De la personajele de ficţiune, la realitatea în care trăim

Telenovele, poveşti romantice, filme ori romane despre eroi cu idealuri înalte, iată o paletă din oferta mediatică a zilelor noastre pe care voi încerca să o abordez în acest material. Filme romantice, de familie, uneori chiar cu vădită orientare creştină, ori cărţi (pentru cine mai citeşte), filmele pentru tineret, difuzate de canalele tv, o revărsare de informaţie în care ni se pare că a alege ce e mai interesant, mai artistic, mai de calitate ori cu valenţe educative vs. ceea ce e pornografic, inutil, rău este ceea la ce suntem invitaţi.

Probabil că toată lumea ştie că femeile sunt mai înclinate spre a fi atrase de ficţiunea romantică şi de romanele de modă veche decât bărbaţii. Fiecare tânără a visat măcar o dată la cavalerul ei în armură strălucitoare, care trece peste obstacolele vieţii şi o salvează dintr-o conjunctură negativă, urmând să trăiască împreună, fericiţi până la adânci bătrâneţi, imagine pe care se bazează aceste filme. Eroul acestor poveşti este competent, încrezător, sănătos. Ori, dacă începe prin a fi erou negativ, ajunge - prin întâlnirea cu fata, ca urmare a dragostei faţă de ea - pozitiv, învaţă să fie blând, bun, atent, grijuliu şi urmează apoi aceeaşi linie de fericire până la adânci bătrâneţi.

Iluzie sau realitate?

Aceste poveşti romantice au rareori o continuare, iar atunci când există una, se leagă de alte personaje care devin principale şi cărora acestea din urmă le rămân ca fundal, modele, sprijin, exemplu de familii împlinite, cu copii, implicare etc. Viaţa de zi cu zi a eroilor care mai înainte fuseseră principali şi absolut deosebiţi, viaţa cu problemele şi încercările ei mai mult sau mai puţin "banale" nu mai prezintă interes.

Veţi spune că nu e nimic rău în toate acestea. E bine să avem modele, să ne dorim să ajungem buni. Dar oare chiar aşa este? Poveştile romantice sunt bazate pe iluzie. Pe iluzia că există nişte oameni "adevăraţi", care au felul de a fi, trăsături, atitudini perfecte. Pe iluzia familiei perfecte, a atitudinii perfecte faţă de copii (ori când nu e perfectă, personajul învaţă s-o facă perfectă, în aşa fel încât se ajunge la acel happy-end). Ne fac să dorim a fi "cineva" - oameni cumsecade altminteri - în loc să căutăm a vedea cine suntem şi ce putem face cu ce suntem. Ori, ne strecoară subtil vinovăţia că "noi nu suntem aşa".

Porţi spre realităţi închipuite

Poate că în unele producţii sunt promovate chiar valori creştine. Care ar fi problema acestora? Deşi greu de sesizat, un film frumos devine o problemă în momentul în care devine criteriu de comparaţie cu viaţa reală. Şi când vezi mai multe astfel de filme, deja se apropie de a fi un criteriu de filtrare a realităţii. Dacă citiţi o carte ori vizionaţi un film, este bine să vă puneţi întrebarea: "Ceea ce citesc/ văd acum mă duce spre recunoştinţă faţă de ceea ce este partenerul meu sau mă îndepărtează de realitatea lui?"; "Îmi vine să-l judec că nu este ca acela?"; "Îmi vine să spun: "uite, filmul ăsta ori replica aceasta ar trebui să îl/o vadă şi el, să înveţe cum să se comporte?"

Observaţi dacă, în loc să vă dea curaj să trăiţi propria realitate, nu vă duce cumva într-o realitate de vis, în care partenerul ar fi ca eroul principal din cutare poveste. Dacă nu vă aduce gânduri de evadare în închipuire, acolo unde partenerul nu mai e "el", ci o marionetă care s-ar purta după cum vi se pare dumneavoastră dezirabil.

Filmele romantice, "guri de fals oxigen"

Irina, de 27 ani, ne povesteşte: "Deşi am citit multe romane de dragoste în care erau promovate valori creştine (mi-au plăcut foarte mult cele ale lui Jane Austin), totuşi nu mai citesc. Prin perspectiva lor, ajunsesem să cred că aceste romane îmi pot oferi o imagine corectă a dragostei. Am fost dezamăgită să aflu că nu e chiar adevărat. Nu le mai citesc din acelaşi motiv. Mă conduc spre dezamăgire, spre stări de dezamăgire faţă de realitate. Dar cred că asta se datorează personalităţii mele. Multe femei ştiu să păstreze intactă linia între fantezie şi realitate. Aceste poveşti romantice desenează ceea ce visăm noi. Dar nu şi ceea ce obţinem. Nu spun că sunt rele, că nu ar trebui scrise. Doar că trebuie să fim atenţi la ceea ce seamănă ele în sufletul nostru".

***

"Eu sunt preocupată mai ales de tendinţa femeilor de a romanţa lucrurile - spune Amalia, 40 ani. Creierul uman evaluează şi face comparaţii. Deşi "ştim" toate că nu toţi bărbaţii se numesc Ben Martin (personajul principal din "The Patriot"), ne-ar plăcea ca şi soţul ori partenerul nostru să fie la fel de implicat, prezent în acţiune, să fie "erou", şi facem măcar o fină, fină comparaţie. Filmele acestea nu vorbesc niciodată despre şosetele ori hainele pe care eroul le lasă pe jos în loc să le pună în coşul de rufe murdare, de obiceiurile mai puţin plăcute pe care, ca orice om, le va fi având şi cu care soţia nu se poate obişnui. Nu vorbesc despre viaţa reală în comun, ci romanţează realitatea, trimiţând la o scăpare în îndulcirea cu visul "hmmm… şi eu aş face aşa, şi el aşa, şi eu m-aş purta aşa"".

***

"Poveştile romantice promovate în filme şi telenovele par a fi scrise pentru evadare din realitatea greu suportabilă, surogate de viaţă ori guri de fals oxigen pe care cineva le ia pentru a-şi putea închipui o lume mai bună. Bărbaţii din aceste producţii nu sunt reali şi totuşi femeile caută unii care să se compare cu aceştia. Din punctul meu de vedere, sunt o minciună şi nu merită timp pierdut pentru urmărirea lor. Dacă ne-am uita la Hristos, am vedea că El e Cel care, într-adevăr, ne umple cu dragoste adevărată pentru soţul pe care îl avem lângă noi, în carne şi oase", ne-a împărtăşit şi Corina, de 36 ani, opinia ei.