Viaţa sub coviltir

Pleacă cu lunile din sate. Cu familiile, cu păsările, cu câinii, cu caii şi cu produsele lor din lemn sau nuiele. Încarcă totul în căruţe cu coviltir şi, pentru o vară, îşi mută viaţa pe drumurile ţării. Se opresc în amurg în marginea localităţilor pentru cină şi rugăciune. Taie în lung şi-n lat satele strigându-şi marfa, bat târgurile pentru a-şi vinde coşurile de nuiele, măturile, lemnul, albiile, lingurile, mesele sau scaunele cu trei picioare. S-au născut cu drumul în suflet, căci drumul acesta de vară este singurul mod de a supravieţui. Ei sunt rudarii. Nomazii secolului rătăcit, prin care trec aproape nesesizaţi de semeni.

I-am întâlnit într-o amiază de vară toridă la Segarcea Vale, în Teleorman, şi la Rusăneşti, în Olt. Unde în alt loc decât pe drum? Plecaseră de acasă, din Argeş, de la Berevoieşti, cu câteva zile în urmă. Despicau tăcuţi şoseaua, cu căruţele lor cu coviltir, venind de departe, parcă dintr-un început de lume uitat, incompatibil şi desuet, "căzut" neverosimil într-un prezent zgomotos şi sec, cu miros de motorină arsă, cu oameni blazaţi, reci şi indiferenţi.

Au plecat de acasă cu gospodărie cu tot. Cu neveste şi copii, cu păsări, cu cai, cu câini şi ceaune de mămăligă, cu casă cu tot, căci până la urmă căruţa tot casă se numeşte.

Vin "la vale" să-şi vândă unii coşurile, alţii măturile, lemnul de construcţii, alţii fusele, albiile, mesele şi scaunele de salcie cu trei picioare, născute în lungile nopţi de iarnă din mâinile lor de "vrăjitori ai lemnului", cum îi numea Dan Gherasimescu, unul dintre cei mai cunoscuţi meşteri populari de la noi.

Oameni săraci, drămuitori în vorbe, modeşti, îmbrăcaţi în ruşine şi bun-simţ, temători parcă să se bage în seamă cu străinii.

Gospodăria lui Aurel Oniche, adunată sub coviltir

Aurel Oniche, din Berevoieşti, a plecat cu Georgiana, soţia lui, să-şi vândă coşurile de nuiele, pe care le-a împletit acasă în iarna trecută. Sunt căsătoriţi de un an, au un copil, pe care l-au lăsat acasă cu bunicii.

Noi i-am întâlnit pe şoseaua care împarte satul Segarcea Vale în două. I-am oprit şi am intrat cu ei în vorbă.

"Vindem coşurile prin sate, pe unde mai putem, pe la târguri. Şi, dacă reuşim, poate peste vreo lună-două, ne întoarcem acasă. Asta facem noi din tată în fiu. Alţii fac albii, fuse, linguri, mături, fiecare ce poate, ca să trăim. Am adunat nuiele din pădurea de la noi, am făcut coşurile astea pe care vrem să le dăm cu 10 lei sau cât ne înţelegem cu oamenii, că e sărăcie mare.

N-are omuâ bani", ne spune Aurel, cătând cu privirea în pământ. Din spatele lui, de sub coviltir, ne priveşte mirată o copilă, despre care aflăm că este nevasta lui. De o parte şi de alta a coviltirului şi în trupul căruţei, sub iarbă, "ca să nu se răscoacă", sunt înşirate unul într-altul coşurile de răchită. Pe partea stângă a "casei" stau liniştite într-o cuşcă trei-patru găini, iar de sus, din iarbă, ne latră doi căţei. Legat de căruţă, calul "de rezervă" rupe, nepăsător la maşini, smocuri de iarbă pălită din codirlă.

Oameni sărmani, chinuiţi de necazuri şi vremuri, dar cu frică de Dumnezeu. Căci ei se feresc să înjure, să fure. Mai bine mor de foame sau îşi mai trimit copiii să cerşească pe la vecini decât să pună mâna pe bunul altuia.

Prăfuiţi, trişti şi uitaţi, îşi strigă marfa prin sate

Ceva mai târziu, şi mai departe, ne-am întâlnit în zăduful după-amiezii, la Rusăneşti, în Olt, cu o altă familie de rudari, plecată la fel, cu toată gospodăria adunată în căruţă, să vândă căpriori şi bulumaci pentru case noi. Prăfuiţi şi trişti, uitaţi de lume, nebăgaţi în seamă, sperând la un câştig cât de mic ca să poată supravieţui, oamenii şi animalele lor se târăsc şovăitori pe uliţele satului. Îşi strigă marfa cu reţinere, parcă să nu deranjeze, să nu strice cheful eventualilor cumpărători, cătând rugători dincolo de ulucile curţilor.

Şi ei vin tot de departe, dintr-un timp fără de început, "scurgându-se" cu vieţile lor cu tot într-o lume pe care o cred atemporală, dar atât de concretă, rece şi ostilă, respingătoare şi fără de speranţă, pe care nu o înţeleg şi nici nu se mai încumetă să o priceapă. Grija pentru supravieţuire şi teama de mai rău le sunt singurele repere în această pierzanie.

O tristeţe solemnă se ridică în urma lor. Un gând ca un munte de sare scrijeleşte disperarea ce-şi împrumută chipul jur-împrejurului. Şi-n această stare nerostită de rătăcire se cere, mai mult ca în oricare alt loc, iluminarea Domnului, lucrarea Lui limpezitoare şi ziditoare, ca o ştergere a răului, ca o luare de la capăt a lumii, ca o curăţire, ca o vindecare şi speranţă.

Am plecat din satele pe ale căror uliţe i-am întâlnit pe aceşti oameni aparte, ai unei lumi de-o vârstă cu ţărâna, convinşi că seara, la marginea câmpiei unde înnoptează, rugile lor vor fi ascultate şi că, pentru a trăi, drumul cu care s-au născut în suflet va fi ceva mai roditor în această vară, mai neted şi mai vertical, ca Psalmul 106 al lui David, care spune: "Prefăcut-a pustiul în iezer de ape, iar pământul cel fără de apă în izvoare de ape,/ Şi a aşezat acolo pe cei flămânzi şi au zidit cetate de locuit/ Şi au semănat ţarine şi au sădit vii şi au strâns belşug de roade./ Şi i-a binecuvântat pe ei şi s-au înmulţit foarte şi vitele lor nu le-a împuţinat".

Urmaşii celor de dincolo de "Limes Transalutanus"

Unii, din necunoaştere, îi confundă cu ţiganii nomazi. Dar ei nu au nici obiceiuri, nici tradiţii asemenea lor. Nu cunosc nici prelucrarea aramei, a fierului sau a cositorului, nu-şi vând fetele, nu au agăţaţi în păr galbeni sau monede de argint, nu au bulibaşi şi nici staboruri, nu au vile, maşini şi palate luxoase, nici conturi prin bănci şi se feresc să se amestece cu ei, necunoscându-le limba.

Ei vorbesc numai româneşte, nu-şi amestecă sângele în căsătorii mixte, merg la biserică şi se roagă, nu ies pe drumuri cu săbii sau cu pistoale. Îşi spun rudari şi cred cu tărie că sunt la origine daci liberi, care au trăit dincolo de linia fortificată a romanilor, numită de specialişti "Limes Transalutanus". Până în urmă cu câteva decenii trăiau încă în bordeie, dar nici acum viaţa lor nu s-a schimbat prea mult.