Adevărata libertate este iubirea dezinteresată

Duminica a 28-a după Rusalii (Pilda celor poftiţi la cină) Luca 14, 16-24

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi; şi a trimis la ceasul cinei pe slujitorul său ca să spună celor chemaţi: Veniţi, că, iată, toate sunt gata! Şi au început toţi, câte unul, să-şi ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Am cumpărat un ogor şi trebuie să ies ca să-l văd; te rog, iartă-mă. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni. Şi, întorcându-se, slujitorul a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci şi pe neputincioşi, şi pe orbi şi pe şchiopi adu-i aici. Şi slujitorul a zis: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc. Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea.

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXVIII-a după Rusalii care prezintă Pilda celor poftiţi la cină arată în chip tainic cum Dumnezeu cheamă pe toţi oamenii la mântuire, deoarece voieşte ca "toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Timotei 2, 4). De asemenea, ea ne arată şi că oamenii au libertatea de a răspunde sau nu acestei chemări. Aşadar, Evanghelia de astăzi este într-un fel Evanghelia tainei libertăţii omului, dar şi a libertăţii lui Dumnezeu. Omul are libertatea de a spune "da" sau "nu" lui Dumnezeu când îl cheamă la mântuire şi viaţă veşnică. Însă cine nu răspunde pozitiv la invitaţia de-a veni la Cina cea de Taină, la ospăţul iubirii milostive şi darnice a lui Dumnezeu, acela pierde bucuria de a fi veşnic împreună cu Domnul casei cereşti. Comentând cuvintele Mântuitorului "mulţi chemaţi, dar puţini aleşi" (Matei 22, 14), Sfântul Grigorie de Nyssa spune că toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire, dar sunt puţini aleşi, pentru că puţini oameni răspund chemării lui Dumnezeu.

Libertatea Stăpânului Care invită la Cină se vede mai ales din faptul că dacă cei dintâi chemaţi refuză invitaţia Lui, El are libertatea de a modifica planul Său şi de-a prefera pe alţii. Prin urmare, nimeni nu poate zădărnici planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii, pentru că iubirea Lui milostivă se revarsă peste vidul spiritual al celor care nu răspund chemării Sale. Aflând de scuzele unora care nu au găsit timp pentru a răspunde chemării Sale, Stăpânul casei Îl trimite pe Slujitorul Său să invite la cină o mulţime de oameni de rând, fără pretenţii de superioritate, care nu se aşteptau la o astfel de invitaţie, şi nici nu se considerau vrednici să stea la o masă atât de strălucită.

Deci, problema libertăţii spirituale a omului nu poate fi înţeleasă decât în relaţia concretă dintre om şi Dumnezeu.

În acest sens, lucrarea mântuitoare a lui Iisus este o lucrare eliberatoare, după cum ne învaţă Sfinţii Apostoli: "Hristos ne-a eliberat pentru ca noi să rămânem liberi... Fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate" (Galateni 5, 1, 13; 4, 26, 31; I Corinteni 7, 22; II Corinteni 3, 17); "Adevărul vă va face liberi; ... dacă Fiul vă eliberează, veţi fi cu adevărat liberi" (Ioan 8, 32, 36). Dar această experienţă a libertăţii pe care Hristos o dăruieşte omului se realizează în Duhul Sfânt trimis în lume de către Fiul întrupat şi de către Tatăl Său ceresc (cf. Ioan 14, 26; 15, 26). Astfel, Sfântul Apostol Pavel precizează referitor la libertate: "Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea" (II Corinteni 3, 17).

Libertatea este constitutivă chipului lui Dumnezeu în om

Libertatea umană este un aspect fundamental al definiţiei omului ca fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu, Cel liber şi suveran. Referitor la aceasta, Sfântul Grigorie de Nyssa spune: "Libertatea este asemănarea cu Cel ce este fără stăpân şi de sine conducător, asemănare care ne-a fost dată de Dumnezeu la origine"¹. "Deci, prin libertate omul este deiform şi fericit."²

Ca persoană, omul nu se defineşte în raport cu vreun element al lumii în care a fost creat, ci în raport cu Dumnezeu - Creatorul. Crearea omului este, în mod unic, rezultatul unei gândiri şi al unei decizii libere şi personale din partea lui Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră" (Facerea 1, 26). Legătura strânsă care există între taina lui Dumnezeu Cel personal şi liber, pe de o parte, şi taina omului ca fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu, pe de altă parte, determină ca libertatea divină revelată în istoria mântuirii să dezvăluie şi adevărata natură sau finalitate a libertăţii umane.

Libertatea, temelia comuniunii autentice între persoane

Omul nu a fost creat după chipul unui Dumnezeu ca singurătate eternă, ci după chipul unei Comuniuni divine eterne de viaţă şi iubire care se descoperă oamenilor ca fiind Unitate perfectă a Trei Persoane distincte: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh (Sfânta Treime).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că pluralul misterios folosit de Dumnezeu când zice: "Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră" nu este nici plural al majestăţii, nici dialog cu îngerii, deoarece ei nu sunt co-creatori, ci acest plural este manifestarea discretă a Dumnezeului-Treime sau anticiparea revelaţiei Sale, ca fiind Dumnezeu mai presus de monoteismul iudaic şi de politeismul păgân. Această interpretare a pluralului misterios din cartea Facerii se găseşte nu numai la Sfântul Vasile cel Mare, în celebrul său comentariu la Hexaemeron (Omilia 9, 6), ci şi anterior lui, la Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful şi la Sfântul Irineu din Lyon. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful spune că, prin acest plural, Dumnezeu nu Se adresează pur şi simplu Sieşi, nici pământului, nici îngerilor, ci Fiului Său³. Iar Sfântul Irineu zice: "De totdeauna, cu adevărat, există alături de El (de Tatăl) Cuvântul şi Înţelepciunea, Fiul şi Duhul. Prin Aceştia şi întru Aceştia El le face pe toate liber şi în totală independenţă, şi Lor Li se adresează atunci când spune: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră"⁴.

Înţelegem astfel că umanitatea creată după chipul lui Dumnezeu este reflectarea Unităţii perfecte a Persoanelor divine distincte; a comuniunii perfecte de viaţă şi iubire în care pluralitatea Persoanelor nu împarte natura unică şi nici nu diminuează viaţa prin separare sau izolare. Pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, Adam este omul universal, care conţine în el toată natura umană: "Chipul nu este într-o parte din natură, nici harul într-un individ printre cei pe care îi priveşte, ci această virtute se întinde asupra întregului neam omenesc". "Deci, omul făcut după chipul Domnului este natura înţeleasă ca un tot. Aceasta duce la asemănarea divină."⁵

Am văzut mai sus că libertatea omului este o trăsătură fundamentală a chipului lui Dumnezeu în om. O altă trăsătură importantă a chipului lui Dumnezeu în om constă în faptul că omul este fiinţă cugetătoare sau raţională. Totuşi, nici libertatea, nici gândirea, deşi foarte importante, nu constituie trăsătura cea mai valoroasă a omului ca fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu, ci iubirea. De ce? Pentru că prin iubire se manifestă în mod deplin chipul lui Dumnezeu în om. "În voi înşivă - spune Sfântul Grigorie de Nyssa - voi vedeţi gândirea şi o credeţi imitaţie a Celui Care cu adevărat este Spirit şi Cuvânt (Logos). Domnul este, de asemenea, Iubire şi izvor de iubire... Deci, dacă iubirea lipseşte, toate trăsăturile chipului din noi sunt deformate". "Creatorul nostru ne-a dat iubirea ca expresie a chipului nostru uman."⁶

Înţelegem, aşadar, că raţiunea şi libertatea au ca finalitate comuniunea de iubire. De aceea, libertatea în forma sa cea mai autentică este libertate în vederea comuniunii. Când persoana umană tinde să iubească pe toţi oamenii, ea începe să devină total liberă, mai presus de preferinţe limitatoare. A iubi chiar şi pe vrăjmaşi (după porunca Evangheliei) înseamnă, deci, a fi cu adevărat liber şi nelimitat de atitudini negative sau stări egoiste.

O astfel de iubire duhovnicească se aseamănă cu iubirea milostivă şi infinită a lui Dumnezeu, ea este semnul participării noastre libere, prin har, la viaţa lui Dumnezeu (cf. Romani 8, 35). În toate patimile egoiste, libertatea omului este limitată de natura sa căzută (păcătoasă), dar când iubirea lui este dezinteresată, omul devine liber în raport cu însăşi natura sa căzută, egoistă. Atunci, omul trăieşte în totalitate pentru ceilalţi. Libertatea lui se aseamănă cu libertatea Preasfintei Treimi în care fiecare Persoană divină trăieşte pentru celelalte Persoane şi este capabilă de a Se dărui deplin celorlalte Persoane şi de a conţine în ea viaţa celorlalte Persoane. Persoanele Preasfintei Treimi nu sunt libere pentru că Se separă sau Se izolează între Ele, ci, dimpotrivă, pentru că fiecare Persoană este în deplină comuniune cu celelalte Persoane, încât Ele Se conţin reciproc şi Se dăruiesc reciproc, păstrându-şi în acelaşi timp fiecare identitatea proprie. Acest Adevăr al comuniunii divine trinitare de viaţă şi iubire a fost descoperit în şi prin Hristos Domnul, Care a spus: "Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi" (Ioan 8, 32). Iar acest Adevăr al Iubirii desăvârşite este împărtăşit oamenilor de către Duhul Sfânt, Care-i ajută să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu.

Iubirea smerită a lui Hristos este izvorul libertăţii

Felul în care Iisus Hristos Se foloseşte de libertatea de a alege, într-o lume marcată de robia păcatului şi a morţii, arată adevărata natură sau finalitate a libertăţii omului creat după chipul lui Dumnezeu.

Libertatea lui Hristos, în raport cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu bunurile materiale, este în mod esenţial şi unic libertate de-a realiza comuniunea de iubire, libertate de a alege întotdeauna binele şi de-a evita răul sau păcatul.

Iubirea deplină a lui Hristos faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni Îl face liber de a cere Tatălui tot ceea ce doreşte, de a fi înţelegător cu oamenii păcătoşi, umiliţi şi marginalizaţi, de a-i ierta, dar şi de a respinge sau dezaproba mândria, ipocrizia şi nedreptatea oamenilor care îşi pun nădejdea doar în ei înşişi.

Libertatea lui Hristos în raport cu bunurile acestei lumi se vede, mai ales, în timpul ispitirii din pustie (cf. Matei 4, 1-11). Iisus refuză să stăpânească bunurile acestei lumi în uitare sau despărţire de Dumnezeu. Pentru Iisus Hristos, ca Om, comuniunea cu Dumnezeu - Dăruitorul are întâietate faţă de folosirea darurilor lui Dumnezeu, viaţa spirituală are întâietate faţă de existenţa biologică şi viaţa socială.

Pentru Iisus Hristos, asceza nu înseamnă lipsire de libertate, ci exercitarea libertăţii de-a acorda prioritate comuniunii spirituale cu Dumnezeu faţă de consumul celor materiale şi de profitul egoist din situaţii efemere. Atitudinea Sa faţă de lucrurile sau bunurile create este o atitudine euharistică (cf. Matei 4, 19), de recunoaştere a lumii ca dar al lui Dumnezeu şi ca mulţumire adusă lui Dumnezeu. De aceea, viaţa Sa întreagă pe pământ este euharistie, adică iubire smerită sau dăruire de Sine lui Dumnezeu şi oamenilor în mod liber.

Crucea lui Iisus Hristos semnifică deplinătatea dăruirii de Sine către Dumnezeu în iubire sau realizarea liberă a comuniunii desăvârşite cu Dumnezeu. Iar Învierea lui Iisus Hristos semnifică dăruirea deplină şi liberă a lui Dumnezeu Însuşi lui Iisus ca Om, întrucât El S-a făcut ascultător de Dumnezeu până la moarte pe Cruce, pentru a ridica şi vindeca pe vechiul Adam cel neascultător de Dumnezeu. Învierea lui Hristos este şi afirmarea cea mai puternică a libertăţii omului în raport cu istoria care ucide şi în raport cu legile biologice şi cosmice ale stricăciunii sau descompunerii. Hristos Cel înviat este Omul liber de a trăi veşnic şi integral (suflet şi trup) în comuniunea cerească pe care a ales-o în mod liber în timpul vieţii sale pământeşti.

Libertatea lui Hristos ca libertate de comuniune este izvorul de putere care întăreşte haric libertatea creştinului. În acest sens, întreaga viaţă a creştinului este o luptă cu egoismul, pentru a dobândi libertatea duhovnicească de-a împlini porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, chiar şi în mijlocul unor dificultăţi.

Deci, Evanghelia de astăzi este un îndemn la eliberarea de sub povara grijilor egoiste înrobitoare de suflet, pentru a spori în iubirea duhovnicească.

Prima învăţătură duhovnicească practică a acestei Evanghelii în perioada Postului Naşterii Domnului este chemarea de a ne curăţi sau elibera de păcate şi patimi egoiste prin Taina Pocăinţei (Spovedaniei) şi a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului, cu iubirea Sa smerită şi milostivă, care aduce omului sănătate şi mântuire, trezvie sufletului, sfinţire simţurilor, pace şi bucurie cerească.

A doua învăţătură o reprezintă îndemnul de-a fi milostivi şi darnici, precum este Stăpânul Care invită la cină pe cei săraci, bolnavi, călători, singuri şi întristaţi, dobândind astfel bucuria harului primit de la Dumnezeu Cel milostiv. Amin.

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei

 Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note

¹ De anima et resurrectione, PG 46, 101 C; cf. J. Gaith, La conception de la liberté chez Grégoire de Nysse, Paris, 1955, p. 17.

² De mortuis, PG 46, 524A.

³ Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu iudeul Tryfon, 62.

⁴ Contre les hérésies, IV, 20, trad. francezã de Adelin Rousseau, Cerf, Paris, 1984, p. 469.

⁵ Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului XVI, PG 44, pp. 185-204, citat de V. Lossky, Theologie mystique de lâEglise de lâOrient, Paris, 1994, p. 115.

⁶ Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului V, în Idem, p. 24; a se vedea şi Th. Špidlík, La liberta come riflesso del mistero trinitario nei Patri Greci, în revista "Augustinianum", XIII (1973), pp. 515-523.