De ce să ne ducem copiii la duhovnic

În ultima vreme s-a vorbit foarte mult în mass-media despre locul preotului duhovnic în viaţa copilului şi a tânărului. S-au făcut afirmaţii de genul „copilul să nu aibă duhovnic“, iar dacă are, „să meargă însoţit de familie“ sau „duhovnicul să nu se implice în alegerile tânărului“. Pentru a evidenţia rolul preotului duhovnic am cerut sfatul unui preot şi al unui psiholog creştin.

Cu o experienţă îndelungată în duhovnicirea tinerilor care au trecut pragul Paraclisului universitar „Sfântul Nicolae“ - Ghica din Capitală, pr. lect. dr. Vasile Gavrilă, protoiereu la Protopopiatul 3 Capitală, ne-a spus că omului trebuie să-i dăm o bună creştere de la început, de când este copil, pentru ca atunci când ajunge la maturitate să nu trăiască greşit. „Duhovnicul îl ajută să meargă pe un drum bun, evident, împreună cu părinţii şi cu pedagogii care contribuie la creşterea lui. Copiii, adolescenţii, tinerii nu sunt aduşi cu arcanul, ci ei simt nevoia aceasta lăuntrică de a vorbi cu un duhovnic“. Rolul duhovnicului în viaţa lor, pe lângă familie, şcoală şi societate, este de a completa ceea ce acestea nu pot oferi. „Cred că se omite un aspect fundamental, şi anume că Biserica, prin duhovnic, unui copil, unui tânăr nu îi oferă doar nişte reţete, nişte variante de vieţuire, de abordare a vieţii, ci mai mult decât atât, duhovnicul este cel care le împărtăşeşte tuturor harul sfinţitor, harul dumnezeiesc de iertare a greşelilor“. Am vorbit cu pr. Vasile Gavrilă şi despre modul în care preotul duhovnic se implică în alegerile tânărului. „Duhovnicul, de regulă, în viaţa unui om nu este ca un pedagog care îl ia de mână pe tânăr şi îi spune ce să facă. Duhovnicul este doar un călăuzitor care stă în spatele copilului sau al tânărului, aşa cum mama şi tatăl stau în spatele copilului care învaţă să meargă, fiind gata să-l susţină şi să-l ridice imediat. Iar dacă stă în faţa lui, stă ca să-l călăuzească într-o direcţie generală, nu îi dictează, nu intră în detalii foarte concrete. Iar aici trebuie să spunem foarte clar, în ceea ce priveşte decizia tânărului dacă să se căsătorească sau să aleagă viaţa monahală, că duhovnicii, de regulă, nu-i determină pe tineri să aleagă calea, ci duhovnicii îi ajută pe tineri să se înţeleagă pe ei înşişi şi să-şi înţeleagă frământările, să-şi înţeleagă dorinţele, să-şi înţeleagă chemarea, ca după aceea, în mod liber, dar absolut liber, să-şi aleagă calea: fie căsătoria, fie călugăria. Ceea ce poate face însă duhovnicul în mod excepţional este să se roage la Dumnezeu pentru ca tânărul să aleagă liber, printr-o cunoaştere de sine şi cunoaştere a ceea ce-i stă în faţă, pentru ca apoi alegerea sa să răspundă chemării şi vocaţiei pe care el o are. Iar în ceea ce priveşte profesia, de asemenea.“

Tinerii au libertatea de alegere

„Copilul să meargă la duhovnic doar însoţit de familie!“, s-a afirmat în mass-media. Părintele Vasile Gavrilă spune că majoritatea copiilor şi a tinerilor vin cu familia, dar ce se întâmplă când părinţii nu sunt apropiaţi de Biserică şi tinerii au nevoie de răspunsuri pe care le pot primi doar de la duhovnic? „Copilul să nu aibă duhovnic!“, s-a mai vehiculat zilele acestea. „Dar cum stăm cu accesul copiilor la alţi factori determinanţi din viaţa lor, psihologul, profesorul şi pedagogul care îi sfătuiesc, îi călăuzesc?, se întreabă pr. Vasile Gavrilă. Ce legătură este între părinţi şi ceilalţi factori cu care tânărul intră în contact? Avem noi încredere în toţi ceilalţi factori şi nu mai avem încredere în Biserică? Duhovnicul este deschis la oricare solicitare. Dacă un tânăr, un copil vine la duhovnic să-i solicite o discuţie, o spovedanie, preotul are obligaţia morală, duhovnicească, eclesială să-i stea la dispoziţie şi să răspundă la solicitările pe care aceştia le fac. Dacă într-adevăr consideră că există o problemă cu un tânăr, trebuie să-i implice pe părinţi, însă cu multă delicateţe şi cu multă atenţie. Mie mi s-a întâmplat de multe ori lucrul acesta şi am făcut-o. Şi a fost bine că am discutat. Alteori nu a fost necesar pentru faptul că au fost situaţii în care părinţii constituiau un pericol chiar pentru tineri, şi în aceste cazuri duhovnicul trebuie să fie foarte prudent şi atent. Dar este clar că tinerii au libertatea să dezvolte această legătură specială, deosebită cu duhovnicul“.

Îndemnul către părinţi este foarte clar şi argumentat: „Să meargă cu toată încrederea la biserică, să-i ducă pe copiii lor la duhovnici cu toată încrederea, iar dacă ai lor copii au mers la duhovnic fără să-i întrebe şi fără să ştie, să aibă mare încredere pentru că, după cum ştim, Biserica a avut dintotdeauna un rol formativ, nu doar informativ sau informaţional, reuşind să creeze şcoli în care s-au format multe personalităţi. Până la urmă, chiar dacă un tânăr ar alege calea aceasta bisericească, teologică sau chiar monahală, nu este un pericol. Mă gândesc de exemplu la Veniamin Costache care la 23 de ani a ajuns episcop. Vă daţi seama la ce vârstă a intrat el în mănăstire? Sigur că nu îndemnăm pe această cale pe nimeni să meargă la mănăstire înainte de maturitate, pentru că trebuie să fie o decizie matură şi la aceasta este bine să fie consultată şi familia“, conchide părintele Vasile Gavrilă.

Nu omorâţi conştiinţa copilului vostru, lăsaţi-l să se bucure şi să înveţe de mic!

Nicoleta Florentina Vascan, psiholog clinician creştin-ortodox, susţine ca părintele copilului să înţeleagă „că Taina Sfintei Spovedanii este forma superioară de psihoterapie şi că este singura posibilitate reală de restaurare sufletească a omului prin Hristos, singur Doctorul Cel Mare. Este cale spre mântuire, spre viaţa veşnică. Să-ţi duci copilul la spovedanie înseamnă să-i oferi posibilitatea de a trăi ortodox, de a se salva întru Veşnicie!“ Psihologul susţine că rolul duhovnicului în viaţa copilului este unul hotărâtor, determinant, crucial pentru că „îl aşază pe copil în dreptul său firesc de creştin ortodox practicant, îl orientează către o conştiinţă superioară conştiinţei laice; îi conturează formarea unei personalităţi moral-religioase cu trăirea întru Hristos, prin cultivarea iubirii pentru Dumnezeu şi pentru oameni“.

Biserica susţine spovedania copiilor începând de la vârsta de 7 ani. Despre această vârstă, psihologul Nicoleta Vascan spune că este vârsta operaţiilor concrete. „Copilul se află într-un proces de dezvoltare cognitivă, ceea ce presupune dezvoltarea abilităţilor de a gândi, înţelege şi judeca. Copilul evoluează de la gândirea intuitivă, unde se lasă înşelat de aparenţe, la gândirea operaţională, unde intervine judecata. Diferenţa între bine şi rău, educaţia morală ce se înrădăcinează pe la 5 ani în structura de personalitate a copilului, dacă nu este întărită în prezenţa Duhului Sfânt, rămâne şubredă şi fără sălăşluire. Să-i dai posibilitatea copilului tău să se spovedească înseamnă să îi dai o mare şansă pentru o viaţă adevărată în prezenţa şi sub acoperământul Duhului Sfânt, înseamnă să îi dai posibilitatea să fie întreg în funcţionarea sa la nivelul celor trei puteri sufleteşti: minte, cuvânt, inimă“. Aşadar, sfatul psihologului este: „Nu omorâţi conştiinţa copilului vostru, lăsaţi-l să se bucure şi să înveţe de mic să se apropie de asemănarea cu chipul lui Dumnezeu prin urmarea căii spre mântuire! Un om fără credinţă în Dumnezeu nu este un om întreg!“