Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Stiinţă şi tehnologie Agresivitate şi autoagresivitate. Cum explicăm aceste fenomene?

Agresivitate şi autoagresivitate. Cum explicăm aceste fenomene?

Un articol de: Andreea Raluca Neagu - 02 Oct, 2009

Definită ca orice act făcut cu intenţia de a răni o altă fiinţă, fizic sau verbal, agresivitatea preocupă astăzi tot mai mult interesul psihosociologilor într-o societate fondată pe prioritatea interesului şi a individului. Fără un consens privind normele de comportament şi întrajutorare, empatie şi sacrificiu de sine, nu ar mai exista societate, ci o junglă de bărbaţi şi femei sau o piaţă veritabilă în care ar supravieţui cei mai norocoşi (Moscovici, 1998). Deşi mass-media şi mediul social în care individul trăieşte îi pot oferi modele de conduită agresivă, sunt mulţi alţi factori ce ar influenţa comportamentul agresiv: tipul de personalitate, diferenţele de gen, frustrarea, durerea, căldura, aglomeraţia, alcoolul, pornografia etc.

Agresivitatea copiilor

Teoriile învăţării sociale descriu achiziţia comportamentului agresiv prin aceleaşi principii folosite pentru a analiza achiziţia oricărui alt aspect al comportamentului. Astfel, comportamentul agresiv ar fi învăţat ca oricare alt comportament, avându-şi originile în procesul de socializare. Cele mai multe cercetări realizate în această perspectivă au folosit copii drept subiecţi, copilăria fiind considerată o perioadă foarte importantă în învăţarea acestor comportamente. Agresivitatea ar creşte, astfel, odată cu vârsta prin observarea comportamentului adulţilor sau al altor copii mai mari.

Încă din perioada de sugar, copilul îşi manifestă o latură a acestui comportament prin acte de furie, plâns, ţipete, fiind o agresivitate motivată de frică şi nesiguranţă. Însă, frecvenţa comportamentului agresiv începe în jurul vârstei de 2-3 ani prin aruncatul jucăriilor, tendinţa de a lovi pe celălalt, auto-lovire, cuvinte răutăcioase, distrugerea unor bunuri materiale etc., însă agresivitatea fizică nu este un comportament învăţat, iar dezvoltarea individului oferă posibilitatea autoeducării şi stăpânirii. Totuşi, un procentaj mic de copii eşuează în achiziţia acestor abilităţi şi tind să arate niveluri atipice de agresivitate fizică de-a lungul dezvoltării, putând duce mai târziu la comportamente violente.

Ce declanşează totuşi comportamentul agresiv la copii? Printre cauze, psihologii enumeră frica de alţii, dificultăţile familiale, deficienţele de învăţare, neuro-logice şi comportamentale şi traumele emoţionale. Agresivitatea lor poate fi văzută ca o modalitate de a atrage atenţia sau poate fi o simplă provocare, pentru a-şi câştiga o identitate proprie şi nu va apărea niciodata brusc, fără o cauză particulară sau o legătură cu mediul său de viaţă înconjurător.

Băieţii, mai agresivi decât fetele?

Societatea tinde să demonstreze că, atunci când vine vorba de agresivitate, băieţii sunt cei care lovesc, împing şi pişcă, în timp ce fetele împrăştie zvonuri, bârfesc şi exclud în mod intenţionat pe ceilalţi, un tip de agresivitate numită socială indirectă.

Noile cercetări asupra comportamentului agresiv susţin că în timp ce băieţii se angajează într-adevăr în agresivitatea fizică, atât băieţii, cât şi fetele iau parte în mod egal la agresivitatea socială. Dintotdeauna, societatea a descurajat agresivitatea fetelor, în timp ce băieţii erau încurajaţi în diverse moduri să apere ce este al lor, atitudine care a dus mereu la o manifestare incomparabil mai violentă şi mai puţin afectivă a bărbaţilor cu toţi cei din jurul lor. De mici copii, băieţii învaţă că principalele atribute ale bărbăţiei sunt forţa fizică, agresivitatea, competenţa. În mod paradoxal, băieţii sunt şi cel mai frecvent, şi mai intens pedepsiţi pentru comportamentul lor agresiv.

Agresivitatea directă e relaţi-onată cu probleme precum delincvenţa şi simptome ADHD, slabe relaţii cu semenii şi un comportament pro-social scăzut, în timp ce agresivitatea indirectă e corelată cu depresia şi stima de sine scăzută.

Autoagresivitatea

Cu toţii manifestăm, la un moment dat, impulsuri şi reacţii interioare de furie care, de multe ori, se revarsă în exterior asupra celor care le-au produs, însă ce se întâmplă când acestea sunt produsul propriei persoane şi nu avem pe cine învinui?

În astfel de situaţii, unele persoane îşi pierd capacitatea de rezistenţă şi depăşire a funcţionării şi recurg, cel mai adesea, la autoagresiune, în speranţa descătuşării tensiunilor acumulate în viaţa zilnică. Precedat fiind de depresie, actul autoagresivităţii cunoaşte o gamă variată de comportamente şi acte de violenţă faţă de propria persoană, ce culminează cu sinuciderea.

Ideea autoagresiunii începe să se strecoare în mintea copilului începând cu vârsta de 12-14 ani şi poate atinge punctul maxim în timpul adolescenţei (17-19 ani), când e considerată, dacă nu ca o rezolvare a problemelor de moment, atunci cel puţin ca o evadare din ele. În acel moment, individul e lipsit de scopuri şi orientat spre clipă, spre moment.

Conform statisticilor, impulsul spre autoagresivitate este mai ridicat în cadrul populaţiei de gen masculin, al persoanelor văduve, a celor cu o pregătire intelectuală mai scăzută (persoanele cu o pregatire superioară au capacitatea de a descoperi sisteme de compensare) şi al celor mai puţin religioşi (credinţa oferă individului echilibru şi optimism).

Agresivitate şi televiziune

Desigur, mass-media, în general, şi televiziunea, în particular, oferă individului o gamă largă de informare şi încântare audio-vizuală, însă putem afirma acelaşi efect şi în cazul copiilor?

Programele TV difuzate astăzi (în special desenele animate precum „Digimon“, „Pokemon“, „Powerpuff Girls“, „Scooby Doo“, etc.) au la bază acte de violenţă în urma cărora cel care câştigă „bătaia“ dobândeşte un sta-tut superior. Copiii ajung astfel să perceapă faptul că orice victorie este produsul necesar al unei confruntări agresive şi nu al unor principii morale.

O echipă de psihologi din SUA (2008) a dorit să investigheze efectul pe care expunerea la programele TV ce conţin acte de violenţă îl are asupra comportamentului negativ al copiilor proveniţi din diferite medii sociale. Aceştia evaluau obiceiurile, nivelul de inteligenţă şi comportamentul unor copii de clasa a V-a, a VI-a şi a VII-a ce se uitau frecvent la TV. Pentru evaluarea acestora, părinţii copiilor şi profesorii completau chestionare privind agresivitatea, delincvenţa şi cruzimea copiilor. Copiii erau supuşi unor teste de inteligenţă şi completau o serie de chestionare ce indicau programele TV vizionate în decursul unei perioade de 7 ani (categorisite apoi de cercetători în violente şi non-violente).

Rezultatele arătau o relaţie pozitivă între numărul crescut de programe TV violente şi trasăturile negative de personalitate atât în cazul băieţilor, cât şi al fetelor. Mai mult, se pare că vizionarea a mai mult de 2 ore pe zi a programelor TV în timpul copilăriei ar duce la probleme comportamentale şi abilităţi sociale scăzute, iar un alt studiu indică un efect îngrijorător al comportamentului alimentar al copiilor: creşterea consumului de alimente nesănătoase cu 84% la copiii normali şi cu 134% la cei obezi. Psihologii sugerează astfel închiderea televizorului în timpul meselor familiale şi interzicerea deţinerii unui televizor în camera copiilor.