Postul Mare în lumea satului românesc

Timp de şapte săptămâni, durata Postului Mare, creştinii ortodocşi trec printr-o perioadă specială de pregătire a trupului, dar mai ales a sufletului, pentru marea sărbătoare a Sfintelor Paşti. În trecut, familiile ţărăneşti tradiţionale urmau aproape un ritual în pregătirea cămării şi a podului casei pentru bucatele de post, iar bunicile găteau mâncăruri gustoase, „de sec“, fără a folosi condimentele sofisticate ale modernităţii. Azi, varietatea mâncărurilor şi fructelor facilitează postul, însă lumea modernă pare un pic cam prea grăbită pentru cumpătarea şi emoţiile generate de apropierea marii sărbători. Ar trebui să ne îngăduim răgazul de a întoarce faţa către trecut şi de a lua exemplul bunicilor noştri, care, pe lângă postul trupesc, aveau timp pentru rugăciune, milostenie şi „atenţie pentru mântuire“.

Încă din buza iernii şi până dădeau primii muguri în sălcii, semn că pământul începe să se zvânte şi primăvara să-şi facă loc, în satele româneşti, ţinutul Postului Mare era lege. Nu era numai un soi de sfială şi de curăţire înaintea sărbătorii celei mari, ci o consfinţire a cumpătării şi a respectului faţă de propriul trup. Drept care, în fiecare gospodărie, de la copilul din faşă şi până la „cei bătrâni“, cu toţii mâncau doar „de sec“, chiar dacă, pentru copii în mod special, tentaţia mâncărurilor „de frupt“ era mare. Şi să nu vă închipuiţi că pe la începutul secolului trecut, şi chiar până mai încoace, prin anii de început ai comunismului, femeile de la sat aveau timp să migălească dulciuri de mare fineţe, care să trezească pofta copiilor... nici pomeneală! Dulciuri erau considerate simpla brânză de vaci, închegată în casă, smântâna din oalele de lut de pe poliţă sau laptele proaspăt muls. Totuşi, nici măcar din aceste bucate, care se găseau în orice bătătură, cei mici nu se atingeau, pentru că, înainte de orice dorinţă, prima regula casei.

La începutul secolului trecut, postul care preceda sărbătoarea Paştelui, cel mai mare de peste an, se bucura de o pregătire aparte. Gospodinele şi gospodarii aveau în vedere această perioadă şi, de aceea, podul casei era rezervat din vreme doar alimentelor care urmau să fie gătite în perioada postului. Acolo ajungeau, prin urmare, încă din vară, merele pădureţe, puse la uscat, bureţii de pădure sau cei „de rouă“, înşiraţi pe aţă, tot la uscat, păstăile de fasole, pătrunjelul şi mărarul tocat, pus şi el să se usuce, fasolea, ceapa, nucile, făina de păpuşoi şi cea de grâu.

În „casa cea mare“ se ţi-neau borcanele cu dulceaţă, iar în cămară, magiunul. Tot în cămară, rostuite în oale de lut şi în putini stăteau prunele uscate la lozniţă şi porumbelele puse la murat. Bucatele de post se adunau pe parcursul întregului an, de către toţi membrii familiei, căci perioada în care poftele trebuiau înfrânate era lungă.

Clacă de tors în prima zi de post

În satele din Moldova, spre exemplu, cum începea Postul cel Mare, începeau şi clăcile de tors. În prima zi de post, cunoscută în calendarul popular sub denumirea „Spolocanie“, bărbaţi şi femei, deopotrivă se adunau la o gospodărie şi torceau fuioare întregi de cânepă şi lână, căci până să înceapă muncile câmpului altă ocupaţie nu se găsea. Seara se petrecea toată această întrecere şi, după ce mâinile oboseau, gospodina scotea o oală mare cu borş de fasole „înfundat“, cum se ştia face din bătrâni în post. „Mâncau borş cu fasole înfundat, mălai cu bostan şi sfeclă. Se îngăduia şi un păhăruţ de rachiu. La sfârşit, bărbaţii aruncau o picătură de rachiu peste cap, să crească cânepa mare, să aibă femeile de lucru. Şi care femeie nu termina de tors, bărbaţii îi băgau caierul pe foc şi o făceau de ruşine. Ziua asta se numea Spolocania. Asta era ultima sărbătoare până în ziua de Paşti“, ne-a povestit mătuşa Maria Bejinaru, o botoşăneancă de 70 de ani, care-şi aminteşte cu precizie cum se ţinea Postul Mare în copilăria sa.

Conservatul porumbelelor

Începutul pregătirilor pentru post era marcat de un moment respectat în fiecare an de gospodinele din sat. Anume, conservarea porumbelelor. Pentru culesul acestora, gospodarii mergeau cu căruţa într-o localitate învecinată, unde se găseau din belşug. Copiii le adunau, iar odată aduse acasă, fructele erau puse în putini de lemn, la murat, fără sare sau alţi conservanţi, păstrându-şi gustul şi forma o bună perioadă de timp. „Întâi şi-ntâi se puneau porumbele la murat. Eu mergeam cu tata şi cu doi fraţi ai mei la Baranca, într-un loc numit Ruptoare, aproape de Prut. Erau porumbele maşcate. Le-aduceam acasă, le spălam curat şi le puneam la putină, fără nimic altceva, fără zahăr, fără sare , şi se mâncau în Postul Paştelui“, ne-a explicat bătrânica.

Pentru cei care n-au apucat să vadă astfel de fructe trebuie să spus că porumbelele cresc în nişte arbuşti spinoşi, sălbatici, în păduri, pe haturi (delimitări ale terenurilor) sau la marginea pâraielor. Sunt nişte fructe mici, rotunde şi acre de-ţi „fac gura pungă“. Seamănă cu corcoduşele, însă sunt mult mai mici. În lumea satelor, atunci când înfloreşte arbustul care face porumbele se spune că pământul este destul de cald şi că poate începe semănatul.

Prune uscate, o delicatesă de post

Pentru că livezile erau mai tinere, poluarea şi îngrăşămintele chimice nu cunoscuseră amploarea din vremea colectivizării, pomii fructiferi erau mai bogaţi în roade. În zonele deluroase, cum sunt majoritatea satelor din partea de nord a judeţului Botoşani, prunii îşi îndoiau crengile până la pământ de greutatea fructelor. Fructele care cădeau erau puse la fermentat, pentru ţuică, iar restul erau culese. La început de toamnă, când miezul le era auriu, prunele se strângeau şi, în ceaune mari de tuci, la foc mic, gospodinele preparau un magiun delicios, mai ceva ca un cofetar de renume. Un alt soi de prune, mai mari şi mai cărnoase, numite goldane, se uscau, prin noiembrie, pe lozniţă. „Se uscau prunele, se puneau în butoaie şi se presau. În timp, ele slobozeau un must şi erau aşa de bune iarna, că nu-ţi mai trebuia altceva“, ne-a povestit, zâmbind, mătuşa Maria.

Dulciuri ţărăneşti de post

Duminica, zi specială, gospodinele se întreceau în a găti bucate felurite, care mai de care mai gustoase, dar fără ingrediente „de frupt“, ca să mai domolească din asprimea postului. De aceea, în sarmale se puneau crupe din porumb, legume uscate, ceapă verde, varză, morcov şi ulei, piure de cartofi „cu prăjeală, că era lumea mai sănătoasă“ şi „lapte de buhai“. „Se cocea sămânţa de cânepă pe plită până se rumenea. Bărbaţii luau apoi un ceaun mare de tuci, se aşezau pe un scăunel în mijlocul casei. Aveau un măcănoi lung, cu un capăt mai gros, din lemn, şi mestecau, mestecau, numai într-o parte, până crăpau toate boabele celea. Mai adăugau câte-o ţâră de apă caldă şi mestecau şi se slobozea lăptişor, de-acolo, din sămânţă, se făcea alb. Apoi îl strecurau, puneau apă şi o luau de la capăt, până făceau vreo trei-patru litri. Apoi îl puneau la fiert. Se numea lapte de buhai şi se mânca cu mămăliguţă. Daâ cât de bun era!… Mai bun ca laptele“, şi-a amintit mătuşa.

În zilele obişnuite din săptămână, când nu mai pridideau cu treburile casei, mamele le făceau odraslelor un fel de mâncare mai puţin spectaculos: felii de mămăliguţă presărate cu sare, unse din belşug cu usturoi pisat şi coapte apoi pe plita încinsă. „Şi era bun, şi lumea sănătoasă“, şi-a dat cu părerea bătrâna.

Ca desert, în locul cozonacilor, al plăcintelor sau alivencilor, obişnuite în zilele de duminică şi sărbătoare din afara Postului, femeile pregăteau diferite tipuri de mălai, cu bostan alb sau cu sfeclă. „Bostanul se tăia în bucăţele mici, se punea într-o covată de lemn, se curăţa de sâmburi şi se spăla, se tăia feliuţe şi se punea la fiert. Se lua apoi făină de grâu, făină de porumb, se opărea şi se adăuga la bostan. Se lăsa câteva ore să se îndulcească şi apoi se cocea în tavă. Deasupra se punea un aluat subţire din apă şi făină de grâu, ca să fie mai arătos“, a explicat, pe îndelete, mătuşa Maria. Alteori, în loc de bostan în compoziţia de mălai se punea sfeclă de zahăr, astfel că prăjitura obţinută era dulce ca o budincă.

Laptele, adunat în putini, se consuma numai după Paşti

Surplusul de lapte produs în gospodărie în toată perioada postului trebuia utilizat într-un fel, fără ca familia să iasă în pierdere. De aceea, laptele se aduna în putini din lemn, de 40 de litri, şi se ţinea acolo, la rece, timp de şapte săptămâni, cât ţinea Postul. „Acum, dacă trec patru zile, zici că laptele s-a acrit. Atunci însă se ţinea atâta vreme şi nu se strica deloc. Era un lapte cum e caşul, se desprindea felii. Bun tare!“, ne-a mai spus femeia.

Dezlegare la peşte, numai de Florii

Postul era ţinut apoi cu stricteţe, pe toată durata lui, fără abatere. Îngăduială la mâncat peşte era o singură dată, de Florii, şi apoi nu se mai mânca iarăşi „de frupt“ până după noaptea de Înviere.

Nimic din ce produceau a-nimalele nu era consumat în gospodărie. „Laptele muls era strâns. Câte trei-patru litri se zbăteau într-o oală mare, până se făceau unt. Zerul era dat deoparte. Cel care zbătea laptele spunea aşa: «Când moşneagul se-ncinge/ Untul se şi alege/ Când moşneagul se-ncălţa/ Untul meu se-ngrăunţa». Şi cât zbătea acolo, cânta întruna. Era un cântec în legătură cu laptele. Că era de leac pe-atunci laptele“, ne-a explicat mătuşa.

Procedeul fabricării untului în casă era destul de anevoios şi presupunea mult efort. Însă nimeni nu îndrăznea să guste, căci re-gula era regulă. Bucăţi din untul astfel preparat urma să fie puse de gospodină în coş, de Înviere, ca să fie sfinţite de preot, odată cu celelalte bucate. „Se mai sfinţeau şuncă, brânză, bucăţele de zahăr, ulei. Era tare frumos. Daâ acum tare puţină lume mai merge la Înviere. Se uită tradiţia“, ne-a mai spus bătrâna.

Ouăle se închistreau în Joia Mare

Joi, în Săptămâna Mare, gospodinele pregăteau ouăle pentru Paşti. În credinţa po-pulară se spune că ouăle înroşite atunci nu se strică, oricât de mult ar fi păstrate. Înainte de a trece la închistrit, se pregătea „chişiţa“, o tijă subţire de fier, cu patru fire de păr de porc legate la capăt, cu care urma să fie marcate modelele pe suprafaţa oului. „Se punea ceară curată sau ceară de la lumânări, fiecare cum avea, la topit, amestecat cu un pic de praf de cărbune. Se băga chişiţa acolo şi se încondeiau ouăle. După asta îl puneai în vopsea. Putea să-ţi fi fost poftă cât de tare, puteai să fi plâns, nu-ţi dădeau părinţii să mănânci ouă atunci, ci numai la Paşti“, ne-a povestit mătuşa Maria.

Tot în Joia Mare se umplea braga, cum o numesc şi acum oamenii satului. „Se opăreşte de cu seară tărâţă de grâu cu făină de porumb. Apoi a doua zi se fac nişte mălăieşe cât palma, se coc bine în cuptor. Într-un butoi de 60 de litri se pune o găleată-două de apă. Se scot malaiele, se rup în două şi se pun în butoieş. Se face oleacă de drojdie cu făină şi tărâţă, se adaugă totul şi se lasă timp de două zile. A doua seară se limpezeşte, se pune în sticle şi borcane şi se adaugă zahăr. Dac-o mai laşi două zile, întrece cea mai bună bere“, ne-a asigurat femeia.

În Vinerea Seacă venea rândul cozonacilor. Atunci se aprindea focul în cuptorul de lut, în zori se pregătea aluatul, în coveţi uriaşe, iar spre amiază se dădeau tingirile cu coptură înăuntru. „Se făceau toate cu lapte, cu ouă, dar nu se gusta nimic, totul se făcea pe negustate. Eu şi astăzi aşa le fac. Se făcea pască cu brânză de vaci, Crucea Paştelui şi cozonac“, a precizat mătuşa.

Crucea Paştelui era o pască cu formă specială, cea cu care se mergea în noaptea Învierii la sfinţit. De formă rotundă, pasca respectivă avea despărţită umplutura de brânză de o cruce din cocă, frumos împletită.

De altfel, în special din punctul de vedere spiritual, ultima săptămână din Postul Mare, Săptămâna Patimilor, era una de mare înălţare sufletească în satul românesc tradiţional. „În Săptămâna Patimilor, femeile mergeau îmbrăcate în negru, decent, veneau la biserică, ascultau deniile. Era o atmosferă de rugăciune. Nu era oricum... Exista atenţia aceasta pentru mântuire“, îşi aminteşte părintele Timotei Aioanei, mare eclesiarh al Catedralei Patriarhale şi exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

De Paşti, prima dată se mănâncă din ou

După ce noaptea Învierii a trecut, iar bucatele au fost sfinţite, în dimineaţa primei zile de sărbătoare, când toată familia venea de la biserică, se punea prima masă „de frupt“. Era marcat astfel sfârşitul Postului Mare. „Prima dată se mânca din oul sfinţit. Aşa era obiceiul. După aceea se rupea din Crucea Paştelui. Treâ să spun că din Crucea Paştelui niciodată nu se taie, se rupe. Că Dumnezeu o rupt şi-o-mpărţit“, a explicat bătrâna. Se gusta apoi din toate câte le duceau în coş la sfinţit şi apoi se trecea la mâncarea pregătită înainte.

Obiceiul era ca în prima zi de Paşti să se meargă în vizită la naşi şi la părinţi. Datina aceasta se mai păstrează şi azi, chiar dacă nopţile de Înviere nu mai sunt aşa cum le ştia mătuşa Maria, de odinioară. Pentru naşi, finii pregătesc din vreme o legătură cu „de toate“: într-un ştergar ţesut în casă se pun colaci împletiţi în patru, ouă închistrite, pască şi cozonac, se leagă la colţuri şi legătura e gata. Aceasta urma să fie întoarsă finilor, cu bucate pregătite de naşă, la încheierea vizitei. A doua zi era obligaţia naşilor să vină la fini, iar a treia zi se mergea la celelalte rubedenii. La o săptămână după Paşti, şi acum, ca şi odinioară, în lumea satului românesc se serbează Paştele Blajinilor, sărbătoare dedicată celor trecuţi la Domnul.

Astăzi, lumea a cam uitat de post

Graba, păcatul major al lumii în care trăim, face ca oamenii să fi pierdut din vedere importanţa postului. O stare unică, de apropiere, prin rugăciune, renunţarea la anumite alimente şi milostenie, a omului de Dumnezeu. De aceea, n-ar fi rău să ne întoarcem la obiceiul bun al bunicilor şi părinţilor noştri, să împrumutăm ceva din sfiala şi starea de rugăciune a satului românesc de odi-nioară, din preajma Sfintelor Paşti. „Din păcate, azi observăm foarte multă superficialitate. Sunt persoane care nu mai postesc deloc, care nu se mai spovedesc nici măcar în timpul Postului Mare. În lumea satului, odinioară, perioada Postului Mare era privită cu sfinţenie. Nu existau oameni care să nu se spovedească, foarte puţini îndrăzneau să mănânce „de dulce“. Bunicii mei, îmi amintesc, nu dezlegau sub nici o formă perioada aceasta de post. Participarea la biserică era mai bogată în această perioadă. Exista acea dorinţă de a se împăca oamenii între ei. Nici unul nu îndrăznea să menţină tensiuni în familia lui în preajma spovedaniei şi împărtăşaniei. Sunt foarte multe din lucrurile care ar trebui să revină în practica oamenilor de astăzi“, consideră părintele Timotei Aioanei.

▲„Dă-i postului două aripi, rugăciunea şi milostenia, şi te va duce la Dumnezeu“

Cum ne găsim în acest interval special în care ar trebui cu toţii să ne pregătim pentru primirea Sărbătorii Învierii, e bine să luăm aminte la învăţăturile Părinţilor Bisericii legate de post, să ascultăm sfatul cel bun şi să ne întoarcem, cu sfială şi cumpătare, după puterile noastre, cu faţa către Dumnezeu: „Împreună cu rugăciunea Bisericii din această perioadă, cu postul pe care Biserica l-a recomandat încă de la începuturile ei, ne pregătim în mod corespunzător pentru a întâmpina cea mai mare sărbătoare. Însă doar simpla renunţare de la unele bucate, şi nepărăsirea păcatelor, nepărăsirea stării de ură, de vrăjmăşie, de individualism a noastră, nu ne aduce nici un folos. Postul trebuie întotdeauna însoţit de rugăciune şi milostenie: «Dă-i postului două aripi, rugăciunea şi milostenia, şi te va duce la Dumnezeu». Fără milostenie, fără rugăciune şi fără o stare de revenire în sine, aşa cum a avut Fiul cel pierdut, noi nu putem spori deloc în cer. De aceea trebuie să acordăm atenţia cuvenită acestei perioade de pocăinţă, cea mai importantă din tot anul bisericesc, perioadă în care noi ne putem întoarce la Dumnezeu. Un pic de post este jertfa pe care o facem noi; postul, rugăciunea, căutarea duhovnicului, căutarea lui Dumnezeu printre oameni. Pentru că Dumnezeu este pretutindeni, dar el se ascunde în oamenii săraci, în oamenii care suferă, în oamenii singuri, în copiii care au nevoie de o bucată de pâine. Postul nostru şi faptele pe care le săvârşim în această perioadă trebuie să rămână discrete: «Posteşte în ascuns şi Tatăl tău, care vede cele ascunse, îţi va răsplăti». Dacă postim doar de ochii lumii, riscăm să pierdem esenţialul. Mai degrabă oamenii să ne desconsidere, mai degrabă oamenii să ne considere nepostitori, nerugători şi noi, de fapt, să fim, decât să fim recunoscuţi de oameni, dar nerecunoscuţi ca atare de Dumnezeu. Cântările, tradiţia Bisericii sunt acum mai bogate şi mai inspirate decât în orice perioadă liturgică a anului bisericesc, tocmai pentru că această perioadă ne cheamă pe toţi la schimbarea felului nostru de a fi, de a gândi, de a ne comporta. Şi, mai ales, în Postul Mare, trebuie să privim către cer“, ne învaţă părintele Timotei Aioanei.