Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Familie Stareţul Iosif Isihastul, exemplu de sfinţenie vie

Stareţul Iosif Isihastul, exemplu de sfinţenie vie

Galerie foto (1) Familie
Data: 18 Aug, 2010

Viaţa părinţilor isihaşti nu aparţine doar unui trecut îndepărtat, ci poate fi găsită în proximitatea noastră. Apropierea de exemplul lor nu poate fi invalidată de "semnul" schimbării vremurilor. Prezenţa acestora reprezintă invitaţia de a aşeza propria noastră viaţă sub semnul rugăciunii.

Amintirea stareţului Iosif - cunoscut şi sub numele de "Iosif Isihastul", "Gheron Iosif" sau "Iosif Peştereanul", aşa cum aveau să îl numească monahii de pe Sfântul Munte Athos - are ceva paradoxal, te dispune într-o stare pe care, probabil, nu poţi să nu o ai atunci când te întâlneşti cu exemplele vii ale sfinţeniei. Pe de o parte, este vorba despre dorinţa urgentă de a-i transmite învăţătura, despre revenirea permanentă la exemplul vieţii sale, despre bucuria de a face cunoscut, după propria putinţă, modul în care părintele a experimentat Harul Dumnezeiesc. Pe de altă parte, nu poţi simţi reţinerea provocată de teama de a nu transmite deteriorat imaginea sa. Sfiala de a nu afecta, prin propria neputinţă, ştiinţa duhovnicească sublim predată şi trăită de stareţul Iosif. Cele două atitudini reprezintă atitudinea evlaviei, adică a bunei cumpăniri pe care trebuie să o avem de fiecare dată când suntem orientaţi către cele ale lui Dumnezeu.

Volumul "Stareţul meu Iosif Isihastul", arhim. Efrem Filotheitul, traducere de ieroschim. Ştefan Nuţulescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2010, reprezintă oportunitatea preţioasă de a ne întâlni cu amintirea nealterată a unuia dintre cei mai apropiaţi ucenici ai părintelui Iosif, arhimandritul Efrem Filotheitul, cel care avea să devină stareţul mănăstirii athonite Filotheu.

Pornind de la o relatare a itinerarului lumesc al stareţului Iosif - de la naşterea sa, în 1898, în Levkes, Paros, până la adormirea sa, în 1959, la Noul Schit, Athos -, privirea ucenicului se concentrează asupra năzuinţei fundamentale care a configurat destinul acestuia: întâlnirea cu Dumnezeu prin experimentarea Harului dumnezeiesc. Volumul reprezintă, de aceea, relatarea minuţioasă a "muncii de laborator" pe care stareţul Iosif a dedicat-o atingerii scopului amintit. Potrivit arhimandritului Efrem Vatopedinul, principalele instrumente de laborator ale stareţului său erau ascultarea, al cărei scop era obţinerea smereniei şi a dedicării voii lui Dumnezeu, liniştirea, ca prilej de evitare a împrăştierii, şi rugăciunea neîncetată a inimii, ca efort de cerere şi receptare a Harului Dumnezeiesc.

Volumul surprinde nu doar prin ineditele relatări despre modelul de viaţă isihast reprezentat de atitudinea mereu stabilă a stareţului Iosif, ci şi prin modul eficient prin care învăţătura acestuia este depliată şi explicată. Deşi aceasta poate fi intuită încă din primele pagini, ea devine evidentă abia după jumătatea volumului. Finalul cărţii are puterea de a sădi în propria noastră profunzime dorinţa de a urma exemplul părintelui Iosif de trăire a Ortodoxiei.