Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica Mănăstirea suceveană Râşca la începutul regimului comunist

Mănăstirea suceveană Râşca la începutul regimului comunist

Un articol de: Adrian Nicolae Petcu - 29 Mai, 2012

În partea de sud a ţinutului Suceava, în fostul judeţ Baia, după un drum ce şerpuieşte de-a lungul râului Râşca şi la poalele unui deal frumos împădurit, se află mănăstirea voievodală ridicată de Petru Rareş la 1542 şi închinată marelui arhiereu al ortodoxiei, Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei. După incendiul devastator şi refacerea aşezământului prin grija mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei, Râşca a funcţionat ca mănăstire de călugări, având însă o obşte mică. După al Doilea Război Mondial, noul regim politic a urmărit, aşa cum a procedat cu mai toate mănăstirile româneşti, să restrângă sau "să adapteze" viaţa monahicească de la Râşca "la noile condiţii social-politice" ale României. În anul 1949, responsabili din Ministerul Cultelor propuneau ca în Mănăstirea Râşca să fie aduşi 200 de monahi de pe la alte mănăstiri situate în apropierea centrelor urbane sau prea vizitate de pelerini. Propunerea nu a fost primită de către conducerea Bisericii, în schimb, Mănăstirea Râşca intra sub ocrotirea duhovnicească a părintelui Cleopa Ilie, care conducea Mănăstirea Slatina din apropiere. De altfel, la cererea acestui duhovnic, Râşca a fost transformată în mănăstire de maici, cu monahii aduse de la Agafton, sub conducerea Nimfodorei Baltag. Se pare că logica acestei schimbări a fost determinată inclusiv de activitatea misionară de combatere a stilismului, al cărui focar era reprezentată de Mănăstirea Slătioara, aflată chiar în apropiere de Râşca. De acum, Mănăstirea Râşca a prosperat duhovniceşte şi gospodăreşte, aici funcţionând o şcoală monahală, care trimitea maici absolvente la Seminarul de monahii de la Agapia. De asemenea, la Râşca exista un atelier meşteşugăresc, care în anul 1956 avea 15 maici lucrătoare. Evident că această dezvoltare a vieţii monahiceşti de la Râşca a intrat în vizorul autorităţilor comuniste. În aprilie 1959, reprezentanţii Departamentului Cultelor arătau într-un raport că maica "Nimfodora Baltag nu permite nici un control", fiind propusă pentru excluderea din monahism. Mai mult, în contextul aplicării Decretului 410 de prigonire a monahilor, ieromonahii Petroniu Tănase şi Vasile Ţârulescu, excluşi de la Slatina, vizitau Râşca cu ocazia praznicului Crăciunului al anului 1959, gest considerat de către autorităţile comuniste ca unul de încurajare al maicilor de a rămâne în acest aşezământ. Mănăstirea Râşca nu a fost desfiinţată, fiind excluse o serie de maici, probabil pentru situarea sa izolată, dar şi pentru stoparea fenomenului stilist. Mitropolitul Iustin Moisescu al Moldovei a fost cel care a declanşat o restaurare completă a mănăstirii voievodale de la Râşca.