Hristos nu vrea contabilitate duhovnicească

Strădania omului de a controla perspectivele vieții ce îi este dăruită de Dumnezeu reprezintă o manifestare a libertății sale. Ispitit de felurite abordări, omul intrat în relație sinceră cu Creatorul său, prin manifestarea credinței poate să-și arate limitele libertății sale prin calcule pur omenești, vecine cu o matematică dusă la extrem. „Cantități“ duhovnicești, exprimate mult prea material, cât și „venituri“ sau „cheltuieli“ de ordin sufletesc, pot bloca în anumite etape înflorirea omului în devenirea sa sublimă de smerit dumnezeu după har. 

În viața Cuvioasei Maria Egipteanca, pe care ­Biserica Ortodoxă o cinstește în chip deosebit în Duminica a 5-a din Postul Sfintelor Paști, precum și la data de 1 aprilie a fiecărui an, un detaliu aparent nedezvoltat, dar foarte tulburător, este surprins parcă nelalocul lui, fără o coerență tradițională. După ce își dă seama de povara păcatelor grele cu care dorea să intre în biserica din Ierusalim pentru a se închina Sfintei Cruci, biografia cuvioasei întoarse pe drumul credinței ne spune că, înainte de a se duce în pustia Iordanului pentru a lupta cu patimile, ea săvârșește o escală definitorie, esențială. Merge la una dintre biserici și primește marele dar al Sfintelor Taine! Adică se împărtășește! Nu ni se spune foarte clar că în acest moment a avut loc o spovedanie a păcatelor. Se accentuează doar faptul că tânăra Maria, venindu-şi în fire, cu angajamentul unei noi vieți, a primit prematur marele dar al Sfintei Împărtășanii! Cum oare se va fi întâmplat acest lucru? După ce fel de logică? După ce fel de canon? Ce fel de preot a fost acela care i-a oferit Sfintele Taine în starea în care era atunci Maria Egipteanca? Când făcuse o pocăință atât de mare încât să comprime toate abordările rigoriste care atribuie detașat termene clare de părere de rău, cu opriri de la primirea Sfintelor Taine care însumau zeci de ani, după o logică a cântarului omenesc, ancorat canonic? Devine clar faptul că a fost o situație de-a dreptul excepțională. Numai după primirea Euharistiei, ­Maria Egipteanca urmează drumul amar spre pustia în care va pribegi peste patru decenii. Cu rânduială de la Dumnezeu, înțe­leptul preot Zosima, dornic și el de pustia desăvârșirii, o întâl­nește providențial pe cuvioasa care-i va mărturisi punctual întreaga ei zbuciumare sufletească și trupească. Acest detaliu al primirii Sfintei Împăr­tășanii înainte de plecarea în războiul cu doborârea patimilor schimbă profund logica tuturor calculelor aparent raționale și uneori chiar și canonice.

Chemare la discernământ

Exemplul cu conotații existen­țiale profunde și sublime, întrupat de Cuvioasa Maria Egipteanca în acest segment de înviere spirituală, trebuie să reprezinte pentru fiecare și mai ales pentru orice părinte duhovnicesc o ieșire din obișnuit, o chemare spre discernământul care edifică ființa umană. Abordarea anchilozată a duhovniciei prin sancțiuni severe, pedepse aspre sau epitimii greu de purtat nu face decât să contrasteze profund gestul Cuvioasei Maria Egipteanca. Totodată, ­lejeritatea sau nepăsarea, contopite într-un laxism dezolant, reprezintă un pol la fel de grav ca acrivia exagerată. Desigur că trebuie să existe o rânduială bazată pe o hotărâre deplină regăsită în viața omului care se întoarce și care vrea să rămână aproape de Dumnezeu în mod concret. Apare aici tabloul unor proceduri care nu trebuie să cadă pradă unor calcule stricte, fără duh. De aceea, invocarea discernământului rămâne dezideratul mereu provocator care are menirea de a menține o relație duhovnicească ce să ducă la împliniri și rezultate edificatoare.

Sfânta Împărtășanie sau Învierea anticipată

Comoara euharistică încredin­țată de Însuși Mântuitorul Iisus Hristos Bisericii Sale nu poate fi ținută sub lacăte autoritare, ­anacronice, bazate pe forme legislative, fie ele și canonice. Departe de a tulbura ordinea bisericească statornicită prin Sfintele Canoane și hotărârile Părinților bise­ricești de mare autoritate în viața eclesială, exemplul Mariei Egipteanca întărește practicarea vie a viețuirii canonice. Este clar că preotul care a împărtășit-o pe cuvioasa înainte de plecarea ei în exilul bătăliilor duhovnicești nu a fost vreun eretic răzvrătit sau vreun nepăsător. Dimpotrivă! Gestul acestui prim duhovnic tainic al sfintei, pornită exis­tențial în drumul renunțării la plăcerile lumești, a pregătit mormântul în care Mântuitorul euharistic a fost aşezat ca nădejde sublimă de Înviere anticipată. Nu se putea altfel! Primirea Sfintei Împăr­tășanii a asigurat reușita despătimirii sale de mai târziu. Prin acest fapt se poate observa că lupta împotriva biruirii trupului nu se poate câștiga decât cu ajutorul și mai ales cu Prezența euharistică a Domnului. Câtă limpezime duhovnicească în această direcție! Cuvintele Mântuitorului: Fără Mine nu puteți să faceți nimic (Ioan 15, 5) devin cele mai actuale și cele mai potrivite pentru a argumenta o abordare care are rolul să recupereze ființial dorul omului după desăvârșirea în Hristos.

Calcule omenești în drumul însușirii sfințeniei

Având un astfel de exemplu, cum este cel înfățișat discret în viața Cuvioasei Maria Egipteanca, trebuie să înțelegem pericolul unei matematici cu iz pretins bisericesc: felurite scheme de peni­tențe, rețete de rugăciuni sau acatiste specializate cu rol de izbăvire absolută, dezvoltate pe categorii de probleme diverse sau abordări mult prea omenești, cuan­tificabile rapid, fără direcții emblematice care să ofere omului o coerență folositoare. Căutarea sinceră a lui Dumnezeu în lumea aceasta provoacă situații atipice. Revelator este faptul că în hotărârea liberă a omului de a se curăți, Dumnezeu limpezește căile Sale, oferindu-Se concret ca strașnic partener de nădejde pe calea mântuirii. Observăm de aici că omul nu poate ajunge singur la îndumnezeire sau la însușirea sfințeniei. Nu se poate despătimi fără ajutorul fundamental al Domnului! Nu poate rezista în fața asaltului conflagrației du­hov­nicești fără suportul imbatabil al Întrupării Sale. De aceea, cel mai bun calcul, cel mai înțelept exercițiu, cel mai potrivit antrenament este cel prin care omul își propune să nu fie singur în războiul patimilor sale. Dumnezeiasca Liturghie rămâne avanpostul în care fiecare om își poate ancora întreaga sa ființă pentru a intui și primi Darul cel mai potrivit în vederea unui război care presupune prietenia cu Cel care a biruit moartea și ne împărtășește biruința Sa. Trezirea către un astfel de deziderat trebuie să se producă la fiecare Liturghie unde ne propunem o astfel de viețuire euharistică și nu doar căutarea unor rezolvări de moment ale unor neajunsuri sau neîmpliniri care nu pot fi stârpite decât cu un angajament comun al omului cu Dumnezeu pe frontul viețuirii sale.