Părinţii şi orientarea copiilor spre anturaj

Există situații în care copiii se ata­șează puternic de un grup de prieteni sau de colegi, în detrimentul legăturii cu propria familie. Pentru a nu se întâmpla acest lucru e necesar ca părinții să dezvolte copiilor un atașament sigur și să-i ajute să se maturizeze astfel încât micuții să se simtă în siguranță chiar și atunci când nu sunt fizic lângă părinții lor. Copiii au nevoie de sprijin pentru a deveni capabili să discearnă între bine și rău, între valorile personale și cele ale unui grup și pentru a învăța că acțiu­nile lor au consecințe. Toate acestea îi vor ajuta ca orientarea către anturaj să fie echilibrată.

Încă de la vârste fragede, părinții încep să-i obiș­nuiască pe micuți să socializeze cu alți copii de aceeași vârstă, fie în locurile de joacă, fie la grădiniță. Unii vor reuși să se obiș­nu­iască mai ușor în relațiile cu camarazii lor, iar alții au nevoie de un timp mai îndelungat pentru a nu mai plânge dimineața, când sunt lăsați de către părinți la creșă sau grădiniță. Copiii orientați către prieteni sunt mai puțin atașați de pă­rinți, mai puțin dependenți și chiar mai maturi. Ei nu mai plâng după părinți, nu mai insistă să petreacă timp îndelungat împreună, să le asculte îngrijorările sau să le rezolve problemele. De aceea, la o a­naliză superficială, orientarea către anturaj ar fi benefică pentru părinți, care astfel sunt eliberați de presiunea unui atașament puter­nic din partea copiilor. Dar psihologii spun că maturizarea copiilor este un proces de lungă durată, de aceea ei au nevoie de sprijin pentru a dobândi o gândire corectă, pentru a deveni capabili să discearnă între bine și rău, între valorile personale și cele ale unui grup și pentru a învăța că acțiunile și comportamentul lor au consecințe. Copiii cu un puternic atașament față de părinți resimt puternic anxietatea de separare, de aceea la grădiniță sau la școală apar dezorientarea, confuzia, ei căutând cu disperare o persoană familiară.

Agitația și neliniștea copiilor orientați spre anturaj

În lucrarea „Țineți-ți copiii aproape. De ce părinții trebuie să conteze mai mult decât anturajul”, Gordon Neufeld și Gabor Maté explică de ce părinții nu trebuie să se lase păcăliți de primele roade ale orientării copiilor către anturaj: „Anxietatea revine și ea să îi bântuie pe elevii orientați spre camarazi. Dat fiind faptul că atașamentele dintre camarazi sunt în mod inerent nesigure, anxietatea devine adesea cronică. Copiii orientați spre anturaj se numără printre cei mai agitați, permanent neliniștiți și alarmați cronic. Atunci când te afli în preajma grupurilor de copii orientați spre anturaj, aproape că poți simți agitația în aer. Fiind amorțiți față de sentimentul de vulnerabilitate pe care li-l dă anxietatea, copiilor orientați spre anturaj nu le mai rămân decât aspectele fiziologice ale acesteia: agitația și neliniștea. Starea de alarmă, indiferent dacă este conștien­tizată sau nu, împiedică învățarea. Inițial, orientarea spre anturaj poate crește performanța, dar, în cele din urmă, sabotează rezultatele școlare. Pe măsură ce atașamentul copilului față de prieteni se intensifică, crește și discre­panța dintre inteligență și realizările sale. Adică însăși condiția care furnizează, în general, un avantaj se transformă, în cele din urmă, într-un dezavantaj. Grădinița nu constituie principala problemă, cum nici educația la domiciliu nu reprezintă principala soluție. Factorul-cheie este dinamica atașamentului. Supunerea copiilor la experiențe care îi fac dependenți de prieteni nu func­ți­onează. Experiența școlară a copiilor trebuie să-și dezvolte rădăcinile în atașamentele față de adulți”.

Orientarea copiilor spre anturaj trebuie să fie gestionată cu multă atenție de către părinți, care trebuie să ofere micuților sentimentul de siguranță chiar și în perioada când se află la grădiniță sau școală, înconjurați de camarazii lor. Legătura afectivă cu părinții oferă copiilor stabilitate emoțională și atunci când nu se află fizic lângă ei, dacă aceasta lipsește micuții se vor atașa de educatori, învățători, îngrijitori sau colegi. Maturizarea copiilor depinde de tipul de atașa­ment pe care îl stabilesc cu părinții lor și capacitatea acestora de a se individualiza într-un grup sau într-o familie. Acest proces de maturizare, care se dobândește destul de greu, are un rol important în socializarea corectă a copilului cu anturajul, căci un copil echilibrat emoțional și matur nu va risca atașamente nepotrivite față de anumiți colegi.

Maturizarea ajută la socializare

„Nu există nici un dubiu că socializarea joacă un rol în a-i face pe copii capabili să se integreze social cu adevărat, însă doar ca notă finală. Mai întâi, copilul trebuie să devină capabil să fie el însuși atunci când in­te­racționează cu alții și să-i perceapă ca pe niște ființe separate. Acest lucru este dificil chiar și pentru unii adulți. Când un copil își cunoaște gân­durile și prețuiește separarea de gândurile celorlalți, atunci - și doar atunci - va fi pregătit să fie el însuși și să respecte personalitatea celor­lalți. Odată ce se va atinge acest stadiu de dezvoltare, interacțiunea socială va perfecționa individualitatea copilului, precum și abilitățile sale de relaționare. Adevărata provocare este să-i ajutăm pe copii să se maturizeze până în punctul în care pot beneficia de pe urma experiențelor lor de socializare. Este nevoie de foarte puțină socializare pentru a rafina materia primă odată ce este gata de utilizare. Iar această materie primă este cea mai prețioasă și mai rară - o individualitate suficient de robustă pentru a supraviețui presiunilor mari ale interacțiunii cu prietenii. Amestecarea copiilor prematur și fără discriminare, fără implicarea adulților ca principale figuri de atașament, va conduce fie la un conflict, pe măsură ce copilul încearcă să domine sau trebuie să se opună dominării, fie la a deveni asemănător cu camarazii, pe măsură ce copilul își suprimă sentimentul de sine pentru a fi acceptat de ceilalți. Dacă nevoile de atașament ale copilului sunt puternice și direc­ționate către camarazi, s-ar putea să se discrediteze singur pentru a face lucrurile să funcțio­neze”, arată Gordon Neufeld și Gabor Maté.

De multe ori copiii spun că se plictisesc acasă și de aceea cer să iasă pentru a socializa cu prietenii sau colegii. În realitate, starea lor de plic­tiseală va trece atât timp cât sunt în anturaj, revenind acasă aceasta îi va copleși iarăși, pentru că are rădăcini adânci în tipul de atașament pe care îl au față de pă­rinți și în sentimentul perceperii sinelui propriu sau a propriei individu­alități. Un copil echilibrat din aceste puncte de vedere nu se va simți plictisit niciodată, pentru că are suficiente resurse interioare pentru a se orienta în diverse si­tuații spre diverse activități, care să-i facă plăcere sau care îi stimulează creativitatea. Gordon Neufeld și Gabor Maté men­ționează faptul că starea de plictiseală este legată de sentimentul de vid interior: „Vidul resimțit de un copil care se plictisește nu este rezultatul unei lipse de stimulare sau de activitate socială, așa cum se presupune de obicei. Copiii se plictisesc atunci când instinctele lor de atașa­ment nu sunt suficient de puternice și când sentimentul sinelui nu apare pentru a umple golul. Este ca și când cel mic s-ar afla într-o stare neutră, așteptând ca viața să înceapă. Copiii capabili să simtă forma acestui vid sunt mai predispuși să vorbească despre sentimentele lor de singurătate, dor și separare. În mod alternativ, cuvintele lor pot reflecta absența independenței: «Nu știu ce să fac», «Nu mă interesează nimic în acest moment», «Am rămas în pană de idei» sau «Nu mă simt foarte creativ». Copiii care nu con­ști­entizează acest vid în mod vulnerabil se pot simți apatici și deco­nectați și spun că se plictisesc. Altfel spus, golul resimțit de obicei drept plictiseală este rezultatul unui dublu vid: de atașament și de emancipare. Pe de o parte, copilul nu se află în preajma cuiva de care să se poată atașa și lângă care să se simtă confortabil. Pe de altă parte, copilul nu beneficiază de suficientă curiozitate și ima­gi­nație pentru a-și petrece timpul în mod creativ de unul singur”.