Reflexiile mentoratului în pedagogie

Cunoaştere, minte, performanţă. Cel mai frecvent, acestea constituie emblemele unei educaţii alese, însă cercetările recente au adus în prim-plan importanţa statusului personal - ca expresie a inimii - în formarea omului.

Experienţa învăţământului a demonstrat că cel mai complex şi complet - în acelaşi timp - mod de predare îl reprezintă educaţia de tip afectiv, care integrează cogniţia, comportamentul şi simţirea elevului. Deşi specialiştii precizează că pentru orice tip de învăţare sunt definitorii atenţia, angajamentul şi receptivitatea, calitatea acestor indicatori de performanţă este influenţată în mod direct de afectivitatea personală a profesorului în raport cu elevii săi. De aceea, pregătirea profesorului devine esenţială în formarea ulterioară a elevului, formare care poartă în sine pecetea unui duh anume.

Faţă către faţă, adică inimă către inimă

S-a observat că profesorii mentoraţi la rândul lor au un impact pozitiv asupra elevilor datorită faptului că pregătirea lor psihică - exprimată prin abilitatea de a comunica şi de a se face înţeleşi - a fost facilitată de apprenticeship, un fel de internship pentru profesori, în decursul perioadei în care ei înşişi au fost îndrumaţi. Iar relaxarea cu care pot preda influenţează implicit şi performanţa profesională, o creativitate în modul de a dispune de informaţia obiectului de studiu care ajută atât elevul, cât şi propria dezvoltare socio-profesională (în baza motivaţiei intrinseci). Studii recente concentrate pe socializarea profesorului au constatat că mecanismul-cheie al procesului de învăţare îl reprezintă observaţia, capacitatea de a observa. Funcţionalitatea acestui mecanism poate fi sesizată încă din stadiul de creştere şi dezvoltare a copilului care ia aminte la ceea ce se petrece în jurul său şi încearcă să imite până ajunge să îşi însuşească anumite comportamente specifice mediului său de educaţie, fie instituţională, fie familială. Însă ceea ce suscită interesul este caracterul acestui tip de învăţare - mentoratul - definit ca o "îndrumare personală (deci nu exclusiv profesională), supravegheată de cei care au o experienţă semnificativă în domeniu" (Smith & Ingersoll, 2004). Calificativul personal indică o transgresare a dimensiunii psihologicului pentru că mentoratul pretinde în cele din urmă o întâlnire între persoane, iar întâlnirea se realizează de fapt numai la nivelul inimii, când toată atenţia se orientează către interlocutor în prezentul "acum". Aşadar, când inima nu este împărţită în mai multe pseudo-întâlniri ale minţii, abia atunci omul poate să interacţioneze cu celălalt cu toată prezenţa de spirit. În acest context, îndrumătorul atinge efectiv inima ucenicului său, aşa cum se întâmplă în modelul relaţiei duhovniceşti.

Ideea în sine, surprinsă de cercetările din psihopedagogie, nu reprezintă o noutate pentru perspectiva ortodoxă, care întâlneşte adesea mai întâi în decursul Evangheliilor acest act prin care Hristos Se atinge sau este atins în scopul vindecărilor sau al binecuvântării, sfinţirii. În înţelegerea tradiţiei neptice, atingerea propriu-zisă constă în unirea minţii cu inima, o mişcare unitară, întregită, a tuturor dispoziţiilor sufleteşti ale omului, şi se concretizează atunci când o faptă (inclusiv cea în duh) este săvârşită în mod plenar, participativ, adică cu toată fiinţa sau "cu toată inima", după o veche zicere din popor.

Dimensiunea regăsirii de sine a mentoratului

Desigur că starea de confort psihic a unui profesor presupune pe lângă o pregătire profesională adecvată şi o capacitate de comunicare exersată, care transmite interlocutorilor un sentiment de libertate în exprimare, fără ca aceştia să se simtă stânjeniţi sau judecaţi, în cazul că dau un alt răspuns decât cel aşteptat şi catalogat ca fiind corespunzător. Aşadar, dispoziţia mentală a profesorului poate insufla încredere studentului în profesor, pe de o parte, şi în propria capacitate de a învăţa şi de a se forma sau trans-forma, pe de altă parte. Când vorbim despre trans-formare, ne referim la caracterul meta pe care îl comportă însuşirea unor cunoştinţe de pe urma relaţiei personale dintre mentor şi ucenicul său, pentru că informaţia influenţează formarea unui caracter în funcţie de modul în care este comunicată. Astfel se constată o corelaţie puternică stabilită între determinarea profesorului şi preocuparea pentru dezvoltarea sa profesională, care îi aduce în cele din urmă o mulţumire şi personală.

În 2012 s-a publicat un studiu aplicat în decursul anului şcolar 2008-2009, pe 22 şcoli de învăţământ gimnazial (elevi cu vârste cuprinse între 9 şi 14 ani) de sine stătătoare şi încă două şcoli adiţionale care integrează şi clase de gimnaziu, din cel mai mare oraş (cu împrejurimile suburbane) al unui stat din sudul Americii de Nord. Prin acest studiu s-a concentrat pe variabilele dezvoltării resurselor umane (HRD) care influenţează profesorii, dat fiind că aceste variabile se corelează cu calitatea modului de predare şi învăţare. Astfel, cercetătorii au plecat de la premisa că angajamentul organizaţional, detaşarea în muncă şi satisfacţia profesională reprezintă indicatorii de performanţă atât la nivel individual, cât şi la nivel de şcoală, în timp ce variabila predictor de bază este mentoratul, care se împarte la rândul său în mentorat formal (solicitat de instituţia de învăţământ) şi informal (din propriul interes). În baza acestora au fost aplicate patru chestionare care să nuanţeze fiecare arie a HRD. La această evaluare au participat 352 de profesori, dintre care 61% (n â 214) au experiat de-a lungul carierei mentoratul formal, iar 63% (n â 220) mentoratul informal. Pentru cei care trecuseră prin experienţa ambelor tipuri de mentorat s-a observat că mentoratul informal are o pondere mai mare ca eficacitate decât cel formal, deşi statisticile indică o corelaţie mai puternică a mentoratului formal cu indicatorii de performanţă.

Relevanţa studiului se regăseşte în distingerea clară a celor două tipuri de mentorat. Astfel, deşi ambele sunt apreciate ca fiind eficace în corelaţie cu celelalte variabile, tăria corelaţiei mentoratului informal variază faţă de cel formal, ceea ce demonstrează că fiecare dintre ele asigură beneficii specifice. Aşadar, în interpretarea regresiilor, mentoratul informal nu este concludent pentru satisfacţia serviciului, deşi indică o rată ridicată a eficacităţii (actului pedagogic), mai degrabă având un rol considerabil în socializarea profesională. În schimb, ceea ce asigură această satisfacţie este asumarea datoriei de profesor - responsabilitatea instituţională.

Se pare însă că nu aceleaşi concluzii le împărtăşeşte şi tradiţia ascetică ortodoxă. Părintele Dumitru Stăniloae specifică, în duhul Sfinţilor Părinţi, că "persoana fără dragoste nu are nici valoarea, nici sensul după care tinde. Fără dragoste slăbeşte şi viaţa ei este un chin". Astfel că mentoratul perceput prin prisma relaţiei personale cheamă la înţelegerea vocaţiei ca misiune aleasă, unică, care pretinde şi un simţ al unei responsabilităţi asumate, o conştiinţă faţă de demnitatea încredinţată. Aşadar, pentru cel ce se dăruieşte, vocaţia dobândeşte o dimensiune eshatologică, adică devine şansa de a conlucra alături de Dumnezeu. În acest sens, cineva care îşi află împlinirea poate spune că este nemulţumit? Căci ce este Euharistia trăită clipă de clipă, dacă nu cea mai adevărată mulţumire a omului?!

Rubrica "Lumina cunoştinţei. Religia, filosofia şi ştiinţele în dialog" este realizată cu sprijinul Fundaţiei "John Templeton" din SUA, în cadrul unui proiect desfăşurat de Universitatea "Al. I. Cuza" Iaşi şi Universitatea Bucureşti, în cooperare cu Patriarhia Română.