Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Adevărata pocăinţă este dătătoare de viaţă

Adevărata pocăinţă este dătătoare de viaţă

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Evanghelia de Duminică
Data: 31 Ian, 2010

Evanghelia duminicii a XXXIV-a după Rusalii

(a Fiului risipitor)

Luca 15, 11-32

Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o ţară depărtată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind în desmierdări. Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinele sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar feciorul lui cel mai mare era la ţarină; când s-a întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând pe unul din slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea? Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu nu mi-ai dat nici un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt, se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

†DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

În duminica a doua a Triodului, Sfinţii Părinţi au rânduit, cu multă înţelepciune şi pedagogie duhovnicească, o pericopă evanghelică deosebit de ziditoare, pentru a ne arăta şi a ne ajuta să înţelegem ce este esenţial să urmăm în toată perioada Postului Sfintelor Paşti, pentru urcuşul nostru interior, sufletesc, spre Înviere ca ridicare din păcat şi ca bucurie a întâlnirii cu Hristos Domnul.

Evanghelia „Fiului risipitor“, rânduită a se citi în această duminică, la Sfânta Liturghie, are o legătură deosebită cu însăşi Taina pocăinţei, pe care noi o numim şi Taina mărturisirii păcatelor sau Taina spovedaniei, care este, de fapt, taina împăcării omului cu Dumnezeu.

Treptele revenirii duhovniceşti, pe care le-a urmat tânărul risipitor, sunt treptele inevitabile, esenţiale, ale pocăinţei sau ale spovedaniei. Evanghelia acestei duminici ne arată, aşadar, ce înseamnă pocăinţa, cum să ne pocăim şi, mai ales, cât de mari sunt darul şi bucuria iertării, cât de frumoasă este recuperarea celui pierdut, învierea celui mort sufleteşte, şi cât de frumoasă este viaţa cea nouă după ce noi am primit iertarea păcatelor.

Dumnezeu respectă libertatea omului, chiar şi când e folosită în mod nechibzuit

Parabola rostită de Mântuitorul Iisus Hristos şi relatată de Sfântul Evanghelist Luca ne descoperă, în acelaşi timp, inima plină de compasiune şi de iubire milostivă a lui Dumnezeu Tatăl, deoarece tatăl despre care vorbeşte parabola este simbolul iubirii părinteşti a lui Dumnezeu, Tatăl Cel ceresc.

Cei doi fii reprezintă două atitudini faţă de Dumnezeu: una de fidelitate, de ascultare faţă de El, de împlinire a voii Lui, de perseverare în a rămâne locuitor al casei Lui. Fiul cel mare este arhetipul omului fidel sau credincios, care în toată viaţa sa încearcă să fie un împlinitor al cuvintelor, al poruncilor lui Dumnezeu şi în acelaşi timp un lucrător al voii Lui.

O altă atitudine ce transpare din parabolă, din comportamentul fiului mai tânăr, este cea a libertăţii dezordonate, care nu-i decât o manifestare a înclinaţiei păcătoase. Cei doi fii din Evanghelie pot să reprezinte şi două categorii de oameni, dar şi două stări sufleteşti pe care le cunoaşte aceeaşi persoană, în momente diferite ale vieţii, libertatea sfântă şi libertatea păcătoasă.

Evanghelia ne spune că fiul cel mai tânăr, probabil după ce a atins vârsta majoratului, a dorit să facă experienţa libertăţii ca îndepărtare de tată şi de casa părintească. În mod oarecum neaşteptat, vedem că tatăl acceptă cererea fiului său, semn că libertatea croirii propriului drum este respectată de Dumnezeu. Omul are, aşadar, libertatea de a-şi folosi energia vieţii sale, darurile sale naturale şi personale după cum doreşte, iar Dumnezeu respectă această libertate, chiar şi atunci când ştie că noi o folosim într-un alt fel decât doreşte El.

Pe lângă această realitate, a respectului arătat de Dumnezeu libertăţii omului, Evanghelia acestei duminicii ne arată, în cuvinte foarte simple, o mulţime de înţelesuri duhovniceşti, printre care distingem şi drama sau eşecul libertăţii ca înstrăinare a omului de Dumnezeu.

Când libertatea oamenilor devine neînţeleaptă, începe să lucreze înţelepciunea lui Dumnezeu

„Ţara depărtată“ în care pleacă fiul tânăr este îndepărtarea omului de Dumnezeu şi de limitele libertăţii ziditoare. „Ţara depărtată“ este un spaţiu nedefinit, unde harul lui Dumnezeu nu este căutat, iar libertatea umană devine robie a păcatului, chiar dacă cel ajuns în această stare crede că această libertate defineşte persoana sa ca fiind matură.

După ce a cheltuit tot ce a avut de la tatăl său în desfătări, în viaţă dezordonată şi mai ales în plăceri pătimaşe, care reduc viaţa omului la nivelul biologic şi la nivelul simţurilor, tânărul din parabolă a avut de înfruntat o situaţie la care nu s-ar fi aşteptat: foamea trupească. „Foametea mare“ din ţara aceea, cauzată de o secetă prelungită, poate fi, de asemenea, înţeleasă ca o pedagogie a lui Dumnezeu, ca folosire a dificultăţilor exterioare, materiale, pentru o schimbare interioară, sufletească.

Cine a programat acea secetă? Cine a îngăduit foametea în acea „ţară depărtată“? Nu ni se spune, dar se poate presupune că a fost tot un rezultat al îngăduinţei divine, pentru că, de obicei, atunci când libertatea oamenilor devine neînţeleaptă, începe să lucreze înţelepciunea lui Dumnezeu, iar când nu ne înfrânăm de bunăvoie ajungem să postim de nevoie.

Foametea din „ţara depărtată“ reprezintă toate încercările îngăduite de Dumnezeu asupra oamenilor, a generaţiilor, a istoriei, ca o pedagogie, ca să ne aducem aminte că ceea ce posedăm este totuşi limitat, inclusiv viaţa de pe pământ. Că viaţa noastră, deşi este un dar de la Dumnezeu, poate fi dusă în pragul morţii când planul nostru se îndepărtează de planul lui Dumnezeu. Libertatea noastră este o libertate în relaţie cu libertatea lui Dumnezeu. Prin pronia Sa cerească, prin grija Sa faţă de destinul veşnic al oamenilor, Dumnezeu îngăduie uneori încercări şi câteodată suferinţe, pentru a ne reaminti că izvorul existenţei noastre este dincolo de noi, în Dumnezeu.

Când s-a făcut foamete mare în acea ţară a libertăţii înstrăinate de Dumnezeu, tânărul din Evanghelia acestei duminici a ajuns, inevitabil, din om liber o slugă. A ajuns mai întâi rob al păcatului, iar apoi a ajuns şi rob la oameni. Dorind să-şi salveze viaţa sa biologică - întrucât viaţa spirituală deja o pierduse -, fiul risipitor „s-a lipit de unul din locuitorii acelei ţări“, care l-a angajat păzitor de porci.

Această îndeletnicire, în cultura iudaică antică, era ceva umilitor, întrucât porcii erau consideraţi animale necurate. Iar mai presus de această umilinţă, fiului risipitor nu i se îngăduia nici măcar să mănânce pe săturate din hrana porcilor. Sărăciei lui spirituale i se adăugase şi o cruntă sărăcie sau mizerie materială.

Când îşi aduce aminte de traiul din casa părintelui său, unde slugile duceau o viaţă îmbelşugată, îndestulându-se de pâine, în vreme ce lui nu-i este îngăduit să mănânce nici măcar din hrana porcilor, acest tânăr rătăcit şi sărăcit „îşi vine în fire“. Cu alte cuvinte, trece de la starea nefirească, depărtarea de Dumnezeu, la starea firească, de comuniune cu Dumnezeu.

Păcatul şi moartea, accidente ale falsei libertăţi

Evanghelia ne arată că păcatul şi îndepărtarea de Dumnezeu nu sunt stări fireşti, ci nefireşti, chiar dacă, uneori, se ajunge la obişnuinţă cu păcatul şi înjugare cu moartea, iar toată dezordinea din viaţa oamenilor ajunge să fie privită ca ceva „natural“ sau normal.

Păcatul şi moartea nu sunt naturale, ci sunt accidente ale falsei libertăţi ca înstrăinare de Dumnezeu şi cădere din comuniunea cu El. Însă „venirea în fire“ stimulată de postul de nevoie (foametea) a fost ocazia decisivă a salvării celui pierdut. Atingerea limitei existenţei biologice l-a determinat pe tânărul trufaş şi risipitor de odinioară să-şi schimbe modul de a gândi şi de a fi, să se convertească. După ce şi-a venit în sine, după ce a realizat că se află pe un drum greşit, că drumul pe care apucase nu fusese unul al libertăţii, ci unul al robiei, a zis: „Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi“. Această schimbare bruscă de atitudine, de trezire a conştiinţei păcatului şi de recunoaştere a stării nefireşti în care se afla, este începutul căinţei, începutul regretului pentru o viaţă risipitoare de averi, de daruri sufleteşti, şi de epuizare a persoanei.

Când spune „mă voi scula“, tânărul se referă în primul rând la o ridicare spirituală, o hotărâre de a părăsi starea de decădere. În acel moment, iubirea lui Dumnezeu Tatăl se arată şi ea era o iubire care aştepta ridicarea, întoarcerea, căinţa fiului risipitor şi înstrăinat.

Când un păcătos se întoarce către Dumnezeu, Dumnezeu îi iese în întâmpinare

Evanghelia ne spune că tatăl, „pe când era încă departe“ fiul său înstrăinat, a ieşit în întâmpinarea lui. Nu a aşteptat ca acesta să ajungă acasă, să bată în uşă, ci a pornit spre el, ca semn de preţuire a pocăinţei acestuia.

Când un păcătos se îndreaptă spre Dumnezeu şi face paşi către El, Dumnezeu îi iese în întâmpinare. Mâinile pe care Dumnezeu le întinde, să cuprindă şi să îmbrăţişeze pe cel ce se pocăieşte, sunt toate lucrările Bisericii prin care ea caută să salveze, să scoată din moartea păcatului şi din plasa înşelăciunii şi a ispitelor pe toţi cei ce sunt căzuţi şi înstrăinaţi, din cauza păcatelor şi a patimilor egoiste.

Când Evanghelia vrea să arate această întâmpinare a omului păcătos de către Dumnezeu Tatăl, foloseşte simboluri. Un simbol al înnoirii vieţii şi al iertării păcătosului este haina cea nouă.

Noi primim haină luminoasă la Botez, dar apoi o pătăm prin păcatele pe care le săvârşim. Însă prin pocăinţă, prin spovedanie, prin mărturisirea păcatelor primim iertarea prin care înnoim haina de la Botez. Astfel ni se redă haina începutului bun, haina curăţirii de păcate, haina harului sfinţitor. De aceea Pocăinţa a fost numită „al doilea Botez“, pentru că Botezul „din apă şi din Duh“ (cf. Ioan 3, 5) se săvârşeşte o singură dată, însă „botezul lacrimilor“ sau „botezul pocăinţei“ se poate săvârşi în fiecare zi, până la sfârşitul vieţii noastre, pentru că în fiecare zi păcătuim, cu gândul, cuvântul sau fapta. Haina nouă a iertării înlocuieşte hainele pătate şi rupte de păcatele care desfigurează şi întunecă sufletul omului.

Inelul de aur pus pe mână simbolizează reînfierea celui înstrăinat prin păcat, e semnul reprimirii omului care se pocăieşte în iubirea neîntreruptă a lui Dumnezeu.

Sandalele pe care le primeşte fiul risipitor dar pocăit, adică încălţămintea nouă, înseamnă harul de a călca peste spinii ispitelor păcătoase şi de a merge pe căile Domnului, pe căile împlinirii poruncilor Lui, iubirea faţă de Dumnezeu şi de semeni.

Când Tatăl iartă, nu mai reproşează nimic şi nici nu cere inventarul averii risipite, ci se bucură de mântuirea păcătosului

Evanghelia Fiului risipitor ne arată o bunătate neaşteptată a lui Dumnezeu Tatăl faţă de păcătos. Tatăl din Evanghelia acestei duminici nu face nici un fel de reproşuri fiului reîntors acasă şi nici nu-i cere un inventar al averilor risipite, ci pune preţ doar pe sufletul salvat. Iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care se ridică deasupra oricărui calcul de ordin economic, copleşeşte dreptatea după care ar fi putut fi pedepsit fiul risipitor şi trezeşte gelozie şi tulburare în fiul mai mare, care nu a înţeles reacţia tatălui său. Însă tatăl milostiv îi spune fiului invidios şi neiertător: „Fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt, se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat“.

Sfinţii Părinţi arată că viţelul cel gras, care a fost pregătit pentru ospăţul bucuriei, simbolizează Taina Euharistiei. De aceea, toţi cei care sunt iertaţi prin Taina Sfântă a Spovedaniei, adică prin mărturisirea păcatului şi împlinirea canonului, sunt chemaţi şi la Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie sau Euharistie, prin care ni se dăruieşte încă din lumea aceasta arvuna vieţii veşnice, a bucuriei din Împărăţia Cerurilor.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca din Evanghelia acestei duminici să învăţăm cât de mare este puterea pocăinţei, cât de mare este puterea iertării lui Dumnezeu şi cât de înnoitoare este bucuria vieţii veşnice pe care ne-o dă iertarea lui Dumnezeu încă din lumea aceasta. „Pilda Fiului risipitor“ ne îndeamnă, acum în perioada premergătoare Postului Sfintelor Paşti, să ne spovedim mai des şi să ne împărtăşim mai des, ca să ne bucurăm de primirea iertării, de înnoirea vieţii noastre şi de prezenţa lui Hristos Cel Înviat în viaţa noastră, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.