Poezie şi Suflet

 

Raportul dintre subiect şi obiect reprezintă o coordonată fundamentală a gnoseologiei poetice, care nu poate gândi lumea fără să  o raporteze la o stare de spirit. Totuşi, din aceeaşi perspectivă creştină, se poate aprecia că poezia, prin ceea ce face, depăşeşte subiectivismul şi solipsismul, prin faptul că pseudorealitatea, aceea care se constituie după cădere, e şi un fenomen obiectiv. Una dintre marile enigme ale vieţii, valorificată poetic, se află cuprinsă într-o suită de întrebări, după cum urmează. Cum sunt posibile căderea, naşterea pseudorealităţii, dintr-o greşeală a simţirii şi a voinţei? Cum e posibilă constituirea unei întregi lumi care nu mai reflectă adevărul? De ce eroarea nu rămâne la nivelul de eroare mentală şi se obiectivează? De ce gramatica generativ transformaţională, prin care se rosteşte o halucinaţie coerentă, deşi în fond teribil de inconsistentă, ajunge să cuprindă în sfera sa de influenţă referentul? De ce lucrul se mişcă după gândul păcătosului şi nu rămâne alipit în chip dezvăluit de Logos?

 

De ce natura nevinovată se strică? Ce este, de fapt, materia care îi apare astăzi omului de ştiinţă o existenţă teribil de misterioasă?

 

Cerul s-a întunecat. Existenţa cu adevărat reală, originară, de sorginte cerească, e ca şi când dispare. Ea devine o idee, o ficţiune pentru omul căzut. Materialismul e trăit ca o evidenţă. Omul simte altfel pentru că şi lumea din afară îi apare altfel, mult înstrăinată, cu o faţă schimbată, desfigurată, anihilată de moarte. Acţiunea efectului asupra cauzei se resimte din plin. Aceste fenomene nu numai că acoperă adevărul prim, dar induc cu putere convingeri contrare.

 

Dubla orientare a participării, posibilă în sens materialist sau, dimpotrivă, spiritual e generatoare de contradicţie. Adevărata contradicţie se desfăşoară la nivel afectiv, nu mental. Logic, se pot formula idei distincte, se pot argumenta linii de idei contrare, ceea ce nu implică în mod necesar contradicţia. La urma urmei, un argument poate fi mai convingător decât altul. Raţional, putem discerne răul de bine. Numai că după logica sentimentelor totul se întâmplă altfel. Participarea, înţeleasă ca o investiţie afectivă majoră, nu doar că îşi favorizează şi îşi propulsează obiectul ei de interes, dar îl vede „altfel“, îi schimbă chipul, în sens amăgitor, adesea acoperitor de adevăr. Părelnicia domină clipa. Răul şi binele se confundă. Şoapta păcatului promite fericirea şi lumina. Aceasta este contradicţia afectivă, o menghină în care mintea este torturată şi, prin urmare, tinde să-şi cedeze prerogativele.

 

 

Emoţia estetică reuşeşte totuşi să se smulgă ataşamentului naturalist, fundamentat pe impulsuri iraţionale, animate de promisiuni fantasmatice. În primul rând, arta se exercită ca un mod psihic neutopic de a imagina chipul realităţii în raport cu o dorinţă. Utopia amestecă planurile, articulând într-un punct de aplicaţie fals, imposibil în fapt, imaginarul la real. Caută absolutul în clipă, uitând de moarte. Derivă plăcerea din putere, visând la o împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ, aici şi acum. Ignoră viaţa naturii cu puterile ei limitate, cu sensibilitatea ei grav rănită de om. În artă, punctul de aplicaţie al dorinţelor e virtualul, imaginarul, lumea posibilă, nu cea dată. Motivaţiile umane fundamentale sunt atrase astfel într-un alt circuit al participării. Parfumul şi consistenţa realităţii virtuale se impun cu putere. În măsura în care le articulează la o realitate adecvată lor, arta conferă consistenţă, substanţă dorinţelor.

 

Tot ce există, până la cel mai mărunt element din existenţă, prezintă aceeaşi maximă însemnătate pentru poet, adept al unei concepţii intuitive după model holografic, conform căreia partea reflectă întregul, exteriorul, interiorul. De aici, concepţia sistemică despre existenţă. Omul şi lumea formează un sistem ce se mişcă cu ambele sale componente deodată. Inerţiile unilaterale pot exista, dar ele se impun cu un caracter enigmatic, ascund altceva sub aparenta rezistenţă. „Locul unde nu se întâmplă nimic“ e tocmai locul unde se pregăteşte erupţia unei noutăţi. În Noul Roman nu se întâmplă nimic, şi totul pare insolit. Poezia manifestă o natură catastrofică, spunea criticul Jean Burgos, ea se mişcă prin salturi neprevăzute. E terenul iminenţei unei revelaţii, care există pe moment în primul rând prin aşteptarea ce o suscită. A aştepta înseamnă deja a anticipa, dar şi a provoca realitatea într-un nou mod şi sens al participării la potenţialităţile ei, intuite ca atare. Ca o concluzie, putem afirma că în miezul preocupărilor poetice stau taina participării şi legătura dintre subiect şi realitate.

 

 

În studiul său „Onze études sur la poésie moderne“, criticul Jean-Pierre Richard a arătat că preferă să se oprească la studiul temelor poemului şi nu la studiul limbajului, deoarece lipseşte încă instrumentul necesar. Există lacune serioase în gândirea care reflectează asupra articulării senzaţiilor şi imaginilor cu cuvintele. „Ne lipsesc încă instrumentele - şi mai întâi o fonetică a sugestiei, o stilistică structurală. (…) Nu poate fi vorba să fie întreprins aici acest studiu, mai întâi fiindcă el nu şi-a definit cu adevărat nici instrumentele, nici metodele“ (1).

 

Această lacună în gândirea estetică va exista atât timp cât reflecţia asupra naturii referentului proprie unei filosofii metafizice a artei nu va exista. În artă, referentul însuşi (ca trimitere spre spaţiul realităţii extraartistice) este o realitate prinsă în sistemul de semne, după criteriile de selecţie a datelor proprii acestui sistem. Referentul însuşi este astfel o realitate endogenă în organismul poeziei, un organ intern al ei. Atâta vreme cât vom ignora acest fapt esenţial şi vom persista în a fi nişte lectori naturalişti ai mesajului poetic, ignorând diferenţa sa specifică, vom cunoaşte un eşec de interpretare. Nu trebuie uitat că ieşind pe străzile referentului suntem tot pe drumurile poeziei. Ideea că poezia ne îndreaptă până la urmă tot spre realitate, această realitate, aşa cum e ea, este falsă. Văzut ca o existenţă autonomă, extraestetică, în extensiunea sa naturală, referentul nu face parte cu adevărat din universul poeziei. El se reduce la a fi, în această calitate, un corp străin în fiinţa ei specifică. Desigur că nu putem ignora importanţa pentru viaţă a poeziei, dar e vorba în primul rând de viaţa noastră spirituală, de puterea imaginaţiei de a spune şi altceva despre noi şi despre lume decât spun simţurile din afară, presate de imagini ştiute. „Explicarea pertinentă a raţionalizării consistă în primul rând în a o accepta ca modalitate a perceperii textului, deci a recunoaşte că ea e de natură lingvistică. A o confirma ar consta în a arăta că ea este impusă de cuvinte, nu de realismul nostru mental. A o infirma înseamnă a arăta că nu este impusă de ele. Faptul că ea ar fi o eroare în planul obiectelor, aşa cum le cunoaştem, interesează puţin, dacă această eroare este o realitate în planul reprezentării. Trebuie, deci, să facem cale întoarsă şi să mergem în direcţia unicului, a acestui nu ştiu ce despre care suntem caritabil avertizaţi că nu-i accesibil decât printr-o operaţie cvasimistică. Aici îşi dovedeşte utilitatea analiza formală, nu ca un scop în sine, desigur, dar pentru că ea permite descrierea cu precizie a faptelor nefamiliare“ (2).

 

Axată pe existenţa semnificantului, în ideea că din punct de vedere formal, dar cu certă influenţă asupra mesajului spiritual, contează mai mult cum spui ce spui decât ce spui oricum ai spune, valoarea artistică manifestă o diferenţă specifică nu mai puţin demnă de a fi preluată pe traseele reflecţiei interdisciplinare. O idee, pentru a trăi în convingere, are nevoie să se întrupeze, e în căutarea unui răspuns sensibil. Artistul e cel care porneşte în căutarea trupului pierdut al ideii, cu nostalgia că poate fi plăsmuit un trup al fiinţei şi un trup al lumii pe măsura sufletului şi a măreţiei lui.

 

 

Participarea efectivă a naturii la viaţa spiritului, a universului în întregul lui la fiinţă este intuiţie fundamentală pe care se sprijină anticipările poetice. Se vorbeşte de literatura absurdului. Divorţul între eu şi lume e o realitate sesizată de toţi. Literatura absurdului, însă, nu vine să dubleze o constatare psihologică veche de când lumea. Absurdul, pentru artist, e o enigmă, o enigmă asemeni prezenţei unei creaturi extraterestre ce apare brusc în faţa unui pământean. Dintotdeauna artiştii, ca nişte fiinţe aparţinând de altă lume, au fost la mare distanţă de absurd, de aceea au preferat, nu de puţine ori, să se adâncească în descrierea cotidianului, cu procedeele insolitării. Cotidianul e insolit. Un exemplu tipic în acest sens al receptării lui îl constituie literatura scrisă de Borges. Borges e în stare să descrie o stradă aglomerată tot aşa cum ar descrie cel mai ciudat lucru care poate exista. A scrie despre absurd, a-l vedea prin lentila artei nu înseamnă nicidecum a te împăca cu el, cu starea de lucruri dată. Ar însemna să-i recunoşti banalitatea, or, absurdul nu e banal.

 

Poezia implică lărgirea eului, o altă repartizare a erosului, a interesului spiritual şi afectiv pe suprafaţa existenţei. Sămânţa Logosului, potenţa ei de înnoire, cu dinamismul Crucii şi al Învierii, e de găsit pretutindeni. Sintagma „autor impersonal“, valabilă chiar şi atunci când e negată, indică tocmai acest fapt. Ochiul poetului e pretutindeni, chiar şi când nu lasă să se vadă asta. Impersonal în poezie înseamnă în fond nu depersonalizare, ci depăşirea egoului, şi prin aceasta a aversiunii atavice, a separaţiei dintre existenţe. În schimb, pot fi cultivate empatia cu alteritatea, însuşirea punctului de vedere al celuilalt, în sensul că artistul, cu detaşarea generoasă care-i e specifică, se poate pune în locul lui, înţelegându-i din interior motivaţiile şi drama vieţii. Dar mai mult decât atât, esteticul depăşeşte totdeauna nivelul analizei psihologice. În mod curent, când am o suferinţă, o durere fizică sau psihică, totul se întunecă în jur. Rămân ruminarea nevralgiei, învârtirea în loc a memoriei, sau gândul instrumental, intempestiv la acţiune: ce să fac?, unde să mă duc?, imaginea obscură a unui drum, a unei uşi de farmacie, „mai degrabă indicatori de direcţie decât imagini“, cum spunea Beethoven în Jurnalul său filosofic, referindu-se la „interioritatea făcută ghem în sine“, într-o „zbatere inexpresivă“. Dar operatorul poetic acţionează invers: încetineşte gândirea şi percepţia, dilată timpul detaliilor, pune reflectorul pe faţa care suferă şi astfel, întorcând perspectiva, descoperă şi decupează expresia suferinţei legată de un destin mai adânc, de o dramă parcă a întregii lumi. Autorul nu caută odată cu personajul rezolvări parţiale şi efemere, chiar şi atunci - şi uneori mai ales atunci - când îi dă cuvântul personajului (3)

 

În poezie, semnificantul constituie nivelul asociaţiilor motivate poetic. Această motivare poetică a imaginii reprezintă, în cele din urmă, o ieşire din lumea necesităţii oarbe, a realităţii nemotivate, absurde, care ne apasă pe toţi, aşa cum o cunoaştem după cădere. Secretul impactului redutabil, deopotrivă sufletesc şi trupesc, pe care arta îl exercită asupra fiinţei umane, şi nu numai, rezidă în existenţa unei trăiri prin excelenţă motivată. Senzaţia e motivată de cuvânt, cuvântul, de senzaţie. Prin cuvânt ne ridicăm către lumea luminată de Logos. Aşa cum mistica transcende etica, motivarea poetică nu se resimte nici ea de apăsarea unor legi impuse din afară. În artă, chiar şi constrângerile pot fi asimilate, în acord cu orientarea naturii noastre originare. Raţiunea şi simţirea nuntesc. Făt-Frumos, Logosul, a salvat-o pe Cosânzeana, prinţesa simţirii, răpită de zmeu şi ferecată într-un palat subpământean.

 

 

Arta se întâlneşte cu teologia, în primul rând în perspectiva asumării participative a realităţii şi a limbajului. Prin participare, trăim cu convingerea că putem restaura realitatea. Imaginaţia e facultatea specific poetică. Psihologia specifică faptul că e vorba de imaginaţia creatoare afectivă. Intens participativă la realitate, face cu aceasta un corp comun de rezonanţă. Ni se sugerează, astfel, că realitatea poetică nu se impune spiritului din afară, ca o existenţă străină, indiferentă, ce-şi lasă amprenta pe percepţie. Nefiind pasivă şi conservatoare, ci activă şi creatoare, e ca şi când acest fel de imaginaţie nu copiază, ci „creează“ realitatea. Prin misterul poetic, afirma Blaga, omul tinde să devină dintr-o fiinţă conservatoare o fiinţă creatoare, plăsmuitoare de frumos, restaurând icoana existenţei. Instinctul creator, în acest sens, reprezintă un mod de a fi al omului întors cu faţa spre natura sa originară, care este o existenţă integrală şi integrată în motivaţia umană în chip deplin, în care interiorul şi exteriorul nu apar scindate. Dimpotrivă, imperativul conservării şi al adaptării ţine de lumea căzută, care ne constrânge să existăm după nevoi, nu după fericiri. Gândirea creştină, care distinge între nevoi şi fericiri, a oferit celor ce meditează asupra artei un instrument fin de înţelegere, în temei teologic, a opoziţiei psihologic-estetic.

 

note

 

(1) Éd. du Seuil, Paris, 1964, pp. 11, 157.

 

(2) Michael Riffaterre, „Producţia Textului“, în: Studii de Literatură Universală, Bucureşti, Societatea de Ştiinţe Filologice, 1992, pp. 104-105.

 

(3) După Gaston Bachelard, „poezia uneşte într-o clipă complexă numeroase simultaneităţi, distrugând continuitatea simplă a timpului înlănţuit“. Dând o ordine internă clipei şi verticalizând în ea timpul, poetul revelează „solidaritatea formei şi a persoanei“ (Dreptul de a visa, Ed. Univers, 2009, p. 198).

 

Rubrica „Lumina cunoştinţei. Religia, filosofia şi ştiinţele în dialog“ este realizată cu sprijinul Fundaţiei „John Templeton“ din SUA, în cadrul unui proiect desfăşurat de Universitatea „Al. I. Cuza“ Iaşi şi Universitatea Bucureşti, în cooperare cu Patriarhia Română.