Statutul de mentor - de la ascultare la îndrumare

Sfaturi, critică constructivă, explicaţii, interpretări. Sunt lucrurile pe care cel mai adesea le facem instinctiv, care ne tentează atunci când ni se cere părerea. Adesea se întâmplă să trecem direct la interpretare în baza unei pseudo-precunoaşteri, şi ignorăm astfel o etapă foarte decisivă pentru direcţia interpretării, respectiv observaţia.

 

Reflexul, împropriat în timp, este acela de a răspunde indiferent dacă suntem vizaţi sau nu să ne exprimăm, însă ceea ce omitem în contextul în care ne asumăm riscul opinării (uneori gratuite) constă în modul de a emite o judecată şi, în fapt, chiar ceea ce precedă exprimarea noastră în cuvânt sau atitudine. Ca să putem răspunde cuiva, am fost în starea de a-l fi ascultat? Părintele Sofronie de la Essex spunea că „nu stareţii lipsesc, ci ascultătorii“, şi aici putem găsi în stareţ conştiinţa noastră, şi atenţia - deopotrivă la Dumnezeu şi la interlocutor.

Încă din Antichitate până în prezent se poate sesiza că reuşita mentoratului se datorează, desigur, unei comunicări eficiente. Însă dincolo de a fi un bun emiţător, de a fi un model viu - la modul intenţionat sau nu -, mentorul ori profesorul asigură încrederea printr-o particularitate cel mai adesea ignorată astăzi, respectiv ascultarea activă. Astfel încât mentorul nu este doar o persoană care vorbeşte sau face. Mai presus de orice, mentorul este persoana care ştie să asculte. Şi a învăţat cum să fie receptiv pentru că a înţeles de ce este imperioasă nevoia ascultării active1!

 

Dincolo de reguli, ne întrebăm mai întâi de ce ar fi atât de importantă o ascultare deplină a celui care ne vorbeşte sau a celui îndrumat, din moment ce unele lucruri le putem intui şi singuri (scenarii tipice) sau le putem înţelege fără a primi o serie de explicaţii şi exemple ajutătoare? Cu ce mă ajută să acord o parte din timpul personal - ascultării?, acum când timpul este deosebit de preţios, când timpul a devenit un factor-cheie în organizarea vieţii, mai ales în latura socio-economică. Celebrul dicton „Timpul înseamnă bani“ câştigă pe zi ce trece tot mai mulţi adepţi. Doar dacă nu cumva nu timpul este cel care îl condiţionează pe om, ci omul este cel care dispune de timp şi îl foloseşte în favoarea lui. Poate că în acest context, da, problema se pune altfel. Numai pe acest fundal omul se poate manifesta în mod liber, aşa cum este el de fapt, fără a se simţi câtuşi de puţin constrâns de griji şi priorităţi din viitor (fie apropiat sau mai îndepărtat) şi astfel devine prezent, părtaş la cel care i se comunică lui într-o formă sau alta.

 

Aşadar, de ce este important totuşi să oferim timpul nostru ascultării conlocutorului? Rapoartele de specialitate menţionează o serie de argumente de ordin tehnic, care adesea par mai curând formale (concretizate mai mult pentru efect decât pentru faptul în sine), precum: încurajarea unei comunicări deschise2, cultivarea climatului de încredere, arătarea interesului faţă de subiect, evitarea sau detensionarea conflictelor3 şi altele. Însă există două motive cu o semnificaţie aparte care articulează foarte clar sensul ascultării. Pe de-o parte, asta asigură o înţelegere mai profundă şi personală „asupra factorilor care îl reţin pe cel mentorat şi asupra situaţiei lor unice“4 (matricea unică a contextualizării acestor factori), iar pe de altă parte, „ascultarea activă pretinde ca atenţia să se centreze pe mentorare, iar nu pe mentor“5. Aceste două motive invocate reprezintă o adevărată provocare la adresa mentorului, care rămâne astfel conştient de rolul său intermediar între o persoană şi problema ei. Ce anume îl determină să se vadă doar ca interfaţă vie? Recunoaşterea propriilor limite în cunoaştere, reacţie (ce şi cum răspunde) şi efect. Dat fiind că omul are o constituţie dinamică şi nu poate fi definit în şabloane - caracterul tainic al fiinţei umane care îl face imprevizibil în cunoaş-tere nu doar faţă de ceilalţi, dar şi faţă de sine -, de aceea, una dintre condiţiile fundamentale care poate accesa cunoaşterea omului este ascultarea celuilalt. Practic, prin această atitudine de receptivitate faţă de cel care îi solicită ajutorul, mentorul se arată totodată onest în limitarea sa şi astfel îşi asumă rolul cu o anumită smerenie.

Într-un articol ştiinţific din 2010, Catherine McLaughlin - profesor la Şcoala de Sănătate Publică din cadrul Universităţii Michigan şi director pe cercetare - îşi expune concluziile asupra mentoratului după ce câţiva ani de-a rândul a încercat să descopere ce înseamnă de fapt mentoratul, într-un sens de comun acord al specialiştilor din domeniu. Deşi în primă instanţă nu a găsit un consens asupra definirii sau asupra exersării mentoratului, porneşte de la baza adoptării cuvântului mentor în limbajul comun, explicaţie cu trimitere la episodul din Odiseea, celebra epopee a lui Homer, când Ulise îi cere unui vechi prieten - Mentor - să îi fie sfătuitor fiului său, Telemah. Astfel, termenul dobândeşte conotaţia de „învăţător înţelept şi de încredere sau sfătuitor“ care a generat o perspectivă multidimensională asupra mentorării. Într-adevăr s-a observat că participanţii preferă să se angajeze voluntar într-un mentorat cu persoane care le seamănă, le amintesc de ei înşişi, fapt ce denotă importanţa stabilirii unei relaţii într-un climat familiar spre a le asigura încrederea şi, astfel, degajarea unei relaţii transparente. Sigur că această deschidere este orientată fie spre atingerea scopurilor carierei profesionale, fie spre concretizarea intereselor personale, fie şi una, şi alta.

 

Pe de altă parte însă, se spune că cei mai buni cercetători şi specialişti în domeniu nu sunt de cele mai multe ori şi cei mai recomandaţi mentori. Totuşi, există şi persoane care întrunesc armonios ambele condiţii, după cum este şi cazul profesorului Harold S. Luft (de altfel şi mentorul cercetătoarei Catherine McLaughlin), co-director şi director asociat pentru programe de training6. O remarcă interesantă a acestuia surprinde în ce constă, în fapt, realizarea mentorului (în plan profesional, desigur) - atunci când sunt citate ca referinţe nu studiile sale, ci lucrările celor mentoraţi de el! Ceea ce confirmă încă o dată faptul că obiectivul ascultării active nu pune accent pe mentor, ci pe deprinderea mentorării (asemenea unei arte) de către ucenic. Altfel spus, interesul gravitează în jurul înţelegerii a ceea ce înseamnă să fii, dar mai ales cum să fii - profesor, mentor, om -, şi nicidecum nu vizează concentrarea pe (şi ataşarea de) persoana mentorului ca epicentru al acestui proces. Desigur, însă, asta nu exclude consecvenţa faţă de un anumit mentor în vederea unei formări continue, dar şi în virtutea caracterului personal al oricărei relaţionări. În acest sens, Catherine McLaughlin trasează un profil al mentorului cu o notă destul de personală - prin prisma propriului mentor, profesorul Luft - ca fiind acea persoană în stare să asculte, să pună întrebări pertinente şi să îl ajute pe celălalt să îşi gestioneze problema7.

Aşadar, deşi sună paradoxal, reuşita mentorului se datorează capacităţii lui de a fi - mai întâi de orice! - receptiv la cel pe care îl îndrumă, căci ascultându-şi conlocutorul, mentorul îl „citeşte“ şi îl sprijină ca să înveţe şi să înţeleagă singur ce şi cum să răspundă vieţii sale, cum să îşi depăşească obstacolele sau să ia o decizie. În caz contrar, s-ar stabili o relaţie patologică de dependenţă între profesor şi elev, mentor şi ucenic. Cu alte cuvinte, ideea mentoratului în sine nu este ca mentorul să ofere/să formuleze răspunsuri punctuale la problemele personale sau profesionale, ci ca persoana îndrumată să intre în acelaşi duh cu mentorul său, adică să fie în stare să se înţeleagă şi să aibă o vedere clară asupra lucrurilor. Sau, mai simplu spus, mentoratul ne învaţă cum să ne ascultăm! Iar dacă ştim să ne ascultăm, ştim şi să ne răspundem. Acum întrebarea se pune în felul următor: de acord, ne ascultăm, dar pe cine ascultăm din noi înşine? Ce înţelegem, dar îndeosebi cum ne înţelegem? Şi mai ales cine din noi ne răspunde? Pentru că s-ar putea ca uneori omul să vrea să se asculte, dar să nu ştie cum. De aceea este foarte important ca nici mentorul să nu recurgă la o comunicare în baza unor preconcepţii profesionale, adică formulată ca o pre-cunoaştere. 

La întrebările de sondare a sinelui, a lăuntricului duhovnicesc, răspunde o altă instituţie, de astă dată, şi anume Biserica prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. În psalmul 23, care se regăseşte şi în cadrul rugăciunilor pregătitoare pentru Taina Sfintei Împărtăşanii (deloc întâmplător!), surprinde ipostaza simţurilor clar-văzătoare sau revelatoare ale raţiunilor dumnezeieşti, deci ceea ce asigură acurateţea simţurilor: „Cine se va sui în muntele Domnului şi va locui în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima care nu şi-a luat sufletul în deşert şi nu s-a jurat cu vicleşug aproapelui său8“ (Ps. 23, 3-4). Versetul traduce două întrebări fundamentale ştiinţei de a asculta: Ce sau pe Cine trebuie să afle omul pentru a rezolva problemele şi frământările sale? Şi care sunt condiţiile de acces? Locul cel sfânt reprezintă, în fapt, întâlnirea propriu-zisă a omului cu Dumnezeu, sau mai concret voia lui Dumnezeu, cel mai adesea ascunsă undeva în adâncul inimii noastre din cauza patimilor. Practic, patimile sunt cele care ne orbesc simţurile, iar din această pricină înţelegerea şi vederea clară a lucrurilor devin deficitare.

 

Însă versetele de mai sus pun în lumină terapia acestei boli sufleteşti, menţionând că accesul la Taina dumnezeiască şi la cunoaşterea întru adevăr a lumii materiale şi a celor nemateriale (deci inclusiv la problemele cotidiene) se realizează numai şi numai prin asumarea vieţii cu deplină responsabilitate, o conştiinţă vie (sinergică) adresată deopotrivă faptelor şi cugetelor. În altă ordine de idei se propune o neprihănire continuă a minţii şi a inimii, îndeosebi dat fiind că toate cugetele rele şi faptele ulterioare pornesc din inimă (Mc. 7, 21). Astfel voia lui Dumnezeu se face perceptibilă atunci când omul alege să fie receptiv la efortul unei prezenţe plenare în stare să valorifice fiecare clipă, fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare întâlnire. Doar un om atent la sine însuşi (în sensul ascezei) poate fi cu totul prezent în întâlnirea cu celălalt. Iar o astfel de atitudine pretinde o permanentă atenţie la mişcările inimii şi la dispoziţiile interioare, dincolo de expresiile (cuvinte, comportamentul exterior) care adesea pot fi formale, superficiale şi neconcordante cu lăuntrul.

În prelungirea acestei idei vine un alt psalm elocvent - „Una am cerut de la Domnul, aceasta voi căuta: ca să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele. Ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez Biserica cea Sfântă a Lui“ (Ps. 26,7-8) -, care potenţează nevoia lăuntrică de a avea atenţia întreagă concentrată în inimă, adică exclusiv în voia lui Dumnezeu. Aflat în strânsă corelaţie cu psalmul 23, mesajul transmis afirmă dorul omului cu totul îndrăgostit de frumos, bine şi adevăr, căutând să îl întâlnească şi, în acelaşi timp, să Îl mărturisească pe Dumnezeu în orice context al vieţii sale. Mai simplu spus, „în toate zilele vieţii mele“, adică în orice conjunctură, omul onest şi curat caută să exprime numai ceea ce îi aşază Domnul în inimă, urmărind mereu doar umbletele Lui, nu a propriului interes, care cel mai adesea aserveşte egoismul firii căzute. În acest sens, ne pare foarte interesantă o particularitate a gândirii bizantine - o filosofie sub semnul smereniei - care articulează totodată şi accentul pe mentorat, iar nu pe mentor9. Intelectualii bizantini (oameni de ştiinţă, artişti, teologi) niciodată nu intenţionau să vină cu ceva inovativ şi superior, cu ceva original sau spectaculos, pentru că scopul nu era să impresioneze, ci să limpezească înţelegerea omului asupra raţiunilor dumnezeieşti din această lume şi să adâncească tainele împărtăşite de Tradiţia Sfinţilor Părinţi10. Cu alte cuvinte, ei nu se puneau pe sine în centrul atenţiei, ci Îl descopereau omului de rând pe Dumnezeu în lucrările Lui, atitudine ce degajă duhul lui Hristos Care arată mereu spre Tatăl (In. 5, 30-43). 

 

Sigur că această conduită denotă, între altele, şi o grijă, în sensul de a nu altera voia lui Dumnezeu prin cuvântul exprimat, deci împărtăşit interlocutorului. Însă această verticalitate este generată şi susţinută permanent în lumina unui alt verset: „Că m-a ascuns în cortul Său în ziua răutăţilor mele; acoperitu-m-a întru ascunsul cortului Său“ (Ps. 26, 9), care explicitează, tot în duhul Sfinţilor Părinţi, ascunderea întru Taină (de la tentaţiile de sub simţuri şi ale egocentrismului), întru lucrarea Sfintelor Taine. Taina îl păzeşte pe om, îi păzeşte inima de nefirescul ei, prin conlucrarea cu harul. Cel împărtăşit este acoperit cu iubirea lui Dumnezeu şi, fiind copleşit de adâncurile revelaţiei, devine şi neclintit în credinţa sa şi mărturisitor al Tainei în manifestările sale. Important este ca omul să vrea să se încredinţeze acestei Iubiri, să se încredinţeze Tainei - mai presus de raţiunea omenească şi preconcepţiile sale - şi să conlucreze întru Taină, tainic: „Cinei Tale celei de Taină - Fiul lui Dumnezeu - astăzi părtaş mă primeşte că nu voi da vrăjmaşului Tău Taina Ta, nici sărutare vicleană Îţi voi da, ci ca tâlharul mărturisinduâmă, strig Ţie: pomeneşteâmă, Doamne, întru împărăţia Ta!“ Astfel, numai cel care este făcut părtaş Tainei lui Dumnezeu sau se afundă în smerenie este în stare să îşi asculte inima şi eventual să ajute şi un altul în cunoaşterea de sine. De aceea, în profilul omului cu inimă tainic-lucrătoare sesizăm o întrepătrundere efectiv organică a teologiei cu ascultarea activă, absolut necesară în lucrarea mentoratului, un mentorat care vizează raportarea personală la interlocutor, într-o ipostază mereu unică.

 

note

 

1 http://tec.sagepub.com/content/27/4/223.short, Learning to Listen: teaching an active listening strategy to Preservice Education Professionals.

 

2 Building Academic Leardership Capability, Professor Tricia Vilkinas, Associate Professor Deborah West and Professor Richard Ladyshewsky, Australian Learning and Teaching Council, 2011, p. 14.

 

3 http://www.icre.pitt.edu/mentoring/active_listening.html, Institute for Clinical research Education – Active Listening.

 

4 http://www.adelaide.edu.au/search/search.html?handlerâsearch&usearch.p_actionâUltraÂSearch&wordsâActiveÂListeningÂwithinÂtheÂMentoringÂRelationshipÂ&submit.xâ0&submit.yâ0, Active Listening within the Mentoring Relationship, May 2009, p. 1.

 

5 Idem.

 

6 La Institutul pentru Studiul Politicilor de Sănătate de la Universitatea California-San Francisco, dintre cei 360 de participanţi aflaţi sub coordonarea lui Luft, aproximativ 75 îl considerau drept mentorul lor oficial (USCF).

 

7 http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2875765/, Catherine McLaughlin, Mentoring: What is it? How do we do it? and How do we get more of it?, Healthe Service Research, 2010 June, 45 (3), 871-884.

 

8 Faptul că actul creator şi o inimă sinergică pretind neprihănirea fiinţei drept condiţie de bază este o idee reluată şi în lirică: „Mi-am spălat mai întâi mâinile, ca să fie curate pe stilou şi pe hârtie; mi-am spălat faţa şi mai ales ochii, dinadins, ca să vadă fiece literă scrisă în parte, veghind împotriva întâmplării şi inspiraţiei (nedivine); mi-am spălat inima“ (Nichita Stănescu).

 

9 „Să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului“ (Nichita Stănescu).

 

10 Dan Chiţoiu, Repere în filosofia bizantină, Ed. Fundaţiei AXIS, Iaşi, 2003, pp. 57-58.