Tohanul Nou, satul românilor care au refuzat unirea cu Roma

Ca multe alte vechi localități din Transilvania, Tohanul Nou a luat naștere în urma prigoanei la care au fost supuși românii în secolul al XVIII-lea pentru a trece forțat la uniație. Credința ortodoxă nestrămutată a românilor din vechea așezare a Tohanului, actualmente Tohanul Vechi, i-a ajutat să nu accepte uniația, cu prețul scump al părăsirii satului și formării unei alte așezări.
Așezat de-a lungul râului Turcu, satul Tohanul Nou este foarte apropiat de orașul Zărnești, pe drumul care leagă Brașovul de ținutul Branului. Satul este ca o poartă spre cunoscutul ținut al Branului, unde an de an vin mii de turiști să-și petreacă timpul liber și să admire peisajele naturale deosebite.

Despre istoria Tohanului Nou aflăm mai multe din monografia parohială. Aici este consemnat faptul că la 1769 exista deja localitatea înființată în urma alungării cu patru ani în urmă a creștinilor ortodocși din vechea vatră sătească, actualmente Tohanul Vechi. Tohănenii au fost supuși unei presiuni mari pentru a accepta unirea cu Biserica Romano-Catolică, dar ei au rămas în cea mai mare parte a lor fideli Bisericii Ortodoxe străbune și au preferat să ia drumul pribegiei, după ce au fost alungați de autoritățile austriece.

Documentele acelor vremuri au consemnat că împărăteasa Maria Tereza a emis un decret împărătesc în anul 1762 prin care toți locuitorii din Tohan de credinţă ortodoxă să fie forțați să primească uniația şi astfel să formeze aşa numitele „regimente”.

Decretul împărătesc preciza că, în caz de nesupunere, locuitorii Tohanului trebuiau să fie expropriaţi şi izgoniţi din sat. Porunca împărătesei este pusă în aplicare în Tohan, pe 9 septembrie 1765, când tohănenii sunt somaţi şi apoi expulzaţi de generalul Siskovits şi soldaţii săi, care au înconjurat satul și au amenințat comunitatea cu tunurile.

Este de la sine înțeles că aceste lucruri au zdruncinat comunitatea românească de la poale de munte. Se spune că oamenii au mers înspăimântați  la casa „domniei sale părintelui Oprea”, preotul care avea să-i însoţească mai apoi pe tohăneni în pribegie şi apoi în noul sat, cerându-i „sprijoană tare pentru inimele încercate iară popa, înalt şi bătrân în curăţenia anilor, care umblase pe la cinstitul frate întru Hristos al Şcheiului, ba şi prin Ţara Românească, a slobozit poruncă şi mai aspră decât cea a împăratului să stăm neclintiţi în vechea credinţă”.

Prin sate vecine sau dincolo de munți

Un raport oficial arată că o mulţime de locuitori au părăsit satul. În vechiul sat Tohan au mai rămas două familii cu numele Fiera şi Aldica, care au primit uniaţia. Vechea vatră a devenit sat grăniceresc, fiind repopulat cu locuitori din toată Transilvania și cu grăniceri din localitatea Ţânţari. Aceștia au primit casă şi pământ în Tohan, dar li s-a impus uniaţia şi au fost încorporați  în regimentul grăniceresc. Documentele mențio­nează că numărul lor se ridica la „145 de capete” din compania a XII-a, regimentul 1 Valah, regiment ce-şi avea sediul la Orlat.

Părăsirea satului a fost pentru români o mare tragedie. Scoși din satul lor cu forţa armată a generalului Diskovikcs, tohănenii și-au lăsat în urmă casele şi pământurile moştenite din moşi strămoşi, au luat cu ei ce au putut din mica agoniseală, dar au păstrat în suflet o credință puternică.

Unii dintre tohăneni au mers în comunele vecine: 37 de familii s-au stabilit Râşnov (13 familii), în Zărneşti (16 familii) şi în Bod (o familie). Alții au trecut în județul Buzău și au format comuna Tohani din această zonă, despre care Marele Dicţionar Geogrgafic al României spune că „e formată din cătunele Gura Vadului, Tohani, Tohăneanu şi Valea Şcheilor cu subdiviziunile lor. Primii ei locuitori sunt colonii aduse din satul Tohan din Transilvania, care i-au şi dat numele”.

Din bordeie într-un sat nou

O parte mare dintre tohăneni nu au dorit să se îndepărteze prea mult de locurile unde au viețuit până atunci și unde era înmormântați strămoșii lor. Astfel, timp de mai mulți ani, cele aproximativ 60 de familii rămase aici au rămas în apropiere, trăind în bordeie de pământ, în condiții mizere care le punea viața în pericol. Cei mai mulți dintre ei erau olari și au hotărât să-și facă aceste bordeie de pământ într-o mică pădure din apropiere, numită „Dumbrava”. Dintre cei șase preoți care erau odinioară în Tohan, doi dintre ei, Mihai şi Oprea au rămas alături de credincioșii lor, în timp ce ceilalți patru preoți au mers să locuiască în satele apropiate.

Părintele academician Mircea Păcurariu menționează în „Istoria Bisericii Ortodoxe Române” un raport oficial care relata situaţia tohănenilor din pribegie: „mizeria şi greutăţile nu se pot descrie, bătrâni, oameni de vârstă matură, părinţi şi copii, sunt cu toţii acolo, sub cerul liber. Numai să-i vezi te îneacă mila”.

Generalul austriac O’Donnel, înlocuitorul faimosului general Bukow, a constatat slaba organizare a satelor grănicereşti şi faptul că, în unele zone, printre care şi în jurul Tohanului, trăiesc oameni în colibe de pământ dintre care unii trec nestingheriţi în Tara Românească. O’Donnel a cerut subordonatului său, generalul Eichhaltz, să elaboreze un plan pentru stabilirea acestora într-o localitate. Dintre mai multe planuri, Curtea imperială a aprobat propunerea ca Districtul Braşov, mare proprietar de pământuri, să organizeze un nou sat pentru acești pribegi. Vatra noului sat a fost fixată de magistratul de Braşov, Grund Herr, la „Vadul de sus” al pârâului Turcu. Aşadar, pribegii din pădurea „Dumbrava” au stat aici până în 1769, când li s-a dat pământ de-a lungul râului Turcu, între Bran şi Tohanul Vechi. Lua ființă, astfel, satul Tohanul Nou, la aproximativ trei kilometri de vechea vatră. Documentele menționează și condițiile grele impuse pentru aceasta: pământuri li s-au dat cu păstrarea privilegiilor morăritului, pescuitului, cârciumăritului, cu obligaţia dijmei şi a ajutării braşovenilor la strângerea fânului şi repararea canalului morii ori de câte ori este necesar, păstrând totodată şi cele mai bune şi frumoase locuri din cele două câmpuri (opt locuri late, opt locuri strâmbe, opt locuri lungi, lunca „Domnului”).

Biserica ridicată de un filantrop brașovean

În noul lor sat, tohănenii și-au continuat viața lor bisericească. Este evident faptul că ei nu aveau posibilități materiale să înalțe o biserică în satul lor și de aceea slujbele religioase erau oficiate prin casele unor săteni. În anul 1779, un mare filantrop, Ioan Boghici din Brașov, avea să zidească un locaș de cult în Tohanul Nou care a rămas până în zilele noastre casa de rugăciune și de primire a Sfintelor Taine pentru credincioșii de aici. Locașul are hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” și a fost înzestrat cu odoare, cărţi şi alte obiecte bisericeşti de ctitorul ei. Pe peretele de apus al Sfintei Mese se găseşte cu litere chirilice textul care confirmă ctitoria: „Făcutu-s-a această biserică de dumnealui jupân Ioniţă Boghici întru veşnica pomenire în anul 1779”.
Din monografia parohială aflăm că, la începutul secolului al XX-lea, biserica a cunoscut o perioadă înfloritoare, având ataşate câteva fundaţii iniţiate de Iosif Hamzea (1885), Moise Moşoiu – tatăl generalului Traian Moşoiu (1905), Ilarie şi Wilhelmina Plotogea (1920), în vederea construirii unei noi biserici parohiale. Din păcate, venirea regimului comunist dar şi unele abuzuri au oprit acest proiect, iar banii strânşi au fost risipiți.

Biserica este construită din cărămidă de piatră, acoperită fiind cu ţiglă, pe un plan în formă de cruce cu cele trei abside semirotunde, iar la intersectarea lor este aşezată o calotă sferică. Turnul bisericii este aşezat deasupra pronaosului. Până în anul 1969 biserica a avut şi un podişor.

Biserica este pictată numai în interior în tehnica „fresco”, într-un stil popular, bizantin-românesc. Ea datează din perioada zidirii bisericii. În decursul timpului au existat mai multe tentative de restaurare a picturii, iar acele curățări efectuate de persoane necalificate mai mult au distrus pictura originală.

În trecut iconostasul era din zid, având trei rânduri de icoane: sus moleniile în număr de trei, pe lemn; sub ele, cei doisprezece apostoli pictaţi pe zid; iar mai jos cele patru icoane mari din lemn aplicate pe zidul iconostasului, dăruite de acelaşi ctitor Ioniţă Boghici şi pictate de Constantin Popovici la 20 februarie 1779.

La scurtă vreme credincioşii din Tohanul Nou au ridicat şi o şcoală în care diacul şi preotul „învăţau odraslele buchisirea”. Astăzi este monument istoric, fiind în evidenţa Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu cultural-naţional Braşov înregistrată cu numărul 08B 0576, datând din anul 1784. Abia în 1949 s-a dat în folosinţă o nouă şcoală, zidită tot pe terenul bisericii, existentă şi astăzi.

Pregătită pentru restaurare

În 1915 autorităţile maghiare au topit clopotul Bisericii. După Primul Război Mondial au fost aduse două noi clopote, unul mare şi unul mai mic, care există şi astăzi.

În perioada 1990-1997 a avut loc o restaurare exterioară a bisericii, a celor două cimitire precum şi a amenajării unei case parohiale În perioada 2000-2001, vechiul iconostas de piatră a fost înlocuit cu unul din lemn, iar biserica a fost supusă unor intervenţii pentru eliminarea umidităţii excesive, prin decopertarea zidurilor şi săparea unor canale colectoare şi decantoare pentru colectarea precipitaţiilor.

Din anul 2003, în vremea păstoririi preotului Ion Manea, au început demersurile pentru construirea unei case parohiale pe un teren proprietate a parohiei, chiar în centrul satului, teren ocupat până atunci abuziv de anumite persoane cu ajutorul regimului comunist. Casa parohială a fost ridicată în mijlocul satului, în perioada 2005-2007, lângă troiţa ce aduce aminte de locul în care, pe vreme bună, tohănenii noi se adunau pentru a săvârşi sfintele slujbe în perioada în care încă nu exista o biserică la Tohanul Nou.

În biserică a fost montat un sistem de încălzire centrală. A fost restaurat exteriorul locaşului de cult, au fost înlocuite ferestrele şi uşa de acces, toate în perioada 2008-2009. De asemenea, s-au început şi demersurile pentru retrocedarea bunurilor imobile de care parohia fusese expropriată, parohia redevenind proprietară pe parcul din centrul satului precum şi pe Căminul Cultural. Pe 21 noiembrie 2009, la 230 de ani de la zidire, biserica parohială, în care nu se săvârşise până atunci nicio slujbă arhierească, a fost sfinţită de către Înalt­preasfințitul Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, fiind binecuvântată, tot atunci, şi noua casă parohială. Pe 20 mai 2012, IPS Mitropolit Laurențiu a binecuvântat Căminul Cultural şi monumentul eroilor Tohanului Nou, care au fost înfrumuseţate printr-un parteneriat cu Primăria Oraşului Zărneşti.

Actualmente, Parohia Tohanul Nou este păstorită de preotul Ștefan Spîrchez. Biserica se află în pregătiri pentru o restaurare completă a vechii picturi și nu numai.

„În urmă cu mai bine de doi ani am făgăduit că voi face tot ce-mi stă în putință pentru a reînfrumuseța această biserică. Prin ajutorul Bunului Dumnezeu, cu sprijinul credincioșilor și al autorităților locale am făcut demersurile pentru a începe această lucrare de a restaura pictura. Am făcut intabularea locașului de cult, apoi proiectul de restaurare a picturii. Am reușit să schimbăm recent acoperișul locașului de cult, pentru că nu putem începe lucrările interioare fără să avem sigu­ranța că nu sunt scurgeri de apă”, ne-a spus părintele Ștefan Spîrchez.

Obiecte de patrimoniu

La biserica din Tohanul Nou se păstrează câteva obiecte de o deosebită valoare. Găsim aici un autograf al preotului Ierei Bucur din Tohan (azi Tohanul Vechi) din anul 1761, în care se amin­tește sfinţirea Paraclisului din Tohan, vechea vatră, „În zilele Preasfinţitului şi Mitropolitului nostru Pavel Novakovici dela Carloviţ. Târnosindu-se acest sfânt paraclis de mai marele nostru sfinţia sa Părintele Prof. Preot Eustatie Vasilie, Părintele Bucur, Părintele Dimitrie, Părintele Ştefan, Ierodiaconul Petru, Dascăl Dimitrie, fiind aceştia la slujba sfinţirii târnosaniei şi fiind şi preoţii din sat Preotul Mihail, Preotul Ion, Preotul Radu, Preotul Stoica, Preotul Oprea”.

Se păstrează la Tohanul Nou și un pomelnic scris pe un suport de lemn de tip diptic, cu litere slavone: „Pomelnicul sfintei Bisericii a sfântului Paraclis din Tohan, ce este hramul Sfintei Troiţe, care s-au zidit şi s-au înfrumuseţat de smeritul între preoţi robul lui Dumnezeu Erei Bucur. Mai : 20 = 1760 şi s-au târnosit la Mai : 29 = 1761”. Aici sunt amintite familiile ctitorilor. De asemenea, se păstrează un antimis, datat cu aproximaţie 1752, primit de unul din preoţi din Ţara Românească şi luat de către preoţi în momentul părăsirii Tohanului.

Personalități din Tohanul Nou

Pe lângă primii preoţi în Tohanul Nou, cei care au ales să însoţească cele şaizeci de familii din Tohanul Vechi în pribegie și apoi în satul nou, părintele Oprea (1710-1805) şi părintele Mihai (+ 1805), în satul bra­șovean au trăit o serie de personalități: profesorul de teologie arhid. dr. Nicolae Balca (născut la 11 iunie 1903 în Tohanul Nou şi decedat la 7 decembrie 1983 în Bucureşti, reputat dascăl la şcolile teologice din Sibiu, Cluj-Napoca şi Bucureşti), generalul Traian Moşoiu (născut la 2 iulie 1868 în Tohanul Nou, decedat în anul 1932 la Bucureşti, conducătorul contraofensivei române de eliberare a teritoriului Transilvaniei), generalul Axente Puşcariu (născut la 7 iunie 1874 în Tohanul Nou, decedat la Moeciul de Jos în anul 1952, participant la războiul de eliberare a Basarabiei) şi inginerul Ioan Rusmănică, directorul echipei care a construit barajului de la Bicaz.