Frumuseţea nemuritoare a porţelanului

Porţelanul, artă şi rafinament antic al îndepărtatei şi genialei Chine, produs al cărui secret de fabricaţie era păzit cu străşnicie de străini. Cele mai bune reţete sunt ţinute secrete de firmele importante şi în zilele noastre. În secolul al XV-lea, în Europa produsele de porţelan erau cadouri pentru regi, aşa de preţuite şi rare erau.

Se spune că maeştrii chinezi ai porţelanului creau anume foarte mici imperfecţiuni în vasele lor, pentru a nu ofensa zeii şi a nu le atrage mânia. Un fel de smerenie a meşteşugarului.

Mai este numit şi aur alb, iar la obţinerea porţelanului se ajunge prin arderea la temperaturi înalte a unei paste din cuarţ, caolin, feldspat, alabastru şi altele.

Producerea obiectelor de porţelan a apărut în China cu peste o mie de ani în urmă, astfel că în vremea Dinastiei Sung (960-1279) exista o adevărată industrie. Arheologii au descoperit cuptoare pentru ardere în care încăpeau zeci de mii de produse din porţelan şi în mod sigur acestea erau deservite de o armată de muncitori care cărau materiale, întreţineau focul etc.

Dacă această perioadă a Dinastiei Sung a fost una oarecum de început, în sensul că simplitatea obiectelor era o caracteristică, în timpul Dinastiei Ming (1369-1644) se ajunsese la ceea ce putem astăzi numi, fără ezitare, artă. Obiectele realizate în perioada acestei dinastii erau realizate cu grijă pentru proporţii, din punct de vedere tehnic se reuşise crearea de vase cu pereţi foarte subţiri, iar desenele decorative puteau fi create printr-un relief fin cu ajutorul unei mase lichide din porţelan sub smalţ. Desigur, destinatarul principal al „veselei“ de artă era Curtea Imperială, care primea în fiecare an peste 30.000 de platouri, 16.000 de farfurii şi 18.000 de cupe. Datorită pereţilor subţiri ai vaselor, acestea au fost folosite în temple pe post de instrumente muzicale de cult, la atingerea lor cu un beţişor scoţând sunete frumoase. La vremea călătoriei lui Marco Polo în China (în anii 1271-1295, anul întoarcerii la Veneţia, după mărturia sa), procedeul de obţinere a porţelanului era atât de bine ţinut secret, încât exploratorul nu a putut afla nimic. Aici discuţia se poate extinde extrem de interesant, căci există varianta puternic argumentată de nişte cercetători cum că Marco Polo de fapt nu ar fi fost niciodată în China, dar oricum, şi dacă a fost, şi dacă nu a fost, secretul porţelanului e o realitate care le-a dat multe bătăi de cap europenilor timp de sute şi sute de ani.

Peripeţiile porţelanului prin Europa

Primul eşantion de caolin (care este doar o parte a materiei necesare realizării porţelanului) a fost adus după anul 1500 în Europa de către portughezi. Ei bine, timp de 200 de ani, în ciuda experienţelor făcute cu arderea diferitelor argile, nu s-a reuşit fabricarea caolinului. În 1709, chimistul german Johann Friedrich Böttger a reuşit să obţină caolinul, la capătul unei perioade de cercetări aventuroase, în debutul cărora chimistul încerca să fabrice de fapt… aur.

Alchimia era la modă în vremea aceea şi nu puţini erau cei care luau reţetele alchimice drept reţete chimice, căutând transformarea a te miri ce amestecuri de materii în aur fizic, material, ei neînţelegând miza lăuntrică a adevăratelor operaţiuni alchimice descrise încifrat, simbolic în reţete. Dar cum, necum (de multe ori în istorie accesul spre marile invenţii a debutat cu greşeli şi întâmplări neprevăzute), drumul spre realizarea porţelanului în Europa fusese deschis şi de aici până la artă regală a mai fost doar un pas.

În Saxonia s-a construit o fabrică de porţelan, la Meissen, în anul 1710, caracteristica obiectelor fabricate aici fiind monograma albastră A.R., două săbii încrucişate şi un mâner de bici, specifice casei regale. Una după alta au apărut alte fabrici, căci cererea pentru obiectele de porţelan era în creştere, astfel că în 1717 a apărut o manufactură la Viena, apoi în Franţa, Rusia, Italia.

Francezii, olandezii şi englezii se întreceau în porţelanurile lor, lucrările tot mai bine realizate artistic fiind prezente pe mesele familiilor de nobili de pretutindeni.

Piesele de porţelan de Worcester erau amplu pictate de mână, etalând noi niveluri ale frumosului în arta porţelanului, nuanţele de albastru îmbinându-se armonios cu temele naturale ale desenelor, înfăţişând în general păsări.

După retragerea fondatorului fabricii, John Walls, farmacistul William Davis împreună cu Thomas şi John Flight au adus un suflu nou, fabrica ajungând apreciată şi de regele George al III-lea, care a comandat un serviciu în stil chinezesc. Competiţia pentru calitate şi aspect pe piaţa porţelanului era acerbă şi lucrurile nu se încheiaseră odată cu stabilirea iniţialei reţete de fabricare. În 1851, la Marea Expoziţie de la Londra a apărut o noutate revoluţionară - maeştrii de la fabricile din Minton şi Copeland arătând lumii un nou tip de porţelan, realizat după o reţetă nouă („Parian“), care conferea duritate şi strălucire porţelanului, făcându-l să semene cu marmura.

Văzând marele drum al porţelanului, de la serviciile folosite de regii şi nobilii Europei până la ceşcuţele de astăzi care imită vechiul porţelan chinezesc, de la arta rococo în porţelan până la bibelourile kitsch din casele românilor, putem spune că este un drum care nu se va încheia, probabil, niciodată.