Socotindu-mă dintotdeauna un om cu cugetul împăcat, liber ca pasărea cerului, dar şi musai dator faţă de Comuna natală, de Ţară, de Biserica Strămoşească, răspunzător pentru faptele mele, mă simt obligat să aştern aceste rânduri, cu nădejdea că ele vor contribui la o cuvenită lămurire a celor care nu au toate informaţiile legate de istoria Mănăstirii prahovene Brebu şi cu speranţa curată că anii ce vor veni îmi vor da dreptate.
Goana după senzaţional a unor mijloace de informare în masă este vizibil iresponsabilă, demolatoare de suflet creştin, românesc şi deopotrivă revoltătoare. În lipsa informării sincere, cinstite, canalizarea unor nemulţumiri locale către contestarea zgomotoasă şi jignirea unor persoane a constituit o imagine neprietenoasă pentru mine şi ea va rămâne în istorie ca un episod pe care vreau să-l pot da uitării cât de curând.
Era o vreme în care oamenii aşterneau idei de aur, scriind cu pene de gâscă. Astăzi unii scriu cu pene de aur şi au idei de gâscă. Am auzit că unii ar fi înclinaţi să însăileze un soi de jalbă către Patriarhul României, spunând că ei nu vor da biserica neam şi din pragul călcat de voievozi şi de ierarhi îşi vor face pernă. Demersul meu nu are nici un interes. N-am nici frică, decât de Dumnezeu, de Lege şi de judecata urmaşilor. De aceea, adunând şi eu câte ceva din pildele vechilor documente, am gândit să scriu aceste biete rânduri, cunoscând bine şi scrierile autorilor monografiilor comunei, vrednicii de pomenire Andrei Lungu şi Ioan Gratie, dascăli ai atâtor generaţii de brebeni şi pietriceni.
Ce-i cu această comună, Brebu?
De o frumuseţe liniştitoare, comuna Brebu este situată la vreo 6 km nord-est de municipiul Câmpina, la poalele Grohotişului, şi cuprinde satele Brebu Mănăstirii şi Brebu Megieşesc (ele sunt practic delimitate de drumul principal şi ocupă platoul brebean), Pietriceaua şi Podul Cheii, răzleţite la distanţe apreciabile. Fiecare sat are biserica lui. Călătorul abătut pe aceste plaiuri de dor îşi va da seama că Dumnezeu a avut grijă de această aşezare muntenească. Situate la peste 500 m altitudine, aceste sate Brebu sunt delimitate natural de apele zglobii ale Doftanei şi Lupei, care se unesc în partea de sud, spre comuna Telega.
Datorită ctitoririi mănăstirii la jumătatea veacului al XVII-lea de la Hristos, la Brebu au poposit mari oameni de cultură. Sunt ani buni de când Brebu a ajuns reşedinţă a unora cu "grea pungă", dar aveam să constat cu amărăciune: habar nu au că în satul care i-a adoptat se află o ctitorie atât de însemnată a istoriei noastre. N-am nici o aşteptare de la asemenea puţin simţitori oameni.
De aceea, n-am putut fi făţarnic şi am declarat-o oricui m-a chestionat, fie prieten, fie potrivnic: bătrâna ctitorie basarabească îşi va găsi adevărata menire hărăzită de ctitor doar ca mănăstire. Comuna noastră va avea numai de câştigat din reînnodarea firului vieţii monahale la Brebu. Cum dai trupului hrană zilnic, dă-i şi sufletului!
Toţi marii istorici au amintit despre lăcaşul medieval. Brebu este ctitorie domnească, nu boierească, nu obştească. N-au clădit-o brebenii. A fost construită în 1640-1650 ca mănăstire, nu ca biserică de mir! Asta i-a fost, îi este şi-i va fi de-a pururi menirea. Matei Basarab, cel mai mare ctitor bisericesc după Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, i-a lăsat de toate: falnice ziduri, moşii, felurite acareturi. Aici au slujit, s-au rugat şi au creat mari oameni de cultură ai ţării. N-a fost închinată unei lavre. Venitul ei nu a luat calea străinătăţii. Vodă a lăsat-o "pe seama mitropolitului Ţării", Teofil.
Din 1750 a devenit metoc al Spitalului "Sfântul Pantelimon", deci iarăşi a ajutat oamenii. Întreruperea a făcut-o, în mod nedrept, Cuza, la 1863-1864. De atunci e biserică de mir, cu acelaşi hram, "Sfinţii Voievozi". A fost apoi "Preventoriu" şi local al "Azilului Elena Doamna". Cam de la secularizare încoace, toată lumea s-a înfruptat din moşia mănăstirii. Tot terenul din Centru, adică din zona benzinăriei, până în partea opusă, de răsărit, unde şi-a făcut în mod abuziv o casă "Mondea", adică Ion V. Buzăţoiu, primarul din anii '50, până la lac, e tot al mânăstirii. Unele case s-au făcut pe moşia "Vatra Schitului Brebu". Din moşiile aflate în mai multe judeţe au fost împroprietăriţi ţăranii. Primăria Brebului s-a construit pe pământul fostului lăcaş monahal, cele două şcoli sunt tot pe pământul acesteia, iar mai nou sediul gazelor şi altele. Până şi şcoala din centru s-a construit cu un etaj, în 1911, din cărămida chiliilor Brebului, fapt reliefat la Centenarul Şcolii "Matei Basarab" de Preasfinţitul Episcop Varlaam Ploieşteanul. Vedeţi, şi după ce-a murit, mănăstirea a sprijinit satul! Iar satul ce face?
Nu chemarea poporului la răzmeriţă este calea. Nu făţărnicia, nesupunerea, egoismul. Faptul că au răspuns doar câţiva la smintitul îndemn va fi peste ani spre marea lor laudă. Ce-au făcut fruntaşii comunei? Unde-s oamenii buni şi bătrâni care ne-au salvat când istoria ne-a fost potrivnică? Cum au avut unii obrazul să răcnească, să se comporte ca pe stadion: "Biserica e a noastră!?" şi să declare unii că vor dormi la clopotniţă, să o păzească! De cine, fraţilor? Îi socotesc pe aceşti rătăciţi urmaşi ai celor pe care Brâncoveanu îi ameninţa acum trei secole cu purtarea prin târgul Câmpinii, spre batjocura trecătorilor.
Este evident că, în vremurile de acum, Mănăstirea Brebu este împărţită în trei, fapt reliefat în presă de mai mulţi ani. O anomalie mai mare nici că se putea. Preotul de la biserica parohială a satului are în grijă biserica şi clopotniţa Mănăstirii Brebu, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie din Ploieşti are Casa Domnească, iar Primăria Brebu are grădina mănăstirii. Aşa încât, unde odinioară călcau paşii lui Dimitrie Bolintineanu, Ştefan Luchian, Alexandru Vlahuţă, Nicolae Grigorescu, Sava Henţia şi Nicolae Iorga, care ne-au lăsat nestemate, acum este o nedorită dezordine.
Spre lacul Brebu e loc de stăreţie, de arhondaric, de trapeză, de toate cele de trebuinţă. Urmele fostelor chilii încă se mai zăresc. Casa Domnească, unde odinioară odihnea bătrânul vodă, poate fi păstrată ca bibliotecă, muzeu şi loc de întruniri, să devină un veritabil centru cultural, ziditor de suflete, nu ca acum, mai mult moartă.
Pivniţa atât de mândră stă goală. Zidul cu buruieni, gata să se prăvale. La grădină e mult de lucru. Totul este de restaurat. Peste Casa Domnească, învelită cu şindrilă, se pusese acum câţiva ani bitum ordinar. Dacă ar fi mănăstire, biserica ar fi mereu deschisă, nu ca acum. Aşa a ajuns Brebu cunoscut: prin mănăstire! Tot aşa va rămâne în istorie, nu prin vile şi localuri de dezmăţ. De când nu mai e mănăstire şi a fost despuiată de cele câteva sute de pogoane de pământ, nimenea cu adevărat însemnat nu i-a mai călcat pragul. A fost dată uitării!
De-a lungul vremii, toate reparaţiile s-au făcut din fondurile mitropoliei, ale Eforiei sau ale Comisiei Monumentelor Istorice, comunitatea contribuind cu puţin.
Loc pentru enoriaşi există. La o aruncătură de praştie este "biserica nouă" a satului, care şi-a sărbătorit centenarul. Trăim într-un veac al autoturismelor, iar drumurile în cea mai mare parte modernizate îl ajută pe orice credincios să ajungă la biserică. Dacă vrea. La Podul Cheii este şi aici biserică, făcută prin osteneala fostului primar, Dumitru Comăniţă, un om credincios.
Cine poartă grijă de simbolurile comunei?
Un exemplu de dăruire şi jertfelnicie pentru păstrarea, sporirea şi dăinuirea patrimoniului istoric bisericesc a fost preotul Vasile Nicolau, o făclie nestinsă le-a păstorit înaintaşii celor de aici peste cinci decenii! Suia pe schelele mănăstirii chiar la 80 de ani! A fost un neostenit pelerin la Locurile Sfinte, foarte învăţat, statornic, patriot, mare administrator, a muncit numai pentru Biserica Ortodoxă Română. A lăsat câteva clădiri, grădiniţă, trei muzee vizitate de Nicolae Iorga, regina Maria, academicianul Ion Simionescu, monahul Petru Pavlov… Cu sprijinul unor chiaburi, în 1911-1924 el a clădit biserica mândră ca o catedrală, cu hramul "Naşterea Maicii Domnului", din satul Brebu Megieşesc. A construit în 1901 un pridvor la biserica voievodală şi l-a angajat pictor pe Sava Henţia. A înfiinţat şcoală de fete, o raritate a acelor vremuri. A adunat pe stâlpii pronaosului toţi eroii comunei căzuţi pentru patrie. Nu ai cum să nu fii impresionat de acest veritabil preot de ţară!
Nepreţuitele exponate ale muzeelor Bisericesc, Militar şi Arheologic s-au împrăştiat care-încotro. În ele comuniştii au făcut atelier de sudură. Au trecut peste şapte decenii de la moartea părintelui Nicolau şi de atâta amar de ani, nici anul morţii nu i l-au săpat pe piatra de mormânt. Nici o floare nu-i împodobeşte locul de veci al acestui însemnat brebean. Bietul paroh! Să fi ştiut ce urmaşi nevrednici va avea, ar fi lăsat totul unei mănăstiri…
Ce s-a făcut aici? S-au dărâmat toate clădirile din curtea bisericii, s-a făcut gard din plasă ordinară şi s-a pus tâmplărie de plastic alb, ca de spital la pridvorul bisericii. Dacă savantul Iorga mai trăia, sunt încredinţat că ar fi făcut şi el o "răzmeriţă" cu autorii acestei prefaceri.
Trecutul luminează prezentul
Brebu n-ar fi fost Brebu fără această ctitorie a Voievodului Matei Basarab. Ar fi fost un loc plin de case, aşa cum se fac în zilele de acum: fără gust, fără tradiţie, fără personalitate. Ori poate ar fi fost un crâng! Ce bine-i stă însă mănăstirii pe această branişte! Haideţi să facem ca transilvănenii şi să lăsăm turnul clopotniţei să rămână cel mai înalt edificiu brebenesc. Să nu sufocăm lăcaşul cu nimic supărător privitorului căruia-i pasă.
Însuşi Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu a isprăvit-o. Chiar nu vă cutremuraţi măcar atunci când auziţi acest nume emblematic al istoriei noastre? Copiii satului au buchisit oarecând, căpătând lumina cărţii în tinda acestei mânăstiri. Doar sunteţi urmaşii acestora. Mitropolitul Daniil al Ungro-Vlahiei a fost o vreme stareţ aici!
Comunitatea este în majo-ritate pentru reînfiinţarea mănăstirii - mulţi merg periodic la mănăstirile învecinate din Prahova şi nu numai -, puţini se arată indiferenţi, şi doar câţiva potrivnici. Aceasta este realitatea la Brebu. Haideţi să scoatem răul din mijlocul nostru. Haideţi să ne unim întru proiecte trainice, ziditoare, onorabile, cinstitoare ale dreptei credinţe! Haideţi să dovedim cuvenita maturitate, să împlinim fapte pentru care generaţiile următoare să ne pomenească, nu să ne blesteme!
Prin urmare, îndemn pe cei ce-au făcut lucruri necinstite să facă mătănii şi să se căiască chiar de-ar fi şi ceasul al doisprezecelea. Rugăm pe Bunul Dumnezeu să le ierte păcatele cu voie sau fără voie!
De aceea, nădăjduiesc să nu existe ezitare şi să văd cât mai curând că la Brebu, lângă zidurile pe lângă care am crescut, este iarăşi mănăstire. Cum a rânduit Dumnezeu şi cum a împlinit Vodă Matei Basarab.
Florin Şinca autorul monografiilor localităţii, doctor în istorie al Universităţii din Bucureşti, Cetăţean de onoare al comunei Brebu
