Aflându-ne cu puține zile înainte de sărbătoarea Sfinților Ioan Casian și Gherman din Dobrogea, dar și în Duminica numită a Înfricoșătoarei Judecăți (a Lăsatului sec de carne), consider că unele dintre
Ierarhii ortodocși români care i-au apărat pe evrei în anii 1941-1944
Faptele menționate în acest articol au fost documentate de-a lungul timpului și sunt consemnate în numeroase studii. Trebuie spus că sursa principală de informații în multe cazuri o constituie memoriile şefului-rabin dr. Alexandru Șafran, personalitate remarcabilă, căreia întreaga societate românească trebuie să-i aducă cuvenitul omagiu.
Patriarhul Nicodim Munteanu
În luna august 1941, Manfred von Killinger a insistat pe lângă guvernul de la București ca evreii români să poarte „steaua galbenă”. Mai multe personalități au făcut demersuri pe lângă Ion și Mihai Antonescu pentru anularea acestei măsuri discriminatorii. Printre cei mai vehemenți s-au numărat dr. Nicolae Lupu și Patriarhul Nicodim. Înaltul ierarh l-a amenințat în mai multe rânduri pe Mihai Antonescu cu retragerea din fruntea Bisericii Ortodoxe Române, în semn de protest față de măsurile antievreiești. Șef-rabinul Alexandru Șafran mărturisește că, la 6 septembrie 1941, a adresat un memoriu Patriarhului Nicodim, în care sublinia: „purtarea unui semn distinctiv va avea desigur cele mai grave repercusiuni asupra ordinii publice, a economiei și finanțelor țării. Cum însă semnul ales este steaua lui David, cum această stea este la fel de sacră și religiei creștine, și religiei mozaice... apare neîndoielnic că acest ordin violează religia, expunând batjocurii una din cele mai sfinte embleme religioase”. În urma acestui memoriu, Patriarhul Nicodim a avut o întrevedere cu șeful- rabin, căruia i-a promis că va interveni pe lângă autorități. Pe 10 septembrie 1941 Ion Antonescu semna o ordonanță în care se prevedea că evreii nu vor purta nici un semn distinctiv.
Tot în vara anului 1941, Ion Antonescu a decis ghetoizarea și apoi deportarea în Transnistria a populației evreiești din Bucovina de Nord și Basarabia. Liderii comunității evreiești din România, dr. W. Filderman și șef-rabinul dr. Al. Șafran, au căutat sprijin pentru a obține anularea deportărilor. Dr. Filderman a cerut ajutorul reginei-mamă Elena, care a promis că va interveni pe lângă Antonescu „pentru oprirea sălbăticiei”. Pe de altă parte, Alexandru Șafran a obținut garanții de protecție din partea Patriarhului Nicodim. Patriarhul și regina-mamă au discutat cu Ion Antonescu, care însă s-a arătat decis să continue acțiunea de deportare. Totuși, regina-mamă și Patriarhul au obținut o încetinire a acesteia și o amânare pentru cei care nu fuseseră deportați încă.
Mitropolitul Tit Simedrea
Tot în contextul deportărilor din 1941, având în vedere situația gravă din Cernăuți, Alexandru Șafran apelează la sprijinul Mitropolitului Bucovinei, Tit Simedrea, care - profund impresionat de un convoi de deportați evrei în gara Cernăuți - a promis că va interveni pe lângă Mihai Antonescu. Rezultatul a fost ordinul lui M. Antonescu din 14 octombrie 1941, de suspendare a deportărilor din ghetourile Cernăuți și Chișinău și exceptarea unui lot de până la 20.000 de evrei cernăuțeni - muncitori, intelectuali și comercianți, care urma să rămână pe loc, ca fiind necesari economiei: „M-a primit și a mărturisit, povestește Șafran, spre marea mea surpriză, că ceea ce a văzut îl tulbură încă. I-am cerut imperativ să-și comunice impresiile mareșalului și să-i ceară să oprească deportările. El a făcut-o și a făcut-o cu folos, fiindcă convoaiele ce plecau din Cernăuți au fost oprite”. Mitropolitul Tit Simedrea a acționat în consens cu primarul municipiului Cernăuți, dr. Traian Popovici, drept între popoare, care a căutat să evite ghetoizarea populației evreiești și să excepteze de la deportare alți trei mii de evrei, peste limita admisă de 20.000. Acțiunile de „triere” au fost tărăgănate până la 15 noiembrie 1941, când Antonescu a ordonat ca evreii care nu au fost încă deportați să rămână pe loc.
Marcel Slacman (devenit Meir Shai după emigrarea în Israel), avea 11 ani când familia sa a fost trimisă în ghetoul de la Cernăuți, urmând să fie deportată în Transnistria. Tatăl, David Slacman, angajat al tipografiei Mitropoliei Bucovinei, a apelat la Gheorghe Rusu, pictor și sculptor, consilier artistic la mitropolie (drept între popoare) care, cu aprobarea Mitropolitului Tit Simedrea, l-a trecut pe lista evreilor care puteau rămâne în oraș, serviciile sale fiind considerate indispensabile. În cele din urmă, întreaga familie a fost extrasă din ghetou și a stat ascunsă într-un subsol al mitropoliei vreme de doi ani, cu aprobarea Mitropolitului Tit Simedrea, în condițiile în care, în octombrie 1941, s-a emis o ordonanță prin care cei care ascundeau evrei erau pedepsiți cu moartea.
Mitropolitul Nicolae Bălan
Deși evreii din Vechiul Regat, Banat și sudul Transilvaniei primiseră asigurări că nu vor avea soarta evreilor din Basarabia și nordul Bucovinei, în vara anului 1942, la insistențele naziste, Antonescu decide să înceapă pregătirile pentru deportarea tuturor evreilor români dincolo de Nistru. Scopul final al autorităților naziste era preluarea ulterioară a evreilor români și transferul lor în lagărele de exterminare din Polonia.
Printre personalitățile care s-au implicat cel mai activ pentru scăparea evreilor de la „soluția finală” a fost Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan. Șef- rabinul Al. Șafran l-a rugat pe mitropolit să vină la București, unde i-a solicitat o audiență. În memoriile sale (Un tăciune smuls flăcărilor) Șafran descrie în detaliu modul în care s-a desfășurat întâlnirea, pledoaria sa emoționantă pentru cauza evreiască, telefonul pe care îl dă Mitropolitul Bălan pentru a solicita audiență la Ion Antonescu și telefonul pe care îl primește mai târziu șeful-rabin din partea ierarhului ortodox prin care acesta îl anunța că mareșalul a decis stoparea acțiunilor de deportare spre lagărele germane. Mai târziu, în 1946, Al. Șafran îl va apăra pe Nicolae Bălan în fața celor care au încercat să-l conteste.
Nu trebuie uitat faptul că Nicolae Bălan a apărat, în fața autorităților statului, dreptul Bisericii Ortodoxe de a-i boteza pe evrei și s-a opus acelor legi care-i scoteau pe evreii convertiți de sub protecția Bisericii Ortodoxe.
Episcopii Andrei Magieru și Nicolae Colan
În vara anului 1944, în nordul Transilvaniei, autoritățile maghiare, în colaborare cu Germania nazistă, au trecut la deportarea populației evreiești în lagăre de exterminare. Printre înalții prelați transilvăneni care, de la amvon, au condamnat deschis legislația rasistă, s-a aflat și Episcopul ortodox de Cluj, Nicolae Colan. În același timp, preoți precum protopopii Titus Moga și Florea Mureșan s-au implicat în ajutorarea familiilor de evrei ca să treacă frontiera în România, unde au supraviețuit Holocaustului.
În acțiunile de organizare a fugii evreilor din nordul Ardealului s-a implicat și Episcopul de Arad, Andrei Magieru. Cu alt prilej, a luat apărarea copiilor evreilor botezați, pentru ca aceștia să poată frecventa școlile primare de stat.
În zilele ocupării maghiare a Aradului, în 1944, Episcopul Andrei Magieru i-a ascuns la el acasă pe rabinul-șef Nicolae Schönfeld și pe fratele acestuia în perioada în care autoritățile militare horthiste au dispus aplicarea legilor antievreiești și pregătirea evreilor arădeni pentru deportare.
Rabinul-șef a rămas trei zile în casa episcopului ortodox, până la retragerea trupelor maghiare din Arad.