Biserica alături de români: Mitropolitul Andrei Șaguna și Avram Iancu

În anul în care marcăm două secole de la nașterea lui Avram Iancu, personalitate deopotrivă romantică și tragică a Revoluției de la 1848-1849 în Transilvania, se cuvine să consemnăm pentru cititorii pasionați de trecutul țării noastre și câteva file de istorie oarecum inedită, și anume aceea de a sublinia convergența dintre societate și Biserică și modul în care, în momentele de cumpănă ale românilor ardeleni, reprezentanții clerului ortodox s-au implicat în curgerea evenimentelor. 

Revoluția românilor din Transilvania a luat naştere în fortăreața Apusenilor, unde Avram Iancu și moții săi au simbolizat în acei ani, 1848-1849, rezistența împotriva opresiunii trupelor maghiare, care au încercat prin forța armelor să nege drepturile românilor. Eroica rezistență reprezintă cea mai frumoasă pagină de istorie a acestui eveniment, în care este cuprinsă şi unirea intelectualității și a clerului român. Iată de ce redăm în rândurile următoare, utilizând ca sursă documentară „Memoriile din anii 1846-1871” ale celui pe care astăzi Biserica Ortodoxă Română îl cin­-s­tește ca fiind Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, memorii publicate în 1923, la comemorarea a 50 de ani de la trecerea sa la cele veșnice.

Istorisirea ierarhului Șaguna începe cu relatarea momentului în care se afla atunci când mișcările revoluționare izbucnesc, rând pe rând, în Europa anului 1848: „La începutul acestui an am fost denumit eu episcop în 5 februar 1848 și la Carloviț sfințit în 18 april 1848, în Duminica Tomii”. Informat de intenția liderilor românilor de a convoca o adunare națională la Blaj, Andrei Șaguna, pe care istoria avea să-l consemneze ca fiind diplomatul revoluției și al cauzei românești din Transilvania, a plecat de la Carloviț spre Sibiu, iar de aici, în ziua de 1 mai, a pornit spre Blaj, unde adunarea națională „m-a delegat pe mine de conducătorul deputațiunii naționale”. Această numire demonstra încrederea pe care mulțimea o avea în Biserica Ortodoxă, dar și prestigiul personal de care Andrei Șaguna se bucura în rândul poporului transilvan.

Misiuni diplomatice

Prima misiune a ierarhului a fost aceea de a merge la Viena, în audiență la împărat, pentru a pleda cauza românilor. La acea vreme, într-o Vienă în plin avânt revoluțio­nar, curtea imperială se afla în refugiu la Innsbruck. Andrei Șaguna s-a împrumutat la bancherul Pop din Sibiu cu suma de 3.000 de florini pentru a plăti cheltuielile dele­gației în această misiune națională. De la împărat a primit doar asigurări că se va îngriji ca românii să beneficieze de egalitate în drepturi cu celelalte națiuni, iar Biserica Ortodoxă o să primească un statut egal cu al celorlalte biserici din imperiu. De la Innsbruck, ierarhul a plecat la Pesta unde a discutat cu liderii revoluției maghiare despre răspunsul împăratului și precizările pe care acesta le făcuse cu referire la ceea ce Parlamentul maghiar urma să oficializeze prin legi. „Cei ce ne-am dus la Pesta”, scrie Andrei Șaguna, „am avut a ne lupta prea mult în apărarea bărbaților noștri: Bărnuț, Iancu, Axente, Bariț, Balint, căci guvernul ardelean i-a descris pe ei de turburători la ministeriul unguresc. Și așa numai durerea mea, pentru asupririle cele nenumărate care frații noștri le sufereau acasă, precum și rugările naționalilor, ca să rămânem la Pesta, ne-au reținut pe noi acolo”.

O altă misiune diplomatică a ierarhului a fost în decembrie 1848, când a plecat cu o nouă petiţie a românilor la curtea imperială, şi la care împăratul a răspuns la fel de politicos: „Petiția credincioasei națiuni române o voi lua în exactă cumpănire și o voi rezolva în timpul cel mai scurt spre liniștirea voastră”. Andrei Șaguna consemna că „pentru cauza națională, pe atât și pentru cea mult cercatei bisericii noastre ortodoxe fiind îngrijat am compus și tipărit la Viena un document, Promemoria, în care am cerut reînființarea mitropoliei ortodoxe române din Transilvania”. La Carloviț, însă, mitropolia sârbă respinge această solicitare. Drumurile acestea ale diplomației l-au purtat pe Andrei Șaguna inclusiv în Țara Românească.

Pentru că într-o revoluție diplo­mația merge adeseori mână în mână cu lupta armată, facem precizarea, pe care o găsim în mai toate lucrările, fie volume de documente, fie monografii ale Revoluției din Transilvania de la 1848, că în Apuseni numeroși preoți s-au aflat în fruntea cetelor de moți, luptând pentru libertatea neamului român, iar în acele zile de glorie s-au născut și versurile care arătau implicarea preoțimii în revoluția românilor: „Sus pe vârful muntelui/ În cetatea Iancului/ De trei zile, de trei nopţi/ Cânt-o sută de preoţi/ Şi se roagă şi se închină/ Pentru tabăra română”. Nu trebuie uitate nici jertfele pe care preoții le-au făcut în aceste lupte, unii căzând pe câmpul de luptă, alții fiind uciși cu bestialitate ori torturați și întemnițați de maghiari.

În august 1849, în contextul în care operațiunile militare din Transilvania s-au terminat odată cu înfrângerea armatelor revoluției maghiare, Andrei Șaguna revine acasă și descrie intrarea sa în Transilvania astfel: „dela frontiera Ardealului până la Sibiu, m-au petrecut mulțimea de inteligenți (intelectuali - n.n.), bărbați onorați și popor, și eu plângeam amar căci prevedeam necazurile noastre”. Ierarhul anticipa că, odată cu înfrângerea revoluției maghiare, pentru români aveau să vină zile grele. Atitudinea sa împotriva revoluției maghiare și sprijinirea cauzei ro­mânești nu aveau să rămână fără urmări, iar persecuțiile maghiarilor care nu au uitat implicarea sa în acele evenimente, precum și susți­nerea și sfaturile pe care i le oferise lui Avram Iancu aveau să-l urmărească vreme de aproape trei decenii. Numeroși preoți, care în vremea revoluției se număraseră printre liderii mișcării armate din Apuseni, au început să fie arestați, iar Șa­guna a intervenit, solicitând auto­rităților imperiale să-i elibereze.

Implicare totală a preoţilor

Implicarea preoților în lupta națională din anii 1848-1849 a fost una totală și din toată inima. Preo­ții erau cei care strângeau semnături pentru jalbele către împărat, către guvernatorul Transilvaniei și în care solicitau drepturi pentru români. Acest lucru îl vedem consemnat într-o scrisoare a guvernatorului Transilvaniei către înaltul ierarh Șaguna în care românul era mustrat astfel: „Preoțimea română se ocupă cu ținerea de adunări secrete, participă la mașinațiuni politice și în acest scop nu numai colaborează la compunerea de asemenea petiții, ci întreprinde călătorii în cuprinsul țării și răspân­dește între locuitori petițiuni și adună subscrieri pentru ele. Spre mirarea mea am fost înștiințat că și Prea Sfinția Voastră influențați în același fel și că ați lua parte activă la convenirile acestea și la redactarea scrisorilor”. Andrei Șagu­na avea să răspundă, arătând jertfele „bravilor mei preoți”, cum îi numea pe clericii pe care-i păstorea. Preoții erau arestați și persecutați în continuare sub cele mai diverse și aberante pretexte, erau umiliţi şi abia apoi eliberaţi. În toate acele cazuri de batjocură, Andrei Șaguna avea să protesteze în scris și prin viu grai la guvernator și să ceară eliberarea acestor drepți păstori ai comunităților, se scria în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan.

Mai puțin știut este episodul, redat tot de ierarhul Andrei Șaguna în memoriile sale, despre împrumutul de bani al liderilor români ai mișcării revoluționare de la 1848-1849 pentru a putea susține financiar lupta împotriva armatei revoluționare maghiare: „La istorisirea întâmplărilor mele din acest an 1852, nu pot uita perplexitatea în care bărbații noștri Axente, Iancu și Balint deveniră față cu datoriile bănești, care le-au făcut în anii 1848 și ’49 și nu aveau de unde să le plătească. (...) Veniră și la mine spre consultare, iar eu m-am întrepus pentru ei la guvernatorul Schwarzenberg, care era aplecat a ajutora pe bărbații noștri sus numiți”. Profitând de faptul că împăratul se afla într-o vizită în Bucovina, ierarhul împreună cu guvernatorul au mers acolo și au obținut de la acesta 24.000 de florini pentru plătirea datoriilor.

Așa cum se cunoaște, Avram Iancu și-a dus povara suferinței cu demnitate, în următoarele decenii. A mers prin satele Apusenilor, cântând din fluier și spunând că este doar umbra lui Iancu, și a făcut acest lucru până în ziua de 10 septembrie 1872 când a trecut la cele veșnice. În privinţa Mitropolitului Andrei Șaguna, poate cea mai bună concluzie îi aparține academicianului Mircea Păcurariu, care a spus cândva că „avem o mulțime de motive care cer imperios să nu-l uităm pe Şaguna, ci să ne amintim mereu cu veneraţie şi recunoştinţă de el, iar mormântul său de la Răşinari ar trebui să devină un loc de pelerinaj şi de închinare pentru ardeleni şi, în primul rând, pentru sibieni, aşa cum este Putna pentru toţi românii, dar mai cu seamă pentru moldoveni”.