Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Chipul omului este perla înțelepciunii Domnului

Chipul omului este perla înțelepciunii Domnului

Un articol de: Constantin Ghiţă - 16 Iun, 2018

Cum ar fi să trăim într-o lume în care toți oamenii ar avea aceeași înfățișare (fizionomie)? Ce fel de relații ar putea exista între ei? Răspunsurile la această întrebare sunt menite să ne facă mai atenți la înțelepciunea lui Dumnezeu care nu a lăsat pe lume nimic întâmplător. Iar de pe treapta aceasta a meditației, să putem înainta spre rugăciunea aducătoare de laudă și recunoștință: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Ps. 103, 24).

Unul dintre puținii gânditori care abordează această chestiune este Nemesius din Emesa, filosof creștin din Siria sfârșitului de secol al IV-lea. În lucrarea Despre natura omului, Nemesius se întreabă: „Ce s-ar fi întâmplat dacă Dumnezeu nu ne crea diferiți, ci aveam cu toții același chip, aceeași fizionomie?”.

Gânditorul ne răspunde în contextul în care vrea să ilustreze providența sau purtarea de grijă a lui Dumnezeu: „Ia aminte, dacă toți ar fi păstrat aceste caracteristici, neschimbate, câtă confuzie se va fi produs atunci printre lucruri, câtă neștiință și întunecare îl va fi cuprins pe om, de vreme ce nu și-ar mai fi recunoscut nici pe cel apropiat, nici pe străin, nici nu l-ar fi distins pe dușman sau pe cel rău de prieten sau de omul de ajutor” (Despre natura omului, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2012, p. 283). Dacă purtăm cu toții același chip, o altă consecință este că „nimic nu ar mai opri relațiile sexuale cu surorile și mamele, nici furtul ori altă nedreptate vădită, dacă făptașul a reușit să scape imediat, de vreme ce nu ar mai fi recunoscut când ar fi văzut după aceea”. Legea nu poate fi aplicată într-o astfel de societate, familia nu mai poate exista în forma cunoscută, deoarece - ne spune Nemesius - „nu s-ar mai recunoaște unii pe alții părinții și copiii, nu ar exista laolaltă nimic altceva propriu omului”.

Deși în lumea vizibilă nu ne confruntăm cu această confuzie, există totuși un spațiu în care lucrurile se petrec întocmai: spațiul afectiv. Atunci când iubim, oamenii încep să arate ca și când ar avea cu toții aceeași înfățișare. Vedem în toți chipul pe care îl îndrăgim. Iar acest chip, cel mai adesea, este atât de asemănător cu al părinților sau al bunicilor noștri sau al persoanei care ne-a îngrijit în copilărie.

Terapeutul Harville Hendrix era de părere că „mulți oameni întâmpină dificultăți atunci când încearcă să accepte ideea că și-au căutat parteneri care semănau cu cei care îi aveau în grijă atunci când au fost mici” (Găsește dragostea pe care o dorești: ghid practic pentru îndrăgostiți, Editura Curtea Veche Publishing, București, 2008, p. 61).

Însă, continuă Hendrix, în domeniul relațiilor romantice omul este atras, indiferent de intențiile conștiente, de parteneri „care au atât trăsăturile pozitive, cât și pe cele negative ale părinților lor și, de obicei, cele negative sunt mai puternice”. Aceasta se explică prin faptul că interac­țiunile care se întipăresc cel mai adânc sunt cu cei care ne-au rănit cel mai tare. Poate fi mama, tata, dar și un frate, o soră, bunicul ori bunica, sau o rudă apropiată. Noi căutăm parteneri care seamănă fizic și caracterial cu cei care au avut grijă de noi în copilărie și așteptăm ca ei să ne vindece rănile emoționale. Și aici intervin problemele, pentru că și partenerul nostru este, la rândul lui, un suflet care poartă și el crucea propriilor răni emoțio­nale.

Această înțelegere empatică a celuilalt este și un prim pas către ceea ce Hendrix numește o căsătorie conștientă și responsabilă. Nu aștepți ca partenerul tău să fie un salvator, ci îl receptezi ca atare, ca pe o ființă rănită, care luptă pentru a se vindeca. Nu aștepți să îți intuiască automat, eventual telepatic, nevoile, ci îi comunici clar ceea ce aștepți de la el. Nu reacționezi impulsiv, fără să te gândești, ci te pregătești ca să reacționezi calm și constructiv. Nu presupui că rolul partenerului este să îți satisfacă doar nevoile tale, ci te concentrezi mai mult pe nevoile partenerului. „Într-o căsătorie inconștientă, credeți că modalitatea de a ajunge să aveți o căsnicie fericită este să vă alegeți partenerul potrivit. Într-o căsnicie conștientă, vă dați seama că voi trebuie să fiți partenerul potrivit” (Op. cit., p. 118).

Eterna reîntoarcere a iubirii la prima sa alegere

În timp, cei care se iubesc ajung să semene chiar și la fizionomie, expresie, obiceiuri, ca și cum dragostea ar fi un tainic diamant care șlefuiește sufletele astfel încât să se oglindească unul într-altul. Nu este vorba despre ștergerea personalității, ci de creștere în asemănare pentru că tindeți împreună spre același univers valoric. Să nu obosești însă niciodată - ne învăța Fericitul Augustin, și să nu spui: „Am iubit destul”. Universul nostru afectiv este și trebuie să fie caracterizat de forța de ne a relua cu entuziasm activitatea și relațiile în fiecare zi. După exemplul Domnului nostru, pe care scriitorul german Eric-Emmanuel Schmitt îl numea atât de potrivit: „Cel căruia nu Îi este niciodată lehamite”.

Și filosofia vorbește despre o „eternă reîntoarcere”. Pe de o parte, aceasta descrie o teorie cosmologică științifică referi­toare la moartea și renașterea ciclică a universului. Pe de altă parte, în sens moral, este vizată voința de a o lua de la capăt iar și iar, de a nu ne irosi timpul, de a face să fie importantă aceas­­tă viață prin alegerile noas­tre repetate și asumate. Astfel, explica comentatorul Emanuele Severino, doctrina „eternei reîntoarceri” - specifică filosofului Fr. Nietzsche - înseamnă mai ales puterea voinței care „dorește din nou, pentru totdeauna, ceea ce a dorit deja” (citat în Giovanni Reale, Înțelep­ciunea antică. Terapie pentru suferința omului de astăzi, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2005, p. 57).

Adică să poți reconfirma zi după zi iubirea pentru partenerul ales, pentru căsătorie, pentru serviciu, pentru studiu, pentru credință. Să te întorci mereu la aceleași lucruri, dar cu recu­noș­tință că le mai ai, că ți se oferă încă posibilitatea de a continua viața aceasta, șansa de a putea alege. Dacă ai fi întrebat ce meserie ai practica dacă ar fi să optezi din nou, să poți răspunde că ceea ce faci acum. Dacă te-ai putea întoarce în timp și să poți alege un alt partener de căsătorie, să îți dorești să faci aceeași alegere ca la început. Nu rutină, nu plictis, nu sisific și absurd urcuș, ci voință reînnoită zi de zi pentru aceleași alegeri. Redescoperirea, înțelegerea din ce în ce mai profundă a opțiunilor făcute, văzând în ele providența lui Dumnezeu.

Nu trăim într-un univers în care oamenii au aceeași înfăți­șare, dar putem iubi chipul unic al lui Hristos în fiecare dintre noi. Icoanele poartă această misiune de a ne învăța să privim cu iubire unii la alții. Ele ne revelează o aceeași unică imagine în diversitatea persoanelor sfinte reprezentate: chipul transfigurat al Mântuitorului Iisus Hristos.

Dacă ne vom iubi, ne vom vedea unii pe alții ca icoane. Și atunci vom exclama și noi cu minunare, ca odinioară Iacob către Esau: „Când am văzut faţa ta, parcă aş fi văzut faţa lui Dumnezeu” (Fac., 33, 10).