Sărbătoare la ruinele fostei mănăstiri de la Veneţia de Sus, Braşov

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la ridicarea unei troiţe pe locul unde acum aproximativ 255 de ani a existat o mănăstire făgărăşeană, mai sus de actualul sat Veneţia de Sus. Obiceiul local de a se sluji Sfânta Liturghie pe ruinele mănăstiri a fost instituit odată cu ridicarea troiței.

Preotul Florin Lodroman, în prezent ieromonah şi paroh, cu numele Clement, la Berlin, fost paroh în satul Veneţia de Sus, este iniţiatorul ridicării troiţei împreună cu un grup de credincioşi din Veneţia de Sus. Tot ei sunt şi cei care urcau anual, din iulie 1997, pe ruinele fostei mănăstiri pentru Sfânta Liturghie. „Veneam cu părintele Florin în căruţe trase de cai sau cu tractoarele şi făceam aici Sfânta Liturghie, iar apoi ne aşezam pe iarbă unde mâncam şi povesteam. Pe noi ne-a atras mereu locul acesta, mai ales că aici nu cresc pomi sau bălării, ba mai sunt şi ani în care nu creşte nici iarba în jurul troiţei”, a spus o femeie din Veneţia de Sus, de 75 de ani.

Actualul paroh al satului, preotul Laurenţiu Oană a continuat tradiţia locului, cu câteva excepţii, însă de anul trecut s-au adăugat şi credincioşii din Veneţia de Jos, comunitatea soră prin denumire. „Mi s-a părut foarte interesantă iniţiativa oamenilor şi a preoţilor din Veneţia de Sus şi mi-am dorit să ne înfrăţim comunităţile şi să slujim anual împreună chiar acolo unde cu mulţi ani în urmă se înălţau rugăciuni şi se făceau eforturi imense pentru păstrarea identităţii şi demnităţii româneşti şi ortodoxe. Locul fostei mănăstiri este un prilej de a fi împreună, de a înălţa rugăciuni stăruitoare către Dumnezeu laolaltă, de a ne împărtăşi necazurile şi bucuriile”, a spus părintele Alexandru Socaciu din Veneţia de Jos.

Ca şi anul trecut, după săvârşirea Sfintei Liturghii şi împărtăşirea credincioşilor, veneţenii, de Sus şi de Jos, au luat parte la o agapă pregătită în cinstea sărbătorii. Ocazia a fost folosită şi pentru a depăna amintiri legate de fosta mănăstire, unele dintre ele foarte importante.

„Am aflat că un învăţător al satului Veneţia de Jos, fost director al şcolii, sibianul Traian Cismaş, a urcat în mai multe vacanţe cu copii din sat pe ruinele fostei mănăstiri încercând să identifice cât mai multe amintiri despre locul şi oamenii care au trecut pe acolo. Aşa se explică de ce mai mulţi localnici deţin lespezi de piatră pictate sau văcăluite. Într-o mică monografie a învăţătorului se aminteşte că după distrugerea ei, veneţenii de Sus au recuperat ce s-a mai putut recupera din ruine şi au construit actuala biserică din Veneţia de Sus, după ce mai înainte era o biserică din scânduri şi bârne”, a mai spus preotul Alexandru.

Date istorice despre mănăstire

Cele mai vechi date despre mănăstire, ca şi despre comunitatea veneţenilor, apar într-un act de donaţie dat de domnul Munteniei, Vladislav Vlaicu (1364-1372). Acesta dăruia, printr-un hrisov, la anul 1372, unei rude cu numele Vlad, mai multe comune, printre care și comuna Veneția de Jos, amintind și de Mănăsirea de la Veneția de Sus. Acest hrisov reprezintă cea mai veche mărturie scrisă despre Veneția (în acel timp o singură comunitate) și mănăstirea de aici.

Mănăstirea existase până în 1762, când generalul austriac Adolf Bukow, din ordinul împărătesei Maria Tereza, distrugea cu tunurile zidurile bisericii și chiliile. Un monah, Mafteiu, a transcris  cartea „Sbornic” sau „Viețile Sfinților”, pe care a donat-o preotului din satul Bogata-Hoghiz, cu numele Vasile, în anul 1730.

Între anii 1759-1761, Ioanichie, ultimul călugăr cunoscut cu numele, de aici,  a fost un colaborator al monahului Sofronie de la Cioara, în mișcarea împotriva uniației, din anii 1759-1761.

Fapte istorice şi eroice legate de mănăstire

Dintr-o altă monografie a satului Veneţia de Jos şi din povestirile locuitorilor celor două sate, se ştie că mănăstirea a fost un loc de refugiu permanent, indiferent de timpurile şi oamenii care locuiau în aceste locuri. Atunci când tătarii sau alte popoare migratoare jefuiau avuţiile satelor, femeile fugeau la mănăstire unde se rugau să nu fie descoperite. Aici era un loc greu accesibil, deoarece accesul se făcea în jur de cinci kilometrii printr-o vale, valea Mănăstirii. Doar localnicii ştiau exact cum să ajungă acolo. Astfel, mănăstirea a devenit şi un loc de comemorare a acestor femei, un loc în care sunt ridicate rugăciuni pentru sufletele lor.

La finalul Sfintei Liturghii, preoţii şi credincioşii au săvârşit şi un parastas pentru ctitorii, slujitorii şi binefăcătorii mănăstirii de la Veneţia de Sus.