Un muzeu al satului din Banatul montan, la Teregova, Caraș-Severin

Asemenea vremurilor când înfiinţarea muzeelor săteşti reprezenta o formă de păstrare a fiinţei naţionale, astăzi, în contextul globalizării şi al pericolului pierderii în timp a elementelor care ne particularizează ca naţiune, organizarea unor colecţii şi expoziţii muzeistice rurale constituie garanţia tezaurizării mărturiilor indubitabile ale existenţei noastre continue în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Încredinţată de menirea profesorului de istorie, urmând oarecum îndemnul savantului Nicolae Iorga de a purcede la „adunarea obiectelor care mucezesc şi se pier prin case particulare”, în anul 1997, în localitatea Teregova, județul Caraş-Severin, am iniţiat colecţionarea de obiecte etnografice şi alte mărturii istorice. Cu mult entuziasm, prin sensibilizarea şi implicarea elevilor, a cetăţenilor din comună, a început a se prefigura o nouă instituţie de cultură în această comunitate a Banatului montan.

Următorul pas a fost obţinerea unui spaţiu adecvat conservării şi prezentării exponatelor adunate, fapt împlinit în urma solicitărilor adresate autorităţilor locale. În acest mod, prin Hotărârea Nr. 6 / 30 iulie 1998, a Consiliului Local Teregova, se înfiinţa Muzeul etno-istoric „Ad Pannonios”.

Însăşi denumirea noii instituţii, indica, pe de o parte, profilul expoziţiei de bază, care cuprinde în mare parte obiecte cu caracter etnografic, iar pe de altă parte, face referire la cea mai veche vatră de locuire cunoscută aici, anume, Castrul Roman Ad Pannonios.

Până la inaugurarea sa, la 5 iunie 2015, au fost adunate, selecţionate şi apoi valorificate, sub forma expoziţiei permanente, o varietate de obiecte patrimoniale.

În momentul de faţă, spaţiul de expunere al muzeului cuprinde trei încăperi, în incinta Căminului Cultural, aflat în centrul satului. Fiecare cameră amenajată are o anumită tematică, alcătuind împreună un ansamblu de prezentare structurat şi ordonat după principii muzeografice.

Turul muzeului din Teregova începe cu „şura gospodarului”. Aici, atât obiectele, cât şi imaginile „în oglindă” reflectă principalele îndeletniciri străvechi ale locuitorilor din zonă: creşterea animalelor şi agricultura.

O gama variată de instrumente împodobesc „şura”, precum cele folosite la cositul fânului: coase, „ciocuri pentru cuce”, furca de lemn, grebla sau cele întrebuinţate la cultivarea şi recoltarea plantelor: sape, seceri, brăzdar de plug, furca de fier etc. De asemenea, o serie de piese (bardă, cuţite, ghilău, coşniţe lipite cu lut etc.) sunt reprezentative pentru unele dintre ocupaţiile secundare, precum exploatarea şi prelucrarea lemnului, pomicultura, apicultura, prelucrarea pieilor etc.

Un interior ţărănesc este amenajat într-o încăpere sectorizată în „soba gin-năince”, respectiv „cinda”. Astfel, regăsim mobilier de casă compus din pat ţărănesc cu „strujac ge ghiji”, „poneavă ge cânepă”, „procoviţă ge lână ţesută”, „scaun lung pentru răstanviţă”, accesorii de arhitectură populară (fereastră cu „şolocatru”/ oblon de lemn), dar şi elemente pentru decorarea interiorului ţărănesc („măsaie ţesute cu pui”, oglinda, „chesul” pentru perete).

Aranjamentul care formează „cinda” are în centrul său coşul cu vatra focului şi „civigul cu căldarea ge coleşă”. Tot în vatra focului se păstrează „firostăile” şi „ciganea ge tuci”, oalele de pământ cu forme şi dimensiuni diferite, folosite de localnici pentru preparatul mâncării, „vătraiul pentru jăghi”, dar şi „pana ge gâscă” pentru întreţinerea curăţeniei. În „cindă” se mai regăsesc şi ustensilele de brutărie („ţăstul” pentru coptul pâinii), masa rotundă, scundă cu blidul şi lingurile de lemn, ocolită de scăunelele cu trei picioare meşterite de „cişlărul” (tâmplarul) din sat.
De asemenea, asociat bucătăriei de altădată este şi „stelajul” (mobilier mai nou, care a înlocuit obişnuitele „poliţe”), pe care sunt aşezate numeroase vase de lemn şi ceramică, folosite în uzul casnic.

Expoziţia etnografică se prelungeşte în sala mare a muzeului, unde a fost organizat „colţul băcioniului” alcătuit dintr-un ansamblu de instrumente şi ustensile întrebuinţate în pastoraţie (găleţi de lemn, cupă de măsurat, „străcători ge păr”, „bădâni pentru făcut untul”, „vârzob”, „cupă de aramă”, „cart pentru lapte”, „cart pentru smântână”, „cart pentru pus laptele la prins”, „boată ciobănească”, „bici pentru mânatul oilor” etc.).

Un spaţiu mai extins, destinat reprezentării industriei casnice textile, care folosea ca materii prime lâna, cânepa, inul şi mai apoi bumbacul, are în centrul său, ca piesă de bază, războiul de ţesut, înconjurat de o gamă bogată de unelte specifice domeniului, precum „meliţe pentru cânepă”, „piepteni pentru câlţi”, „piepteni pentru lână”, „vârtelniţă”, „răşchitor pentru motche”, „adunătoare pentru gheme”, „sucale”, „suveică cu ţevi”, „spete”, „alergătoare” etc.

În sectorul care ilustrează „economia casnică” sunt expuse, într-o îmbinare inspirată, costume populare bărbăteşti şi femeieşti de sărbătoare, specifice sezonului cald, la care se adaugă câteva articole de vestimentaţie, pentru sezonul rece: „laibăr bărbătesc”, pantaloni şi„şubă din şioarec” (postav) decorat cu „somot” negru.

Tematica istorică

Cea de-a doua tematică a expoziţiei permanente este cea istorică, alcătuită din izvoare relevante pentru diferitele epoci ale trecutului, însă o componentă importantă a expoziţiei o constituie piesele din colecţia de ceramică, care au fost ordonate şi subgrupate în funcţie de folosinţă, în ceramică utilitară (castroane, căni, ulcioare de diverse mărimi, tipsii etc.) şi ceramică decorative (blide, cancee).

Un deziderat actual al Muzeului local etno-istoric „Ad Pannonios” este transformarea sa dintr-un simplu spaţiu destinat în mod exclusiv „venerării obiectelor”, într-un loc captivant, unde  obiectele capătă viaţă, povestesc împreună istoria timpului, spaţiului şi a creatorilor prin integrarea înregistrărilor de istorie orală şi a fragmentelor din transcrierile acestora. Prin urmare utilizarea tehnologiilor moderne şi a istoriei orale, ar permite vizitatorilor muzeului să asculte vocile oamenilor care au folosit obiectele expuse sau au trăit evenimentele surprinse în expoziţia muzeistică.

În concluzie, se poate afirma că muzeul va rămâne în timp nu doar locul unde se concentrează secole de istorie, ci şi mărturia autentică, neechivocă a identităţii noastre româneşti, resursă permanentă pentru reînvierea unor tradiţii populare şi revigorarea vechilor îndeletniciri săteşti. Tocmai din acest motiv se poate considera valorificarea patrimoniului cultural un factor potenţial de dezvoltare amplă a comunităţii, nu o povară pe umerii acesteia. (Gabriela-Violeta Bica)