Înviere şi libertate

Omul a fost creat liber de Dumnezeu, libertatea ­ţinând de chipul lui ­Dumnezeu imprimat în el. Libertatea omului era dorită a se exprima neîngrădită în câmpul binelui, spre a face din el un creator cu nesfârşite ­posibilităţi inventive, întru asemănarea cu Creatorul său. Totuşi, nu numai că această libertate a fost greşit folosită, cu orgoliu şi lăcomie, ci prin aceasta a atras urmări catastrofale, cu consecinţe ontologice, între care şi căderea în ceea ce este contrariul libertăţii, într-o stare de robie faţă de rău, exprimată în chipul cel mai teribil şi mai tragic prin veşnicia morţii. Or, învierea lui Hristos aduce tocmai o e-liberare, o recăpătare a libertăţii pierdute.

Libertatea este în chip logic legată de viaţă. În momentul în care, înviind, Hristos repurtează, în profitul umanităţii, biruinţa deplină asupra morţii, omului i se deschide posibilitatea de a fi beneficiarul unei libertăţi depline, înnobilatoare şi vindecătoare. Icoana Învierii ni-L arată pe Hristos trăgându-i de mână, aproape smulgându-i, din iad pe Adam şi Eva, elibe­rându-i, aşadar. Se observă, chiar, cum această eliberare se produce cu o anumită binecuvântată violenţă. Balamalele iadului sunt dinamitate şi aruncate în aer. S-ar putea spune, într-un fel, că abia în cazul de faţă avem de-a face cu o reală revoluţie, care permite umanităţii o re-evoluţie.

Libertatea de acţiune, dacă nu este dublată de o reală libertate interioară, nu preţuieşte prea mult. De aceea, se putea întâmpla, de pildă, ca unii din cei care petreceau Paştile în temniţă să fie şi să se simtă mai liberi, prin credinţa lor, decât cei fără Dumnezeu care trăiau „afară” şi care numai credeau că sunt liberi.

Nu există libertate fără Hristos, pentru simplul fapt că nu există înviere şi viaţă veşnică fără El

În momentul în care viaţa este concepută ca sfârşind în moarte veşnică, orice umbră de libertate, mărginită şi ea, este iluzorie. După cădere, omul Legii vechi sau, cu atât mai mult, al oricărei alte religii nu poate accede la libertate reală decât acceptând eliberarea sa de la Cel Care, numai El, poate să i-o dea. Hristos Însuşi a fost Acela care a spus clar aceasta, după cum se relatează în Evanghelia ucenicului Său cel iubit: „Fiul vă va face liberi, cu adevărat liberi”  (Ioan 8, 36). Mai înainte tot El spusese: „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”  (Ioan 8, 32). Şi lucrurile se leagă deplin, pentru că după câtva timp le va dezvălui Apostolilor Săi: „Eu sunt Adevărul” (Ioan 14, 6). Ştim acum ce înseamnă a fi liber şi cum se poate ajunge în această stare. Sunt cuvinte care ar trebui să fie scrise pe frontispiciile celor mai importante instituţii publice, pentru ca nimeni să nu se îndoiască de întemeierea lor divină şi toţi să se folosească de ele, nemaiavând scuza necunoaşterii. Dar toate aceste cuvinte n-ar fi, vorba lui Hamlet, decât „vorbe, vorbe, vorbe”, dacă Hristos n-ar fi înviat. Plata pe care Hristos a oferit-o în numele nostru, al tuturor, creştini şi necreştini, a însemnat sângerarea şi moartea Sa pe Cruce (Evrei 9, 15), iar răs-plata este libertatea noastră.

Prin Înviere nu numai că se răstoarnă clepsidra istoriei, a cărei curgere devenise lipsită de prospeţime, dar şi starea noastră existenţială, care arăta mult din uscăciunea smochinului neroditor, recapătă acces la echilibrare, în cadrul dumnezeieştilor antinomii, devenind smochin cu mlădiţă fragedă şi odrăslind frunze, vestind apropierea verii spirituale (Matei 24, 32). Eliberat de păcat, omul devine rob al lui Dumnezeu, o robie care presupune o libertate deplină, dar o libertate încărcată de sens, iar sensul nu i-l poate da decât adevărul revelat deplin în Hristos-Adevărul. Scriptura vorbeşte atât de limpede, încât aproape că orice interpretare devine în acest caz superfluă: „Căci robul chemat al Domnului e dezrobit al Domnului. Tot aşa, şi cel chemat fiind liber este rob al lui Hristos” (I Corinteni 7, 22). Robul lui ­Dumnezeu este stăpân lumii. Robia este a stricăciunii, libertatea este a slavei (Romani 8, 21). Numai slava Învierii garantează libertatea noastră. Iar libertatea obţinută ca dar ne dă posibilitatea reciprocei iubiri (Galateni 5, 13). Iubirea adevărată nu se poate naşte decât din întâlnirea unor fiinţe libere şi comportându-se responsabil faţă de libertatea lor, recunoscând sorgintea ei divină cu implicaţiile aferente în manifestare.

Paștile, trecerea de la robie la libertate

Libertatea adusă de Hristos se amplifică în dinamismul ei creator odată cu pogorârea Duhului Sfânt, Care este şi El Duh al Adevărului (Ioan 14, 17; I Ioan 5, 6), Duh al lui Hristos. „Dumnezeu este Duh; şi acolo unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Corinteni 3, 17).

Fiind dar preţios adus nouă de Hristos spre posibilitatea îndumnezeirii după har şi a unei veşnice împreună şederi şi împreună bucurări cu El, libertatea se cere păzită şi păstrată ca atare. Apostolul neamurilor cere imperios: „Aşadar, ţineţi-vă tari în libertatea pentru care ne-a liberat Hristos şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei” (Galateni 5, 1). Acelaşi îndemn îl adresează, parcă mai explicit, şi Apostolul Petru: „Trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi când aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (I Petru 2, 16). Căci „cel ce se uită cu luare-aminte într-o lege desăvârşită, aceea a libertăţii, şi a rămas în ea, fiind el nu un ascultător care uită, ci un împlinitor care face, acela fericit va fi în faptele sale”  (Iacov 1, 25). Nu este lăsat omul de izbelişte, fără să i se arate ­calea spre fericire şi fără să fie asigurat de tot ajutorul în ­parcurgerea acestui drum.

Căci asta şi înseamnă Paşti: Trecere. Trecere de la robie la libertate; trecere de la libertatea păcatului la robia faţă de Dumnezeu, Care, de altfel, nici nu ne mai numeşte slugi, ci prieteni, după ce ne-a descoperit atâtea dintr-ale Sale (Ioan 15, 15).

Dacă avem de purtat în viaţă, vorba poetului, o „repetabilă povară”, Paştile, sărbătoarea Învierii, ne prilejuieşte o repetabilă des-povărare. Şi cei necredincioşi simt pe undeva aceasta, şi bucuria Paştilor ajunge până la ei, în ciuda inconştienţei şi a refuzului lor. Şi bucuria lor este primită de Hristos. Dar cât de bine este să fii credincios, nu necredincios, să te alături cât de cât lui Hristos, Patimilor Sale, morţii Lui şi învierii Lui, să-ţi potriveşti cât de cât viaţa cu a Lui prin puţină asceză (rugăciune, post, milostenie), prin puţină participare la slujbele pe care Biserica I le-a dedicat.

Aşadar, să ne bucurăm de Înviere, căci aceasta este una dintre chemările pe care le strigă acum în biserici Biserica: „Ziua Învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Căci, cu adevărat Hristos a ­înviat!