Tipăriturile Diaconului Coresi și cetatea Brașovului

În cadrul „Anului tiparului bisericesc” în Patriarhia Română, ne simțim datori să prezentăm cărțile Diaconului Coresi, care au stat la baza formării limbii române literare, fiind cel mai important tipograf din veacul al XVI-lea, iar Brașovul cel mai important centru editorial în perioada începuturilor scrisului în limba română. Cea de-a doua carte coresiană este Triod-Penticostar slav (8 iulie1557 - 1 iulie 1558).

Triodul, de la grecescul „triodion” - trei ode, cuprinde cântările şi citirile din perioada numită a Triodului şi ţine zece săptămâni, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului şi încheindu-se cu Săptămâna Patimilor, sâmbăta dinaintea Paştilor. Denumirea provine de la numărul odelor din canoanele utreniei din acest timp, care, spre deosebire de canoanele cuprinse în Octoih şi Minei, nu este format din opt (nouă) ode, ci numai din trei.

Compunerea celor mai multe canoane ale Triodului, ca şi introducerea lor în cult se atribuie lui Teodor Studitul (+826) şi fratelui său Iosif Studitul (+830), care contribuie şi la ordonarea lor, făcând ceea ce făcuse şi Ioan Damaschinul în secolul al VIII-lea pentru Octoih şi ceea ce va face Ioan Mavropulos în secolul al IX-lea pentru Minei. Începând cu secolul al VII-lea, Triodul făcea parte din colecţia numită Tropologhion, în cadrul căruia se definea ca o unitate distinctă, aşa cum se vede şi în Tropologhionul de la Moscova din secolul al XI-lea.

Slujbele liturgice ale duminicilor Triodului, ale praznicelor împărăteşti şi sfinţilor se găsesc în cartea de slujbă a Triodului combinate cu slujbele din Minei. La sărbătorile care coincid se dau îndrumări tipiconale în capitolul de la sfârşitul cărţii triodului intitulat: „Învăţătura de tipic a lui Marcu”. În duminicile din perioada Triodului se cântă slujba din Octoih cu slujba din Triod, iar pentru sfinţii din Minei, care cad în duminica respectivă, se cântă această slujbă numai dacă sfântul respectiv este şi ocrotitorul bisericii sau este sfânt cu polieleu. Se dau indicaţii asupra slujbelor sfinţilor care cad în zilele de peste săptămână, asupra felului cum se cântă irmosul Canonului sfântului din Minei, când Triodul are canon alcătuit numai din trei cântări; cum sunt rânduite tricântările şi patrucântările; când şi cum se citesc Cântările lui Moise, din Psaltire; rânduiala cântărilor a 8-a şi a 9-a (în toate zilele), celelalte fiind aşezate pe zile: Catavasiile Buneivestiri, slujbele pentru morţi, slujba Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite (care se face Miercurea şi Vinerea, afară de Vinerea Patimilor, când se face luni şi marţi alte zile rânduite) şi săvârşeşte preotul Sfintele Agneţe.

Se arată care sunt zilele când nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (ex. Vinerea Mare); cum se săvârşesc Utreniile în săptămâna a cincea din Postul Mare; despre slujba Deniilor; când se scoate Sfântul Epitaf, despre citirea Canonului Sfântului Andrei Criteanul şi despre citirea învăţăturilor Sfântului Teodor Studitul (principalul creator al Triodului). Se dau îndrumări de tipic asupra veşmintelor pe care trebuie să le îmbrace preoţii în perioada Triodului (culoare neagră pentru zilele de rând, luminoasă pentru sâmbăta şi duminica; în duminecă seara, la lăsatul de sec de brânză, se schimbă dvera, acoperămintele Sfintei Mese, ale proscomidiarului, tetrapodului, analogului şi se înlocuiesc cu culoare închisă.

La sfârşitul cărţii de slujbă a Triodului este redată viaţa Sfintei Maria Egipteanca, scrisă de Sofronie, patriarhul Constantinopolului (slujba la duminica a cincia din Post).

Penticostarul, continuare a Triodului

Penticostarul, de la grecescul „penticostrarion” - cincizeci de zile, este cartea de slujbă, care cuprinde cântările şi citirile din perioada celor opt săptămâni dintre Paşti şi Duminica tuturor sfinţilor (prima Duminică după Rusalii - la Cincizecime). Imnologia Penticostarului se prezintă ca o continuare a celei din Triod, cântarea fiind mai veselă, plină de bucuria Învierii. Penticostarul cuprinde rânduiala slujbelor din Săptămâna Luminată: a cântărilor, a glasurilor, a binecuvântărilor, Prohodului, cum şi când se citeşte Psaltirea, Sfânta Evanghelie, despre Rânduiala Ceasurilor Sfintei Liturghii de la Duminica Învierii până la Înălţare.

Cuprinde rânduiala pregătirii Sfântului Agneţ pentru împărtăşirea bolnavilor, Sfinţirea apei în Vinerea Izvorului Tămăduirii, otpustul slujbelor din Săptămâna Luminată, răspunsuri şi cântări în acest timp la Sfânta Liturghie; slujba sfinţilor de rând în această săptămână; stihuri şi stihiri care se cântă în Duminicile Penticostarului; axionul Paştilor; antifoane; troparul „Hristos a înviat”. Deoarece canoanele care se cântă la Pavecerniţă în acest răstimp sunt alcătuite, ca şi cele din Triod, din trei ode (tripesniţe), în vechime cântările Penticostarului erau cuprinse în Triod sau în Triod-Penticostar, cum este şi în Triodul Penticostar tipărit de Sweiplod Fiol la Cracovia în 1491 şi descoperit de curând în Şcheii Braşovului. Alcătuirea Penticostarului se datorează şcolii imnografice de la Mănăstirea Studion, mai ales lui Iosif Studitul (+830) și cuprinde şi compoziţii ale unor imnografi anteriori, cum ar fi Cosma de Maiuma și Ioan Damaschin.

Triodul Penticostar tipărit de diaconul Coresi

Cartea se mai păstrează astăzi în opt exemplare, dintre care patru la Biblioteca Academiei Române (CRV 19 unicat + Dl, D2, D3.), două la Biblioteca Publică din Sankt-Petersburg (Lidia Demeney, „Carte, tipar, societate”, cf. Ion Gheţie, Al. Mareş, „Diaconul Coresi”, p. 152.) şi câte un exemplar la Mitropolia din Târnovo şi Arhivele Statului din Braşov (Idem, p. 152.).

Cunoscând doar două exemplare (cel de la Academie şi cel de la Petersburg) Ion Bianu şi Nerva Hodoş o apreciază greşit pentru anul 1550, întrucât ambele exemplare erau incomplete („Bibliografia Românească Veche”, vol. I, p. 31-43). Autorii „Bibliografiei Românești Vechi” redau cele opt gravuri, precum şi specimenele pentru iniţiale, care amintesc de incunabulele veneţiene. Primul exemplar s-a aflat încă din 1927 de către Nicolae Filimon şi a fost donat Academiei Române.

Exemplarul păstrează şi epilogul, ca atare s-a putut preciza că tipărirea s-a făcut la Târgovişte de către diaconul Coresi, împreună cu zece ucenici între 8 iulie 1557 şi 30 iulie 1558, fiind comandată de Pătraşcu cel Bun şi Mircea Ciobanul (+ 26 decembrie 1557). Exemplarul complet avea 362 file adunate în 46 caiete, format in-folio (262 x 171 milimetri); dimensiunile zaţului între 205 milimetri înălţime şi 117 milimetri lăţime şi circa 30 rânduri pe pagină.

Tiparul a fost executat cu corpul III de litere, după clasificarea făcută de Hervía (Ion Gheţie, Al. Mareş, „Diaconul Coresi”, pagina 153). Conţine, de asemenea, şi patru frontispicii cu arabescuri şi o vinietă cu arabescuri întâlnite şi în „Micul Octoih Braşovean” din 1557.

Tiparul este executat în negru (pentru text şi pentru unele iniţiale, frontispicii, viniete şi gravuri), dar şi roşu pentru indicaţiile tipiconale şi pentru unele iniţiale.

Deşi, după cum se spune în epilog, cartea este tipărită la Târgovişte de către diaconul Coresi, perioada de tipărire a cărţii corespunde cu cea de pendulare a sa între Târgovişte şi Braşov şi sunt numeroase argumente că ea a fost tipărită chiar la Braşov.

Fiind o comandă a domnilor munteni (Nicolae Pătraşcu şi Mircea Ciobanul) considerăm firesc să fie trecut pe foaia de titlu localitatea Târgovişte, pe atunci capitală a Ţării Româneşti, dar, aşa cum afirma şi Virgil Molin, încă din 1959 (V. Molin, „Coresi, editor şi tipograf”, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXVII, 1959, nr. 3-4, p. 309), de fapt el o tipărea la Braşov, căci cu un an în urmă Coresi cu diacul Oprea îşi instalaseră tiparul aici.

În favoarea acestei ipoteze pledează însă şi faptul că hârtia de tipar e tot cea braşoveană, ca şi cea a Octoihului braşovean şi corpul de litere acelaşi. Se ştie că şi mitropolitul Anania al Ţării Româneşti, o dată cu moartea voievodului Pătraşcu (la sfârşitul anului 1557) se refugia în Transilvania, motiv pentru care nu este consemnat în epilogul cărţii. La aceasta se adaugă izvorul cărţii, recunoscut unanim de cercetători şi menţionat şi de Coresi în epilog: tipăritura lui Sweipold Fiol de la Cracovia. Cumpărată în 1541 de popa Smadul, fiul preotului Aldea din Râşnov şi dăruit bisericii din Şchei, unde se află şi azi, cartea cracoviană comportă asemănări izbitoare în conţinut cu cea coresiană, iar micile deosebiri (pe care le punem pe seama diaconului Coresi şi a preoţilor de la biserica şcheiană, buni cunoscători ai dogmei), nu pot anula relaţia dintre izvor şi tipăritură. Până şi gravurile pot fi explicate tot prin studierea cărţii izvor, unde se mai păstrează încă chiar gravura de pe fila de gardă cu inscripţia numelui tipografului Sweipold Fiol.

B. P. Hasdeu a pus gravurile din cartea coresiană pe seama unui copist român, motivând astfel greşelile din inscripţii, iar Dan Simonescu (1969) îi atribuie lui Coresi fapta, în baza inspiraţiei din texte apocrife, condamnate de biserică, în timp ce Nicolae Iorga le consideră produsul unei tipografii străine. O simplă confruntare între cele opt gravuri coresiene (1. Patima Mântuitorului; 2. Punerea în mormânt; 3. Învierea Domnului; 4. Arătarea lui Cristos înaintea Mariei; 5. Vindecarea paraliticului; 6. Cristos în templu, între învăţătorii legii; 7. Cristos cu Samarineanca; 8. Înălţarea Domnului. v. „Bibliografia Românească Veche”, I, p. 34-41) şi cea de pe foaia de titlu a cărţii cracoviene poate convinge în privinţa identităţii formei grafice.

Aceasta este cu atât mai mult plauzibilă cu cât în nici o altă carte coresiană nu apar asemenea gravuri de nuanţă occidentală. Autorii „Bibliografiei Române Vechi” consideră că unele iniţiale amintesc de cele ale Octoihului din 1494 şi ale Psaltirii din 1495, ambele tipărite de Macarie, câteva semănând cu Evangheliarul din 1512.