantină, iar pe panta de sud, ruinele unei biserici creştine construite pe mormântul Sfântului Ioan Evanghelistul. În perioada de după anul 1000 după Hristos, când locurile au devenit posesiuni selciukide sau otomane, aşezarea a pierdut numele de Efes și strălucirea de odinioară. 

În perioada de maximă înflorire, a Imperiului Roman, populația era numeroasă și a fost centrul politic, cultural, religios, comercial și bancar principal al Asiei Romane, provincia Asia având drept capitală Efesul, denumit „Vistieria Asiei”: în port ancorau vasele și își scoteau în agora mărfurile; Efesul era punctul de plecare pentru caravanele ce mergeau spre nordul Mării Negre și spre Asia centrală, Drumul Mătăsii (China-Marea Egee). Printre coloanele înșirate, era marea bursă din Efes, cu 140 metri lungime, cu elemente decorative, capiteluri cu capete de taur. Cetatea era împărțită pe zone, zona deputaților, a învățaților cetății; celor cărora câștigau la jocurile panionice li se făceau statui amplasate lângă Porțile lui Hercule. Important punct de legătură între est și vest, a cunoscut atunci o înflorire maximă, fiind împânzit cu monumente, lucrări de artă, străzi, cartiere luxoase; s-au înălțat teatre, gimnazii, un odeon, o nouă agora, biblioteca, terme, străzi pavate cu marmură, monumente dedicate personalităților vremii, biserici; la măreția civilizației grecești cu aspectul ei elenistic s-a adăugat monumentalitatea artei romane. În 86 înainte de Hristos, a intrat sub dominația romană, iar în 27 înainte de Hristos devine capitala provinciei Asiei proconsulare, al doilea centru ca mărime după Roma. Împărații romani Augustus, Tiberiu și Hadrian au dăruit măreție orașului.

Intrăm pe Poarta Magnesia, admirăm Palatul apelor, unde erau apeductele şi aducţiunile de apă de la zeci de kilometri cu bazinele şi cisternele din oraş, gimnaziul de est, Băile lui Varius, agora statului, prevăzută în centru cu resturile unui templu dedicat zeiţei egiptene Isis, şi mai târziu împăratului Augustus, basilica romană, Odeonul (un mic teatru construit de Vedius Antonius în jurul anului 150 înainte de Hristos cu spațiu mic pentru piese de teatru, cu partea superioară  decorată cu piloni de granit roșu în stil corintic), templul lui Domitianus dedicat ulterior lui Vespasianus.

Am intrat pe Strada Curetes ce pornește de la Palatul Consilului (edificiu ce constituia sediul municipalităţii), Prytaneionul, în spatele basilicii unde se păstra focul sacru ce simboliza inima Efesului (construcția datează din secolul al treilea înainte de Hr, din timpul domniei regelui Lysimachos; partea din față avea patru coloane, dincolo de acestea o curte înconjurată de un portic, iar la nord, Sala de Ceremonie și camerele sale laterale); strada traversează Piaţa lui Domitianus,  întinzându-se până la Biblioteca lui Celsus, poziționată în centrul orașului cu Templul lui Dioclețian, Poarta lui Hercule, Fântâna lui Traian, construită între anii 102-114 după Hristos, fiind închinată împăratului Traian (98-117 după Hristos), cu Templul lui Hadrian, iar în stânga, casele de pe dealuri; dinspre partea laterală a Fântânii lui Traian se afla intrarea într-un loc public denumit Băile scolastice.

Acestea au fost construite în secolul I după Hristos și au împrumutat numele celei care a avut inițiativa renovării lor în anul 400; în stânga băilor, se află toaletele publice; Biblioteca lui Celsus este pe dreapta.

Poarta lui Mazeus și Mithridates (doi sclavi arhitecți) este lângă bibliotecă și are trei deschideri arcuite. Strada Curetes se termină la agora, piața comercială, care poate fi considerată ca fostul centru al orașului, aflată în fața bibliotecii. În acest punct, strada cotește spre dreapta și continuă sub denumirea de Calea din marmură cu agora, teatrul mare, gimnaziul portului; în partea stângă a pieței, se află o ușă poziționată între două coloane separate, structură dedicată împăratului Hadrian, Poarta lui Hadrian, de unde începe Calea de Marmură întinsă până la amfiteatru. Spațiile din spatele coloanelor erau utilizate în scopuri comerciale, aici fiind construite magazine cu două etaje.

Strada principală care asigurase legătura dintre port și oraș poartă denumirea de Strada Portului, construită în timpul regelui Lysimachos; reparată în timpul domniei împăratului Arcadius, când au avut loc și cutremurele de la mijlocul secolului al IV-lea după Hristos, mai este denumită „Arcadia”. Iluminarea era asigurată cu 50 de lămpi care se aprindeau noaptea. Partea incipientă a străzii fusese decorată cu porți de mari dimensiuni. Cele patru coloane prevăzute cu nișe și piedestaluri înalte de doi metri se aflau în mijlocul străzii și datau din perioada precreștină. Partea superioară a coloanelor fusese decorată cu statuete din bronz reprezentând cei patru evan­gheliști. Una dintre aceste coloane a fost restaurată și înălțată din nou. Partea nordică era destinată clădirilor în care erau organizate evenimentele sportive din oraș.

Templul lui Hadrian era cea mai frumoasă clădire de pe Strada Curetes. Împăratul a vizitat Efesul de două ori, iar cădirea a fost terminată în 138 după Hrisots de arhitectul P. Quintillus. Partea frontală includea o încăpere și o platformă. Ușa era înaltă și lată. Cele patru coloane de la fațadă susțineau frontonul arcuit din partea frontală. Tot aici se afla și bustul unei fete așezate, asemănătoare cu Medusa. Pe friza templului erau reprezentați Androklos și mis­trețul, zeii și amazoanele și regimentul lui Dionysos, toate acestea fiind așezate dinspre stânga spre dreapta. Înspre stânga spre dreapta ei, erau reprezentate Atena, Selene, Apollo, Hercule, Androklos, Teodosiu, fiul și soția lui Teodosiu, Artemis. 

Casele de pe dealuri erau ridicate pe pantele dealurilor din partea opusă a Templului lui Hadrian. Erau în număr de câteva mii, însă săpăturile au scos la lumină numai două străzi.

Casele aveau în mijloc o curte mică (atrium), o parte numită impluvium, apoi urmau alte diferite încăperi care înconjurau partea din mijloc. Casele nu aveau ferestre, aerul și lumina intrau din aceste locuri. Instalațiile de încălzire erau similare celor utilizate în băile publice. Iarna aerul cald circula prin pereți pentru a încălzi încăperile. Pereții erau acoperiți cu fresce, iar podeaua cu mozaic. Încăperile unde se primeau oaspeți erau împodobite în general cu scene de teatru.

Biblioteca lui Celsus a fost ridicată pe mormântul senatorului roman Sardian Celsus Ptolemaeanus, finalizat în primul sfert al secolului al II-lea după Hristos, sub formă de monument funerar. Clădirea se află pe o platformă pe care se poate urca doar printr-o scară cu nouă trepte. Dedesubt se află trei uși, două mai mici în părțile laterale, și una mai mare și înaltă în partea din mijloc. Etajul al doilea avea și ferestre. În prezent, în nișe pot fi găsite copii ale statuetelor. Julius Aquila, fiul lui Celsus, consul în anul 110 după Hristos, a ordonat construirea bibliotecii în cinstea tatălui său.

Agora comerciala se accesa prin Poarta Monumentală. Locul de amenajare s-a stabilit încă din timpul planificării înălțării orașului în secolul al III-lea înainte de Hristos. Dimensiunile laterale ale agorei erau de 112 metri. Construcția avea structuri alcătuite din coloane. În spate, se aflau magazine de aceleași dimensiuni. Magazinele din partea nordică și sudică aveau două etaje. Agora a fost decorată cu numeroase statui și cu monumente, fundațiile acestora supraviețuind până în prezent. 

Calea din marmură este partea „Căii Sfinte” dintre Poarta lui Hadrian și amfiteatru, acoperită în întregime cu marmură albă. Partea estică era decorată cu coloane, iar în spatele lor erau construite magazine cu două etaje. Deoarece structura fusese construită în timpul împăratului Nero (54-68 dHr), aceasta se mai numește „Culoarul lui Nero”. Suprafața străzii are formă arcuită, ridicată în mijloc. 

Teatrul mare (amfiteatrul) a fost tăiat în structura Munților Panayir. Construcția datează din secolul I înainte de Hristos. Prima clădire era de dimensiuni mai mici și era alcătuită dintr-o scenă plată, un mic spațiu destinat orchestrei și o secțiune cu locuri de ședere ocupate de o singură persoană. Forma actuală a fost definită în timpul împă­raților Nero (54-68) și Domițian (81-96). 

În timpul perioadei imperiale a statului roman de la începutul secolului I după Hristos, Efesul a fost împodobit cu temple ridicate în cinstea împăraților romani, Divius Caius Caesar, tatăl lui Augustus, Dea Roma (zeiţa Roma), Domitianus, Vespasianus, Hadrianus, Caracalla, Elagabalus şi Valerisnus.

Efesul în perioada creştină

În perioada creștină, în înfloritoarea așezare a Efesului, au pășit Apostolii Ioan Evanghelistul și Apostolul Pavel. În anul 34, Apostolul Pavel cu ucenicul său Timotei au înființat una dintre primele comunități creștine în Orient. În marele teatru, a predicat Apostolul Pavel și tot aici a trăit argintarul Demetrios al cărui atelier l-am văzut pe latura stângă a pieței, meșter care trăia din vânzarea statuetelor reprezentând-o pe zeița Artemis; acesta a instigat mii de persoane, prezentând noua religie ca pe un mare pericol pentru măreția orașului, așa cum scrie în Apostol. Efesul a fost unul din centrele creștinismului timpuriu. Sfântul Pavel a petrecut trei ani la Efes pentru întemeierea și organizarea Bisericii, însă a fost obligat să părăsească orașul. Una din epistolele sale a fost adresată direct Efesenilor.

Am mers la Efes pe urmele Apostolul iubit a lui Hristos, Ioan, pe Calea Portului și am trecut pe lângă necropolă; am ajuns pe sub poala umbroasă a arborilor care răcoreau aerul încins la Biserica închinată Maicii Domnului sau a Conciliului. Aici s-a ținut Sinodul trei ecumenic în 431, la care au participat 198 de episcopi. 

Biserica era monumentală, având 145 metri lungime și 30 metri lățime, cu trei nave, susținute de coloane, cu baptisteriul în nordul atriumului. A fost refăcută în secolul VI din cauza distrugerilor unui cutremur, adăugându-se un pridvor în partea vestică, distrusă apoi de năvălirile arabe de la mijlocul secolului al VII-lea. 

Rezoluțiile Conciliului au certificat prezența Fecioarei Maria la Efes, la un an după moartea Mântuitorului, la Efes între secolele IV și VI. Pentru a o proteja, se spune, Apostolul Ioan a dus-o pe Dealul Privighetorii, Bulbul, cum îl numesc turcii astăzi unde am ajuns după ce am mers la Mormintele celor şapte adormiți, un loc unde drumul prăfuit urcă printre pietre spre peștera în care, spun scrierile hahiografice, se ascunseseră de prigoana păgână șapte tineri creștini, și acolo au fost zidiți de vii de către Împăratul Decius (249-251), găsiți dormind acolo cu două sau trei sute de ani mai târziu. În aceste caverne au existat morminte zidite din cărămidă; în fața lor, un copăcel, în loc de frunze, este nins cu bilețele sau panglici prinse de rămurele cu dorințele celor care au trecut pe aici și cred în minunea împlinirii lor.

Drumul nostru a continuat apoi spre Biserica Maicii Domnului de pe Dealul Privighetorii, un mic colț de rai îmbrăcat în verdele copacilor și în veșmântul florilor care ascund la capătul unui drum pavat ce urcă în scări, pe sub cupole de frunze, o bisericuță cu ziduri din cărămidă măcinată de vremuri, dar solidă și îngrijită, construită pe locul în care Sfântul Evanghelist Ioan i-ar fi amenajat Maicii Domnului o locuință mai sigură, retrasă. Pe locul acesta, în secolul VI a fost zidită biserica bizantină, iar o încăpere laterală, în partea de sud, este considerată camera de odihnă a Maicii Domnului.

După cum știm, Mântuitorul, pe cruce, i-a încredințat-o Apostolului Ioan pe Maica Sa. Perse­cuțiile atroce ale creștinilor din Ierusalim, dar și încredințarea propovăduirii Evangheliei Sfântului Evanghelist Ioan în Asia Mică au fost cele două motive pentru care Efesul a fost locul unde, o vreme, ei au locuit. Astfel, în prima sa călătorie misionară, se spune că Sfântul Ioan a luat-o cu el pe Maica Domnului. 

Intrând în biserică, totul este auster, îmblânzit doar de câteva statui, daruri ale papilor; este împărțită în două încăperi: altarul cu icoana Maicii Domnului; cealaltă cameră, în care Maica dormea, e adăpostul unui izvor cu proprietăți tămăduitoare care se desparte în trei după ce trece de temelia casei; se spune că primul dă sănătate, al doilea dragoste, al treilea bunăstare; dincolo de izvoare, un perete întreg este albit de biletele celor care au pășit aici și au lăsat Maicii Domnului o rugăminte sau o părticică din grijile lor. Astăzi, pe acest deal este un pelerinaj continuu, atât pentru lumea creș­tină, dar și musulmană, în semn de cinstire a Maicii Fiului lui Dumnezeu.

Din acest loc binecuvântat, am așteptat cu nerăbdare să ne continuăm drumul pe urmele celui mai tânăr dintre apostolii Mântuitorului, care l-a învăluit pe Hristos cu iubirea lui copilărească și curată, așa cum și Hristos l-a iubit. Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol și Evanghelist Ioan este cunoscut și ca Ioan Teologul. A fost unul din Cei Doisprezece Apostoli și a scris Evanghelia care îi poartă numele, trei epistole canonice: I Ioan, II Ioan și III Ioan și Apocalipsa. Sfântul Ioan a fost exilat în insula Patmos de către împăratul Domițian între anii 90-95 și acolo a avut revelația Cărții Apocalipsei. 

Când avea peste o sută de ani, Sfântul Ioan a luat șapte ucenici în afara Efesului, pe Dealul Ayasuluk, aflat la 3,5 kilometri de situl arheologic Efes, și i-a pus să sape un mormânt în formă de cruce. Apoi, Sfântul Ioan s-a așezat în mormânt și ucenicii l-au îngropat acolo. Și așa cum spun Viețile Sfinților,  „Învăţându-şi ucenicii şi sărutându-i le-a zis: «Trăgând pământul, mama mea, acoperiţi-mă». Şi l-au sărutat ucenicii, acoperindu-l până la genunchi. El iar sărutându-i pe ei, l-au acoperit până la grumaji, şi a pus pe faţa lui o basma, şi aşa l-au sărutat, plângând foarte tare, apoi l-au acoperit cu totul”. 

Mai târziu, când mormântul său a fost deschis, trupul Sfântului Ioan nu mai era acolo. În fiecare an, la 8 mai, din mormântul său se ridică un praf cu care se vindecă bolnavii de diferite boli de ochi. Pe mormântul lui, în secolul al IV-lea s-a înălțat o biserică care s-a năruit, iar Iustinian ridică aici o biserică grandioasă în secolul al VI-lea.

Deși aflată în ruină, este impresionantă și domină împrejurimile; sub marmura și mozaicul pavimentar al altarului bisericii este mormântul Sfântului Evanghelist din care se mai păstrează piatra de mormânt între patru coloane zvelte și delicate, sprijinind parcă pe ele cerul albastru de vară. 

Intrarea în biserică se face printr-o poartă gigantică, dar din păcate, doar zidurile exterioare și câteva coloane interioare delimitează imensul locaș de odinioară pe care-l vedem în toată splendoarea sa în macheta din interiorul zidurilor, cu șase cupole rotunde pe naos, din cea centrală, mai mare, pornind în formă de cruce celelalte cinci. Era înaltă, cu două rânduri de ferestre suprapuse, iar sub domuri, în semicercul sprijinit pe umeri de acoperiș, străjuiau alte ferestre suprapuse. Este realizată din piatră și cărămidă, păstrând încă pe coloane monogramele împăraților Iustinian și Teodora. Domurile erau suținute de stâlpi de marmură și cărămidă. Baptisteriul octogonal se afla în partea de nord a naosului, construit în secolul al V-lea. 

În urma atacurilor arabe repetate, biserica a fost deterioarată, iar în 1330, a fost transformată în moschee. Atacurile mongole din 1402 au distrus-o complet, fiind restaurată în mică măsură.  

Lânga Biserica „Sfantul Ioan” se afla o fortăreața construită în perioada bizantină dar modificată ulterior de către selgiucizi și turcii otomani. În partea de sud-vest se afla Moscheea Isa Bey. Construită în 1375, aceasta reprezintă un exemplu al stilului arhitectural selgiucid, în special prin ornamentația aflată în interiorul moscheii.

Am părăsit Efesul cu un respect deosebit pentru cei care au dăltuit în piatră, în cărămidă și marmură bijuterii de artă, multe înfruntând mileniile. 

Efesul conţine cea mai mare colecţie de ruine romane din estul Mediteranei, deși doar 15% a fost excavat, oraşul fiind o splendoare istorică. Toate structurile din Efes sunt de o valoare incontestabilă. Dar cu atât mai mult, ne-am închinat cu smerenie celor care au format aici prima comunitate creștină, Apostolilor Pavel, Ioan și Timotei, păstrând în suflet acest loc unde au predicat și au slujit apostolii menționați mai sus, unde a fost al treilea Sinod ecumenic în prima biserică din lume închinată Maicii Domnului, unde a predicat, a trăit ultimii ani de viață și a murit apostolul iubit al lui Hristos, păstrând în amintire biserica impunătoare ridicată deasupra mormântului său de împăratul Iustinian.