Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Akedia şi instabilitatea sufletească

Akedia şi instabilitatea sufletească

Un articol de: Nicușor Deciu - 30 Mar, 2020

De foarte multe ori se întâmplă să începem cu entuziasm anumite lucruri, iar la un moment dat să ne poticnim, să renunțăm sau chiar, în mod de neînțeles, să ne întoarcem împotriva a ceea ce am decis să facem, din pricina faptului că nu mai avem dispoziție, că ni se face lehamite de acel lucru sau pentru că am intrat într-un joc al gândurilor prin care ni se naște în minte ideea că demersul nostru nu a fost bine gândit, că nu-i oportun, că ne primejduim sănătatea etc. Tot așa se întâmplă și când e vorba despre lucrurile duhovnicești. Când încercăm să ținem un post cu acrivie, o pravilă de rugăciune sau încercăm lucrarea unei virtuți, sufletul trece printr-o stare contradictorie, de o intensitate mai mică sau mai mare, în funcție de fiecare persoană, care-i pune hotărârea și statornicia la încercare. Însă, această stare de instabilitate, care te predispune la nepăsare sau la dorința de a te apuca de altceva înainte de final, numai să nu stărui în lucrarea ta prezentă, a fost identificată de Părinții filocalici cu o patimă a sufletului, căreia i-au dat numele de akedia sau nesimțirea sufletului. 

Ce înseamnă că akedia este o patimă? Acest lucru presupune că avem de-a face cu o dispoziție sufletească ce se află în fiecare dintre noi, întrucât e specifică stării căzute a omului. Așadar, patima akediei doar pare că are pricini exterioare, că apare din vreo lipsă sau din vreo agresiune exterioară. În realitate, akedia se naște totdeauna din alte patimi și la rândul ei le naște pe altele. Și, ca să ne convingem, propun să îl luăm pe Sfântul Ioan Scărarul drept povă­țuitor, care în lucrarea sa Scara descrie, dintr-o perspectivă strict duhovnicească, câteva din simp­tomele monahului stăpânit de akedie: „Vorbeşte despre înfrânare şi se luptă pentru lăcomia pântecelui. Fericeşte ascultarea şi e cel dintâi care nu ascultă. Laudă pe cei neîmpătimiţi şi nu se ruşinează să ţină minte răul şi să lupte pentru o zdreanţă. Mâniindu-se, se amărăşte, dar iarăşi se mânie din pricină că s-a amărât; şi, adăugând înfrângere la înfrângere, nu simte nimic”. „Laudă rugăciunea şi fuge de ea ca de bici. Săturându-se, se căiește şi după puţină vreme adaugă altă săturare. Fericeşte tăcerea, dar o laudă prin vorbărie”. De asemenea, următorul tablou nu e lipsit de nuanțe pline de umor: „Învaţă despre blândețe, dar se mânie adeseori chiar în timp ce învață despre ea. Trezindu-se din somn, suspină, dar, lăsându-și capul pe pernă, iarăşi se supune patimii”.

Chiar dacă nu facem parte din cinul monahal, n-aș crede că se află cineva care să nu se fi surprins într-una din aceste scurte ipostaze ale celui cuprins de akedie, aceasta dacă nu a ajuns cu totul insensibil și a renunțat de mult la orice luptă pentru cunoașterea de sine. Chiar Sfântul Ioan Scărarul a fost vizitat de akedie și s-a luptat din răsputeri cu ea, potrivit propriei mărturii: „Căci n-aş fi izbutit nici măcar să înţeleg prin mine însumi vicleşugurile şi meşteşugirile ei, dacă n-aş fi înțeles-o şi n-aş fi stăpânit-o cu sila şi dacă n-aş fi bătut-o cu biciul fricii de Dumnezeu, lovind-o cu rugăciunea neîncetată”. 

Iată, așadar, pentru ce se cuvine să facem totdeauna recurs la învățătura Părinților: întrucât ne ajută să identificăm exact cele mai fine mișcări ale sufletului și să le găsim antidotul potrivit, dar și să înțelegem că, de cele mai multe ori, problemele mari se află înlăuntrul nostru, iar nu în afară.