„Încă nu am ajuns la starea de a deveni popor de orăşeni“

România interbelică era formată dintr-o populaţie majoritar rurală. Odată cu progresul economic, oraşele încep să se dezvolte, astfel că în societate sunt iniţiate diverse dezbateri privind rolul satelor şi al oraşelor, raportul dintre cele două tipuri de aşezări, despre modul cum oraşul poate susţine dezvoltarea satelor, dar şi invers. „Satul e static şi păstrător de valori; oraşul e mobil, dinamic, creiator de valori nouă, de progres. Din îmbinarea lor se ajunge la civilizaţia mare şi la puterea de viaţă socială“, susţinea unul dintre sociologii interbelici.

Rolul satului în civilizaţia românească a fost mereu apreciat, însă, odată cu creşterea economică din perioada interbelică se susţinea şi ideea formării unor oraşe puternice. Oraşele trebuiau să devină centre cu puternice instituţii de capitalizare care să ofere astfel şi o educaţie econimică în acord cu noua dezvoltare şi prosperitate. Institutul Social Român a deschis o serie de conferinţe pe tema raportului dintre sat şi oraş, care aveau loc săptămânal la Fundaţia regelui Carol din Capitală.

Una din temele dezbătute a fost „Oraşul - educator economic al naţiunii“, aşa cum arată ziarul „Adevărul“ din 10 mai 1927. Economistul M. Manoilescu a susţinut cu această ocazie că „în adevăr, am intrat într-o perioadă economică de incontestabilă prosperitate. Interesul şi creditul acordat României de străinătate sunt mărturii complete. De aceia, acestei prosperităţi trebuie să-i corespundă o alta în educaţia economică individuală şi mai ales colectivă, naţională“.

Dacă partea de agricultură asigură cel mai mare segment din producţie, „pentru funcţia de capitalizare - acumulare şi plasament - avem de-a face cu neîncrederea excesivă de care suferă românul faţă de instituţiile capitalizante dela oraş. La ţară formele cooperatiste nu sunt cele cu care ar trebui să se înceapă acumularea. Plasamentul nu trebuie să se facă numai în forma învechită a depozitului de dobânzi. La oraşe, asemenea, educaţia economică e de făcut prin cunoaşterea sistemului acţiunilor (...) Pentru viaţa economică superioară poporul românesc e în perioada copilăriei; el trebuie şi educat, şi ferit“.

„Ţăranul a rămas arhaic, întocmai ca cel de pe columna lui Traian“

Conferinţa „Raporturile sociale între sate şi oraşe“ susţinută de economistul Mihai Popovici la Institutul social român este redată în ediţia de pe 24 mai 1927 a „Adevărului“. Mihai Popovici susţinea că „satul, pe de o parte, oraşul, de altă parte, sunt cele două formaţiuni cari rămân de-alungul timpului, oricari ar fi transformările omenirii (...) Întâlnirea acestor două tipuri se face în formă externă la târguri“.

O concluzie a lui Mihai Popovici este că „noi de fapt nu avem oraşe, încă nu am ajuns la starea de a deveni popor de orăşeni. Numai în centrul oraşelor pare a fi oraş - căci marginile sunt pur săteşti (...) Numai săteanul e tipul caracteristic naţional; el creiază stilul unitar românesc. Tipul burghez e hibrid (...) Dar suntem la începutul dezvoltării noastre astfel că posibilităţile sunt larg deschise“. Popovici a mai spus că „un stat complet nu e decât acela ce se compune din cele două elemente primordiale: sat şi oraş, cu tipurile formate şi bine definite. Satul e static şi păstrător de valori; oraşul e mobil, dinamic, creiator de valori nouă, de progres. Din îmbinarea lor se ajunge la civilizaţia mare şi la puterea de viaţă socială“.

La rândul său, în conferinţa „Orăşean şi sătean“, relatată pe larg în ediţia de pe 31 mai 1927 a ziarului „Adevărul“, sociologul I. Simionescu era de părere că oraşele sunt încă în faza de formare şi că „rămân, în cel mai bun caz, 6-7 la sută orăşeni români din populaţia întregii ţări (...) Acest element e format din boerii autohtoni, străinii împământeniţi şi o parte din suprafaţa satelor atrasă la oraş (...) Ţăranul a rămas arhaic, întocmai ca cel de pe columna lui Traian, intelectualii români, stilizaţi de cultura occidentală, stau înaintea săteanului ca în faţa unui sfinx (...) Datoria orăşenilor este să întăriască înrădăcinarea cu firea arhaică şi mai presus să se scoboare la sate ca să transforme energia latentă în energie dinamică“.

„Cunoştinţa satelor este însă foarte grea“

Intelectualii erau în cea mai mare parte susţinători ai ideii că satul trebuie cunoscut în profunzime, pentru orăşeni sau pentru intelectualii formaţi în şcolile de tip occidental el era aproape necuoscut. Institutul social român solicita iniţierea a numeroase campanii de cercetare a satului românesc, în ideea că astfel civilizaţia românească în întregul ei poate să fie cunoscută şi se poate dezvolta.

„Sociologia satelor noastre“ este conferinţa susţinută de sociologul Dem. I. Dobrescu la Institutul social român, aşa cum relatează ediţia din 14 mai 1927 a ziarului „Adevărul“: „Cunoştinţa satelor este însă foarte grea (...) pentru a cunoaşte dreptul, morala, economia, religia, filosofia, instrucţia faptelor, trebuie să găseşti moravurile juridice, religioase, filosofice etc. Dar ca să cunoşti moravurile noastre naturale şi să dai explicaţia lor ştiinţifică, trebuie să cunoşti istoria lor.

Servindu-mă de metoda sociologică, am încercat să explic obiceiuri juridice ale poporului nostru ca: originea arvunei, a strângerii mâinii şi adălmaşului în contracte (...) Dar ar trebui mai întâi ca aceste obiceiuri să fie culese (...) În Rusia, în Franţa, în Italia, în Muntenegru etc. s-au strâns obiceiurile lor juridice. Numai în ţara noastră se pierde o adevărată comoară ştiinţifică, care ar servi la legiferarea noastră, în care ne simţim foarte încurcaţi din cauză că nu ne cunoaştem poporul.“

„Capitala văzută de sus. Însemnările unui sburător“

„Ce frumoasă ni se pare Capitala, nouă ce o privim mai în toate zilele din văzduh! Câtă curăţenie, ce culori minunate, şi câtă estetică ni se pare că are cetatea lui Bucur de la 200 de metri în sus!“ scria ziarul „Adevărul“ în ediţia de pe 11 octombrie 1924, care realizează astfel o premieră: „Nimeni n’a descris până acum Capitala văzută din văzduh. O vom face noi pentru ca cititorii noştri să poată avea o ideie din cele ce se văd deasupra capetelor lor.

La 500 metri Bucureştii au o poziţie admirabilă. Îl priveşti şi nu te mai saturi. Sute de culori vii se îmbină într’un tot fermecător. Dela Băneasa şoseaua pare o şuviţă de păr blond, arcul de triumf o statuetă drăguţă, lacul dela Herăstrău e verde, un verde care îţi sare în ochi iar în piaţa Victoriei acoperişurile toate parcă sunt încadrate în roşu. Mai sus, când treci de poştă, cartierul Belu ţi se pare ceva străin, Filaretul cu Parcul Carol în mijloc e o splendoare. Vom vira câteva minute deasupra Parcului Carol. Este în adevăr cea mai frumoasă viziune ce se desfăşoară înaintea ochilor sburătorului. De obicei opreşte motorul, calează helicea şi planează deasupra Parcului, cu aleele, cu construcţiile lui: este cel mai frumos tablou. Arenele Romane îţi fac impresia, de sus, că eşti deasupra lui Basilica di S. Pietro din Roma. Dar nimic din tot parcul nu-ţi place mai mult decât fostul Palat al Artelor, astăzi muzeu militar cu ostaş necunoscut în faţa lui. Clădirea muzeului militar fiind aşezată pe o înălţime a parcului, pe care-l domină, răsare printre toate celelalte clădiri, şi prin faptul că e înconjurat de pomi şi în faţă are lacul, îţi dă viziunea unui loc pe care nu l’ai mai văzut niciodată şi de care nu te mai saturi. Toţi aviatorii care sboară deasupra Parcului Carol virează de două trei ori deasupra fostului palat al artelor şi pleacă încântaţi de priveliştea avută“.

Cu cât „sburătorul“ e mai sus, cu atât priveliştea devine mai frumoasă: „Interesant e şi centrul Capitalei. Răsar, dintre celelalte clădiri, Atheneul, care se vede foarte frumos, Athenee Palace, palatul regal cu Fundaţia Carol are deasemeni o frumoasă perspectivă, apoi cercul militar, palatul soc. „Imobiliara“, care ni se pare cel mai înalt din Capitală, în sfârşit banca Marmorosh Blank, palatul Poştei şi încă unul frumos de tot: e al Cassei de Depuneri. Colonadele din faţa lui, văzute de sus, îţi fac impresia unui colţ dintr-o ţară îndepărtată, de care-ţi aduci aminte (...)

Bucureştii par de sus un furnicar. Dacă sbori dimineaţa, observi umbre pitice, rare, pe străzile dela periferie. Peste o oră tot mai mulţi se văd pe drumuri, iar la 7-8 începe o larmă, un zgomot care îţi face impresia unui jazz-band. La 12 din zi infernul e în toi şi larma de jos întrece cu mult zgomotul motorului dela avion, deşi când eşti jos ai altă impresie (...),“ scria în 1924 A. Dumbrăveanu.