„În vremea aceea, mergând Iisus pe cale, a zis cineva către El: Te voi însoți oriunde Te vei duce. Și i-a zis Iisus: Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului nu are unde să-Și plece
Tetraevanghelul slavon tipărit de Coresi la 1562, în Brașov
După ce a editat Evangheliarul românesc, parcă pentru a înlătura orice suspiciune cu privire la ortodoxismul cărţilor sale, diaconul Coresi şi Tudor diiac tipăresc Tetraevanghelul în limba oficială slavonă de la acea vreme din bisericile române.
Tetraevangheliarul în limba română a fost tipărit de diaconul Coresi şi Tudor diiacu, începând cu 3 mai 1560 şi terminând cu 30 ianuarie 1561. Cartea a fost tipărită după ce „neşte creştini buni” au tradus-o din limba slavonă „ca să fie popilor rumăneşti să înţeleagă, să înveţe rumânii cine-s creştini”.
După această carte în limba română, diaconul Coresi şi Tudor diiac tipăresc Tetraevanghelul în limba oficială slavonă de la acea vreme din bisericile române. Atât grafia, vignetele, frontispiciile, cât şi forma estetică a tipăriturii slavone sunt comune versiunii româneşti, editate cu un an înainte. În anul 1903, când se edita „Bibliografia Românească Veche” se cunoşteau doar două exemplare, cel din Şchei şi cel de la Biblioteca Academiei Române („Bibliografia Românească Veche” vol. I). Astăzi este cunoscută în cinci exemplare (câte un exemplar la Biblioteca „V.A. Urechea” Galaţi; Muzeul istoric din Moscova; Biblioteca de Stat din Moscova; Biblioteca Naţională din Budapesta; Biblioteca Bisericii „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului şi Biblioteca Publică din Petersburg - dintre care ultimele două exemplare sunt pierdute).
Cartea coresiană este prezentată prima dată de Hodoş şi Bianu în monumentala „Bibliografie Românească Veche” după exemplarul existent pe atunci (1940) în Şchei. Nu excludem ipoteza că acest exemplar din Şchei a fost dus la Bucureşti în contextul realizării Bibliografiei, cu atât mai mult cu cât era singurul exemplar care păstra epilogul complet. Exemplarul complet conţine 240 file, tipărite în negru şi roşu, cu categoria de litere nr. I după clasificarea făcută de F. Hervay, pe hârtie braşoveană, fără filigran, hârtie pe care s-a tipărit la Braşov şi Catehismul (1559), Tetraevanghelul românesc (1561-1562) şi Pravila (1564).
Titlurile Evangheliilor şi ale predosloviilor sunt în monograme mărite cu roşu, folosind ca model Evangheliarul de la Târgovişte al lui Macarie din anul 1512. O deosebită realizare grafică o reprezintă cele patru tipuri de ornamente xilografice: un frontispiciu mic aflat la începutul de capitol pentru Evanghelia lui Luca şi a lui Ioan, la prescurtarea Evangheliei din Ioan, la împărţirea evangheliilor după zilele săptămânii şi la sobornicul lunilor.
Al doilea frontispiciu mijlociu are ornamente împletite şi terminate în ace cu inscripţie (identic cu cel al ediţiei din 1561) şi se află la începutul Evangheliei lui Marcu şi la succesiunea evangheliştilor. Două frontispicii mari - o jumătate de pagină, prezintă în xilogravură stema Ţării Româneşti, unul cu vulturul mare cu crucea în plisc la începutul Evangheliei lui Marcu şi respectiv Luca - identic cu al Evangheliarului târgoviştean din 1512 şi altul cu vulturul mic, la începutul Evangheliei din Matei şi respectiv Luca - identic cu cel al Octoihului coresian braşovean din 1575.
Tipărită între 24 martie şi 13 octombrie 1562
Reproducând în epilog textul din Evangheliarul românesc (1561), identic cu cel al lui Macarie de la Târgovişte din 1512, cât şi cu al Micului Octoih Braşovean din 1556-1557, Coresi procedează doar la înlocuirea numelui voievodului Neagoe Basarab - din cartea târgovişteană, cu cel al judelui braşovean, Hans Benkner.
„Atot văzătorului – se spune în epilog în limbă slavonă – şi prea bunului Dumnezeu glorie şi mărire! Cel ce dă a se săvârşi orice faptă bună întru dânsul începută, aceluia glorie şi domnie în vecii vecilor. Amin. Fiindcă Dumnezeu, cel întru Treime închinat a binevoit să-şi umple biserica sa cu cărţi sfinte spre laudă şi spre folosul celor ce citesc, din pricina aceasta şi eu jupânul Hanăş Begner din Braşov, m-am aprins de dragostea Sfântului Duh şi de iubirea sfintelor şi dumnezeieştilor biserici şi am tipărit această carte de suflet mântuitoare, Tetraevanghelul, pe care Sfântul Duh, prin gura Apostolilor ne-au destăinuit-o spre cunoaşterea şi aducerea de laude Dumnezeirei celei prea mărite întru unitatea prea strălucitei Treimi. Şi rog pe cei tineri şi pe cei crescuţi şi pe bătrâni, toţi câţi vor citi sau copia, pentru dragostea cătră Iisus Hristos, să îndreptaţi şi pe noi, care cu osârdie de acest lucru ne-am îngrijit, să ne binecuvântaţi, ca amândoi preamărind pe Dumnezeu, din care toate (s-au făcut), pe Fiul, prin care toate (s-au mântuit) şi pe Duhul Sfânt, în care toate (s-au sfinţit), să căpătăm aici (pe pământ) pace şi iubire, iar dincolo să fim luminaţi de lumină şi binecuvântare. Amin. Din porunca Jupânului Haăş Begner, eu robul lui Hristos, diaconul Coresi şi Tudor diiac, ne-am trudit de am scris această carte, în anul 7070. S-a început această carte în luna lui martie 24 zile şi s-a isprăvit în luna lui octombrie 13 zile, în oraşul Braşov” („Bibliografia Românească Veche”, vol. I, p. 47-48). Deci „aprins de dragostea Sfântului Duh şi de iubirea sfintelor şi dumnezeieştilor biserici…” patronează tipărirea acestei cărţi „de suflet mântuitoare… pe care Sfântul Duh, prin gura Apostolilor ne-au destăinuit-o spre cunoaşterea şi aducerea de laude dumnezeirii celei prea mărite întru unitatea prea strălucitei Treimi”.
Evident, cuvintele nu i se atribuiau judelui luteran, care nu putea avea ceva comun cu Evangheliarul nefolosit în biserica luterană (cel mult cu Catehismul), ci domnului muntean, căruia în 1512 Macarie i se adresase cu aceleaşi cuvinte. Prezenţa judelui în epilogul cărţii poate fi înţeles ca un omagiu şi mulţumire pentru îngăduinţa de a tipări cărţi în ţinutul autorităţii sale. Ca urmare, în epilog se subliniază: „eu robul lui Hristos, diaconul Coresi şi Tudor diiac, m-am trudit de am scris această carte”. Tipărită între 24 martie şi 13 octombrie 1562 (7070), în aceeaşi perioadă în care Coresi tipărea şi Tetraevaghelul românesc, iar preotul Bratu, tot în Şchei, copia bilingv (slavă şi română) tot un Evangheliar între anii 1559-1560, al cărui text se suprapune lingvistic cu cel coresian, ne îndreptăţeşte să credem în existenţa unui izvor comun în Şchei, atât pentru tipăritura coresiană, cât şi pentru manuscrisul popei Bratul (George Mihăilă, „Observaţii asupra manuscrisului slavo-român al popii Bratul (1559-1560)”, în „Studii de limbă literară şi filologie”, vol. II, Bucureşti, 1972).
Numeroase apariții ale Evangheliarului, în epocă
De altfel, în epocă, Evangheliarul cunoaşte numeroase apariţii editoriale: după ce în 1512 Macarie îl tipăreşte la Târgovişte, Filip Moldoveanu realizează Evangheliarul slavo-român la Sibiu în 1551-1553 (exemplar descoperit de slavistul braşovean, Ion Bogdan la Petersburg); Dimitrie Liubavici oferă o nouă ediţie în 1564 tot în Târgovişte, urmată de două ediţii ale ieromonahului Lavrentie la Bucureşti (1574-1582) şi alte două ediţii coresiene (1579-1583), iar în manuscris Evangheliarul copiat în 1574 de grămăticul Radu de la Măniceşti în insula Rodos (aflat astăzi în Britisch Museum din Londra), precum și cele peste 40 de manuscrise slave ale Evangheliarului catalogate recent de Elena Linţa pentru veacurile XV-XVI.
Este evident că Evangheliarul constituia cartea de bază a cultului ortodox, dar şi cartea de rezistenţă în faţa presiunilor Reformei. Acest impresionant număr de manuscrise şi tipărituri dedicate acestei cărţi confirmă pe deplin afirmaţia diplomatului A. Wurmloch de la 1546 conform căreia „În bisericile românilor din Transilvania preoţii tălmăceau credincioşilor Evanghelia şi Apostolul” pentru a fi înţelese (Ion Gheţie, „Originile scrisului în limba română”)