Libertatea - mai tare ca moartea

Ritmul alert al vremurilor scoate la iveală noi trenduri în educaţie şi comportamentul social. Tinerii sunt însetaţi după libertate, părinţii vor să îi înveţe să se descurce singuri în viaţă, dar uită că libertatea în absenţa cunoaşterii devine libertinaj şi conduce la o stare de anarhie, mai întâi, lăuntrică. Libertatea se conjugă întotdeauna cu responsabilitatea, iar într-un sens mai larg se divide în libertatea întru adevăr şi libertatea alegerii.

Ne aflăm la o răscruce de drumuri: între compromiterea sufletului şi integritate personală, între aşa-numita bucurie oferită de puterea banului, care hrăneşte adesea nevoia de recunoaştere socială, şi împlinirea personală, prin dăruirea de sine, manifestată când renunţăm la noi înşine. Dacă ne punem faţă către faţă cu moartea, ne vom adresa fireasca întrebare "căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?", luând aminte la cuvintele Sfintelor Scripturi: "Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa" (Mc. 8, 35-36).

Statisticile europene indică cifre care sunt relevante pentru înţelegerea actuală a libertăţii de către tineret în perspectiva educaţiei şi a voluntariatului: conform Eurostat, rata elevilor care abandonau şcoala în 2006 variază de la 5% în Polonia, Finlanda, Cehia la peste 40% în Portugalia şi Malta, cu o medie generală de 15% în Germania, Marea Britanie, Franţa, Olanda, Belgia, Ungaria. Adeseori, tinerii nu mai văd sensul unei educaţii clasice, îndelungate, şi preferă spiritul antreprenorial, care se demonstrează a fi mai eficient din punct de vedere economic. De aceea, în privinţa interesului tinerilor cu vârste cuprinse între 20 şi 29 ani faţă de studiile universitare, Eurostat 2006 înregistrează date cu diferenţe de la peste 40% în Finlanda (47%), Lituania, Letonia, Elveţia la 18% în Cipru, Malta, Luxemburg şi cu o rată medie de 25% în Italia, Estonia, Ungaria, Olanda (22% pentru România)1. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte angajarea tinerilor în activităţile ONG-urilor, Eurobarometer 2007 semnalează o rată de 43% în Austria, 23% în Franţa şi aproximativ 12% în Italia şi Slovacia2. Şi atunci ne întrebăm: dacă desconsiderăm cultura, evitând să o considerăm un mijloc de creştere a autonomiei personale, dar refuzăm şi să ne îndreptăm atenţia asupra nevoilor celorlalţi, ce facem cu libertatea noastră? Cum o trăim?

Un subiect delicat

Libertatea este un subiect delicat, foarte disputat de-a lungul istoriei, care a preocupat dintotdeauna atenţia filosofilor, în primul rând, dar şi pe fiecare om în parte, în funcţie de credinţa sa. Cum este percepută libertatea în contextul socio-politic actual? Ce puncte din istorie au marcat o anumită abordare a libertăţii? Există însăşi starea de libertate sau doar libertăţile - care apar în absenţa libertăţii? Cum ne manifestăm ca oameni liberi şi mai ales care este limita dintre libertate şi libertinaj social? Acestea sunt câteva dintre întrebările la care filosofi, antropologi şi politologi au încercat să răspundă.

Dat fiind că libertatea comportă o elasticitate foarte mare în funcţie de conştiinţa fiecăruia, Isaiah Berlin consideră că nu putem vorbi despre o libertate socială, ci doar de libertatea personală a fiecărui membru al comunităţii, căci ceea ce pentru cineva poate fi de folos, pe altcineva îl poate afecta. Aşadar nu putem idealiza realitatea civică astfel încât să credem că avem toţi aceeaşi disponibilitate şi o voinţă comună. E probabil să avem acelaşi scop sau năzuinţe foarte asemănătoare, însă ajungem la concretizarea lor pe căi diferite, în funcţie de structura interioară a fiecăruia, de educaţie şi motivaţie, potenţial şi dispoziţie. În plus, nu de puţine ori, în istorie şi în viaţa cotidiană, libertatea a fost şi este compromisă în favoarea altor valori considerate prioritare într-un anumit context.

Spre exemplu, Thomas Hobbes, filosof englez, împărtăşeşte parţial ostilitatea lui Platon faţă de libertatea politică pentru că aceasta ar face loc demagogilor abili care ar putea controla masele, deci un fapt cu totul contrar idealului democratic. De ce? Întrucât oamenii, în general, acţionează potrivit propriilor interese, ceea ce implică egocentrismul, ambiţiile personale în lupta pentru putere. În acest sens, Hobbes vede ordinea ca un imperativ eficient în conducerea statului, în detrimentul libertăţii naturale - cu care se naşte şi de care dispune orice om. Iar libertatea, luată de una singură, e percepută ca fiind inutilă. Iată deja un prim compromis în defavoarea libertăţii: ordinea. Concepţia lui a stat la baza unei alte premise, respectiv "exercitarea libertăţii cuiva poate intra în conflict cu libertatea celorlalţi", însă tocmai pentru a preveni o asemenea coliziune s-a propus ca libertatea să fie condiţionată astfel încât fiecare să se exprime liber în măsura în care nu afectează libertatea celuilalt3. Mai târziu, filosoful german Immanuel Kant - un liberal convins - distinge între libertatea interioară a omului şi libertatea politică, cu atribuţia exclusivă de a pedepsi doar neregulile, însă nu de a dicta normele. Iar Rousseau propune, la rândul său, o alternativă practică privind manifestarea libertăţii individuale şi supunerea faţă de voinţa generală, prin aşa-numitul contract social - o ajustare a libertăţii personale la cererile şi nevoile comunităţii.

Libertatea - între normă şi cruce

Până la un anumit punct, această etică filosofică cu implicaţii politice păşeşte în tandem cu învăţătura creştină, culeasă din Biblie şi scrierile filocalice. Confluenţa celor două constă în ceea ce literatura patristică numeşte "ieşirea din sine", cu sensul de a nu ne raporta doar la noi înşine, ci, pe cât putem, să îi ajutăm şi pe semenii noştri, să reţinem ceea ce se cere la nivelul comunităţii. Dacă, privind împrejurul nostru, la nevoile apropiaţilor, care adeseori nu corespund cu cele personale, ţinem totuşi cont de ele în procesul de luare a deciziilor, atunci putem spune că am reuşit să depăşim, fie şi parţial, egoismul nostru. Desigur, trăirea deplină a credinţei implică o dezgolire totală de sine, o tăiere a voii în mod liber pentru a-l odihni pe celălalt, pentru a ne dărui complet celuilalt. Însă la asemenea măsuri ale dragostei faţă de om se ajunge printr-un efort ascetic care priveşte regăsirea totală a voii noastre în voia lui Dumnezeu. Astfel, nu mai este nevoie să apelăm la un set de norme care indică ce "trebuie" să facem şi ce nu; pentru că ajungem să simţim cu inima, iar mintea coboară în inimă şi are, împreună cu ea, aceeaşi alegere, după cum ne mărturisesc experienţele Sfinţilor Părinţi.

Iată aşadar că există o distincţie majoră între prescripţiile raţionaliste procurate de reflecţia filosofică şi viaţa creştină, între lege şi cruce. În contextul dat se merită să ne întrebăm: avem în vedere o libertate reală a omului sau o libertate dirijată? Desigur, în opinia raţionaliştilor ce afirmă că libertatea se poate manifesta strict sub semnul moralei, al legii, capacitatea de a alege capătă o poziţie ingrată. Aceasta pentru că omul ar putea alege răul. Mecanismul de gândire este foarte simplu: ei consideră conştiinţa drept subiectul central al libertăţii, iar omul devine o parte de vorbire secundară, care se orientează în funcţie de această conştiinţă. În acest caz, devierile sunt amendate pentru ca omul să priceapă adevăratul sens al libertăţii propus de societate4. Totuşi, se afirmă că ne-am născut liberi, încât libertatea e înţeleasă ca fiind un dat natural. Însă, dacă cineva ne dirijează la tot pasul, mai suntem liberi?

Este semnificativ de spus aici faptul că Sfântul Vasile cel Mare a încurajat rolul culturii în educaţie, "cu cât cunoşti mai mult minunile lui Dumnezeu din zidiri, cu atât mai mult te aprinzi de dragostea faţă de Ziditorul lor şi te uneşti cu El". De aici reiese puterea fortificatoare a cunoaşterii asupra iubirii, care iubire întărită ne ajută să fim vii, întru adevăr, în faţa libertăţii de a alege. Vedem cum credinţa drept-slăvitoare realizează sinergia dintre libertatea întru adevăr şi libertatea alegerii, într-un mod care depăşeşte gândirea strict raţională, căci însăşi simţirea omului este transfigurată ca să pătrundă, în parte, taina iubirii din comuniunea dumnezeiască.

Crucea - libertatea în iubire

Nu este deloc uşor să răspundem întotdeauna pozitiv faţă de crezul nostru, să ne păstrăm libertatea lăuntrică, deşi oamenii care au cunoscut libertatea duhului au rămas integri în închisorile comuniste. Comuniştii au căutat să instaureze un regim cât mai eficient pentru productivitate în baza "ordinii", iar persoanele considerate periculoase au fost închise (o parte semnificativă din elita intelectuală şi spirituală a ţării), din temerile sistemului. Astăzi, însă, întâlnim numeroase mărturii care adeveresc starea de libertate interioară resimţită de către deţinuţii cu o credinţă puternică. Căci cei care au avut o credinţă fermă au înţeles că doar trăirea întru adevăr, în orice context, îi poate face să se simtă liberi: "Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi" (Ioan 8, 32). Ce înseamnă "trăirea adevărului în orice context"? Adică să ne recunoaştem identitatea, chiar dacă asta presupune asumarea unor riscuri, a unor pierderi. Când aceşti oameni s-au confruntat cu presiunile regimului, nu s-au lepădat, au avut tăria de a-şi recunoaşte crezul. De aceea, şi martirii, din vechime şi contemporani, au avut puterea de a opune rezistenţă minciunii, înşelăciunii, întrucât au crezut deplin în Dumnezeu şi nu au cunoscut teama faţă de om: "Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?" (Ps. 26, 1-2). S-au purtat ca nişte oameni liberi, chiar dacă au îndurat carceră, ani de închisoare suferiţi pe nedrept, suplicii fizice şi morale. Trăirea libertăţii necondiţionate implică depăşirea firescului uman şi pătrunderea tainelor dumnezeieşti, preschimbarea simţurilor, redobândirea "frumuseţii dintâi", pe care protopărinţii au pierdut-o în neascultare.

Monahismul - un alt fel de liberalism

Ascultare, sărăcie, curăţie sau smerenie, despătimire, simplitate... deci, doar Iubirea. Adeseori, monahismul, din exterior, îmbracă forma unei supuneri oarbe unor reguli stricte, unei asceze care nimiceşte trupul şi unei ascultări ce pare să ucidă personalitatea călugărului. Totuşi monahii, mai ales cei care au dus o viaţă sfântă, ne destăinuie în scrierile filocalice sau în mărturii biografice frumuseţea şi libertatea dinlăuntrul acestei ascultări, pe cât ne este cu putinţă a le cuprinde cu inima noastră. Sfântul Simeon Noul Teolog explică sensul votului monahal al ascultării - este nevoie să murim faţă de lume ca să trăim viaţa ascunsă în Hristos, adică să îmbrăţişăm crucea ca să vedem Învierea. Cum să murim faţă de lume? Ne-am născut în lume ca să fim ignoranţi, să fugim de lumea pe care Dumnezeu a creat-o? Nu, desigur, nu în acest sens înţelegem să murim. Însuşi Noul Teolog mărturisea că, "dacă în loc de a fi fricoşi, trândavi şi dispreţuitori ai poruncilor lui Dumnezeu, am fi râvnitori, veghetori şi înfrânaţi, n-am avea nevoie de lepădare, de tundere sau de fuga din lume..." (Sf. Simeon Noul Teolog - Cateheze, C5, 155-159). Totuşi, impulsul înspre împlinirea poftelor - care traduc în mod pervertit dorul ontologic după Dumnezeu - cere o atitudine de îndreptare dinspre normativ înspre o pricepere cu inima a ceea este bucuria de a fi.

Mai fatală decât plăcerile trupeşti se dovedeşte a fi dorinţa de putere care a subjugat dintotdeauna omul şi l-a desfigurat. Axa concretă a istoriei o constituie perpetua luptă pentru obţinerea puterii, pentru cucerirea de noi teritorii, pentru deţinerea monopolului economic şi controlului politic. În viaţa cotidiană regăsim astfel de episoade, la nivel micro, când încercăm să ne impunem, să supunem, să fim slujiţi, în loc să ne propunem şi să ne oferim ajutorul sau disponibilitatea. De ce este atât de periculoasă dorinţa de putere? Pentru că aceasta ne depersonalizează şi ne transformă în indivizi lacomi de autoafirmare, de negare a celorlalţi. Să ne amintim din ce pricină a căzut omul în păcat: din neascultare. Omul a vrut să fie asemenea lui Dumnezeu, dar a omis tocmai împlinirea voii Celui Care îl iubea. Când iubim pe cineva, încercăm cu toată inima să îi facem pe plac, să nu îl supărăm, să îi împlinim dorinţa, chiar dacă asta ar însemna renunţarea la sine, iar crucea este simbolul libertăţii depline care conjugă în chip tainic şi simfonic iubirea cu suferinţa asumată5.

Când facem ascultare după chipul lui Hristos în săvârşirea lucrării de mântuire, ne smerim, iar smerenia ne este firească dacă iubim. În ascultare, Dumnezeu Care vine înlăuntrul nostru prin mijlocirea duhovnicului (ascultarea, Sfintele Taine ale Spovedaniei şi Împărtăşirii) şi smerenia faţă de ceilalţi conlucrează cu voinţa noastră ca să ne curăţim simţirile, ne ajută să ne sfinţim şi să ne facem părtaşi la dragostea dumnezeiască ce ne umple deplin fiinţa. După ce ne eliberăm de patimile simţurilor pervertite, vedem starea lucrurilor precum este, nu învăluită în minciună, şi devenim dumnezei care stăpânesc cu iubirea Sfintei Treimi întreaga creaţie.

Note:

1 http://ec.europa.eu/research/ social-sciences/pdf/policy-review-youth_en.pdf

2 http://www.up2youth.org/ downloads/task,doc_download /gid,113/

3 Coord. David Miller, Enciclopedia BLACKWELL a gândirii politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 439-440.

4 Pr. Gheorghe Popa, Teologie şi demnitate umană - Studii de teologie morală contextuală, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, pp. 214-215.

5 Pr. Gheorghe Popa, op. cit., pp. 212-217.