Sfântul Ioan Iacob Hozevitul - poet duhovnicesc şi catehetic

Scrierile marelui călugăr cărturar se prezintă ca o imagine a revelaţiei spirituale cu viaţa noastră zilnică, hrană duhovnicească ce suie pe om cu sufletul la cer. Este expresia numeroaselor stări sufleteşti pe care oricare dintre noi le trăim. Totodată limbajul „hranei” pe care ne-o oferă este rupt din folclorul românesc, al ţăranului care îşi face semnul Sfintei Cruci înainte de a-şi lucra ogorul.

Sfântul Dosoftei al Moldovei împreună cu Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, formează un nucleu al iluştrilor părinţi cu evelaţii filocalice şi naţionale, în autenticitatea lor eternă şi românească.

Cele două volume ale Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, intitulate „Hrană duhovnicească”, apărute la Ierusalim, primul în 1968 şi al doilea în 1970, ne descoperă nu numai un trăitor al dreptei credinţe, ci şi un iscusit mânuitor al condeiului. El se înscrie cel dintâi pe lista poeţilor creştini din România. Este foarte adevărat că au scris şi alţi poeţi poezii creştine, cum au fost Mihai Eminescu, George Coşbuc, Octavian Goga, însă nici unul nu şi-a dedicat întreaga operă ideilor creştine cum a fost fericitul sihastru Ioan. Aceste volume au apărut cu purtarea de grijă a ucenicului, monahul Ioanichie, având o prefaţă semnată de arhiepiscopul Aristobulos al Kiriacopolei.

Prin această moştenire, Cuviosul se dovedeşte a fi un mare trăitor al credinţei, o personalitate duhovnicească şi un îndrumător plin de înţelepciune sfântă pe calea mântuirii, ridicat din neamul nostru românesc.

Respirând aerul tare al înălţimilor spirituale, opera sa poetică este o rugăciune caldă şi psalm de laudă înălţat către Dumnezeu, este graiul tainic al inimii sale curate, care pătrunde atât la tronul lui Dumnezeu, cât şi la inima omului. Inspirată din poezia tradiţională românească, îndeosebi cea populară, poezia sa este scrisă prin pustietăţi şi peşteri şi este stropită cu lacrimi şi dogorâtă de focul iubirii divine. Creaţia sa poetică, nu este altceva decât o permanentă stare de sfinţenie, adică „de contemplaţie spirituală, care ajută pe cititor să evadeze într-un spaţiu de purificare morală şi de primenire harică” (Dr. Irineu Pop Bistriteanul, „Sfântul Ioan Iacob, sihastrul român de la Hozeva”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 38).

Încă din anii copilăriei, în perioada când era elev la Cernauţi, tânărul evlavios compunea versuri religioase, pe care apoi le recita la serbările şcolare. În vara anului 1933, când se hotărâse să ia jugul lui Hristos, scria: „Auzi chemarea părintească / A dulcelui Mântuitor: / Să lepezi grija cea lumească / Luându-ţi jugul cel uşor”  (Limanul duhovnicesc, p. 30).

La fel ca şi la Sfinţii Părinţi, problematica despre credinţă ocupă un loc important în poeziile fericitului Ioan, mai ales pentru luminarea adevărului; îndemnând pe un sihastru oarecare să valorifice darul sacru al vieţii, îi adresează următoarele versuri: „Un dram de viaţă, cât mai este / În lumea asta să trăieşti, / Jertfeşte-l numai pentru suflet / Şi lasă grijile lumeşti” („Reţetă duhovnicească”, p. 32).

Fulgerările frumoaselor sale poezii se înscriu în văzduhul universalităţii creatoare. Aceste versuri care ieşeau la suprafaţă ca nişte suspine şi mărturisiri din sufletul pustnicului român, erau scântei ale unei inimi prea fierbinţi, precum zicea el însuşi: „Ca din cremene scânteia  / Versul la necaz s-aprinde / Într-un chip cu totul tainic / De la inima fierbinte” („Scântei din inimă”, pp. 39-40).

Pentru el, credinţa în Dumnezeu era un suport moral de prim ordin, care îi echilibra viaţa, îi alunga sentimentul de singurătate şi îi întărea convingerea întâlnirii cu Dumnezeu în eternitatea fericită: „În viaţa aceasta necăjită / Cu tine eu mă întăresc, / Credinţa prea blagoslovită, / Odorule dumnezeiesc” („Imnul credinţei”, p. 71).

În versurile nemuritoare ale artistului însingurat, întâlnim dragostea sa de viaţă curată, de semeni şi de natura înconjurătoare în care se oglindeşte Ziditorul; se întâlnesc aspecte despre mobilitatea sau nestatornicia generală a lucrurilor: „Vine ziua întru care / Se deschide judecata / Iar tu ce vei răspunde / Dacă nu te afli gata?” („Oglinda lui Varsanufie”, p. 81).

Nu îl înspăimânta nici asaltul demonilor, fiindcă el îi cheama pe sfinţi să îl ajute în ceasul cel mai de pe urmă. Înainte de a-şi da obştescul sfârşit, fericitul Ioan, de pe culmile de azur ale contemplaţiei mistice, ne lasă, ca un preţios testament, acest îndemn care este convingător: „Sârguiţi-vă pe calea / Noului Ierusalim / Şi atuncea iar cu toţii / La un loc avem să fim” („Oglinda noastră cea de obşte”, p. 103).

Smeritul pustnic de la Hozeva, cum precizează literatul George Alexe, a „îmbogăţit literatura naţională cu o rară operă de spiritualitate ortodoxă în adevăratul înţeles al cuvântului, în care sufletul românesc vibrează puternic, regăsindu-se în universalitatea şi comuniunea creştină autentică”.