Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Marea taină a Sfintei Treimi

Marea taină a Sfintei Treimi

Un articol de: Dan Chiţoiu - 10 Mai 2008

Spiritualitatea creştină aducea în spaţiul bizantin o înţelegere nouă în multe aspecte, dar mai ales în chestiuni care au preocupat peste tot lumea antichităţii târzii: înţelegerea naturii divinităţii, raportul între aceasta şi lume, soluţionarea raportului unu-multiplu din perspectiva Fiinţei şi a fiinţelor.

Mesajul evanghelic, fără a aduce un discurs aparte pe această temă, implică în mod constant o relaţie între un Fiu şi un Tată, care sunt în acelaşi timp copărtaşi dumnezeirii, şi se anunţă venirea Duhului ca o altă persoană dumnezeiască. Într-un mediu care era dominat de înţelegerea neoplatoniciană a divinităţii aşa cum era formulată de Plotin, viziunea creştină părea a însemna o încălcare a regulilor după care trebuie înţelese caracterele Unului, accentul fiind pe suprema sa simplitate. Mistica neoplatoniciană îşi revendica raţionalitatea din regulile pe care clasicismul filosofic grec le stabilise, de aceea despre Fiinţă trebuie să se vorbească într-o modalitatea care să împlinească normele discursului despre Adevărata Realitate.

Neoplatonismul a avut cele mai vizibile rezerve asupra Tainei Întrupării, căci nu se putea accepta din prisma raţionalităţii sale că divinul ar putea asuma trup, cu tot biologismul şi limitele proprii fiinţării umane aşa cum găsim în textele lui Porfir. Nici tradiţia religioasă ebraică nu putea accepta o doctrină care punea sub semnul întrebării monoteismul radical de care era legată în mod esenţial. Primele trei secole creştine au însemnat un interval în care, în mod progresiv, a adus încercări de a argumenta sau a respinge înţelegerea creştină a divinităţii. Esenţa disputei era modul în care s-ar putea justifica încălcarea tezei simplităţii Fiinţei (aşa cum o înţeleseseră grecii de la Parmenide încoace) sau a unicităţii Lui Dumnezeu, în termenii ebraici, fapt echivalent cu echivalarea Unului cu Trei, a unităţii Fiinţei cu multiplul fiinţării. Unu şi trei, unu sau trei, unu şi multiplu, unu sau multiplu - acestea erau dilemele care au adus mereu necesitatea unor precizări şi justificări pe care spiritualitatea şi filosofia bizantină le-a reluat de la origini şi până în vremea apusului său.

Capadocienii au fost cei care au reformulat înţelesurile şi modalităţile de uzanţă a termenilor neoplatonici pentru a putea aduce chestiunea înţelegerii raportului Unu-Multiplu atunci când acest raport privea înţelegerea creştină a divinităţii. Sfântul Vasile cel Mare aduce o necesară precizare atunci când atrage atenţia că a vorbi de ousia nu se poate face în sensul că ar fi vorba de o materie, ca şi cum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ar fi făcuţi din vreun fel de „material“ comun. Numai odată cu formulările capadocienilor s-a putut evita subordinaţionismul ca manieră de descriere a raportului între Persoanele Treimice.

Grigorie de Nazianz, prin reformulările conceptuale operate în terminologia filosofică a timpului va depăşi în mod consistent viziunea platoniciană asupra trinităţii. La Platon, apare ideea unei trinităţi consubstanţiale, Unul, Inteligenţa şi Sufletul Lumii, temă care va face o prodigioasă carieră în tradiţia care i-a urmat. Consubstanţialitatea treimii platoniciene nu va căpăta însă caracterul antinomic exprimat în doctrina creştină, ci va avea caracterul unei ierarhii care se deosebeşte şi se împlineşte datorită trecerii unul în altul fără încetare a ipostasurilor de la unul la altul, în măsura în care se oglindesc unul pe altul. Accentul pe caracterul personal potrivit căruia trebuie înţeleasă intersubiectivitatea Treimii, permite o nouă descriere a înţelegerii Unitreimii.

Capadocienii au operat, din punct de vedere terminologic, o mutare de înţelesuri spectaculoasă, dar care a putut da dimensiunea antinomică a înţelegerii creştine a unui Dumnezeu Treimic. Era vorba de introducere a unei distincţii între două sinonime, care prin aceasta nu au încetat a avea o dimensiune de echivalenţă, deşi au descris aspecte diferite: ousia şi hypostasis. Ipostasul este tot ceea ce este ousia, el primeşte toate atributele, sau toate negaţiile, care pot fi afirmate în privinţa „supraesenţei“, dar rămâne ireductibil faţă de ousia. Această ireductibilitate nu poate să fie exprimată sau înţeleasă decât din perspectiva relaţiei celor Trei Ipostase care mai corect este să fie numite nu trei, ci Triunitate.

Aşa cum precizează Vladimir Lossky, a vorbi despre trei ipostase înseamnă până la urmă să se facă o abstracţiune nepermisă, căci, dacă s-ar dori generalizarea şi conceptualizarea sintagmei „ipostas divin“, ar trebui să se afirme că singura definiţie comună ar fi neputinţa unei definiri comune a celor trei ipostase. Asemănarea lor constă în aceea că nu au nici o asemănare, trebuie să se vorbească de un caracter absolut al diferenţei ce implică o absolută identitate, în afară de care nu se poate indica într-un mod propriu ceea ce trebuie înţeles prin Tri-unitate.

Înţelegerea pe care capadocienii o dau raportului Trei-Unu oferă probabil cea mai radicală depăşire a dimensiunii calculatorie a numărului. Trei dobândeşte, în expresia creştină a înţelegerii lui Dumnezeu, infinita depăşire a diadei de opoziţie în Triada de diferenţă pură, în măsura în care Triada este, în acelaşi timp, identică cu Monada.

Părintele Dumitru Stăniloae consideră că Triada trebuie să fie văzută ca semn al iubirii desăvârşite, depăşind limitările nivelului diadic al actului de iubire, cel care, în cazul omului, este întotdeauna sub ameninţarea egoismului.