Bogatul nemilostiv se osândeşte, săracul smerit se mântuieşte

Evanghelia Duminicii a XXII-a după Rusalii (Pilda bogatului nemilostiv) Luca 16, 19-31

Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison şi care petrecea în toate zilele, înconjurat de slavă. Iar un sărac, anume Lazăr, care zăcea înaintea porţilor lui, plin de bube, dorea mult să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului; căci până şi câinii, venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit apoi şi bogatul şi l-au îngropat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, el, care era în chinuri, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Atunci a strigat el şi a zis: părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi întingă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr aşijderea, pe cele rele; dar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie adâncă, întărită în aşa fel, ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi, ori de acolo la noi, să nu poată să treacă. Atunci el a zis: te rog, dar, părinte, să-l trimiţi acasă la tatăl meu, căci am cinci fraţi; să le spună acestea, ca să nu vină şi ei la acest loc de chin. Avraam i-a răspuns: au pe Moise şi pe prooroci, să-i asculte pe ei. Dar el i-a zis: nu, părinte Avraame; ci dacă cineva dintre cei morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Atunci Avraam i-a spus: dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.

Sfânta Evanghelie din a XXII-a duminică după Rusalii ne aduce înainte, ca temă de meditaţie, judecata pe care fiecare om o va întâmpina imediat după moarte, care este numită şi judecată particu-lară - spre deosebire de a doua judecată, Judecata de Apoi sau judecata finală, care va avea loc după învierea morţilor. Această pildă despre judecata particulară ne dăru-ieşte, aşadar, o lumină mântuitoare privind rostul vieţii noastre pe pământ.

Pilda Mântuitorului Iisus Hristos, prezentată de Sfântul Evanghelist Luca, este alcătuită din două tablouri care ilustrează situaţiile şi stările diferite în care se află două persoane, înainte şi după trecerea din viaţa pământească.

Ce se întâmplă cu sufletul omului după moarte?

Sfântul Evanghelist Luca se arată interesat în mod deosebit dacă şi când se mântuiesc cei bogaţi. În Evanghelia scrisă de el se vorbeşte pe larg despre patru bogaţi. Astfel, ne amintim de bogatul nebun sau neînţelept căruia i-a rodit ţarina (cf. Luca 12, 16-21), iar el, în loc să facă milostenie, îşi făcea planuri de lărgire a hambarelor, planuri pe care n-a mai apucat să le pu-nă în aplicare, pentru că a venit moartea şi l-a luat. De asemenea, el vorbeşte de tânărul bogat care, deşi era un om evlavios şi moral, nu se putea despărţi de bogăţiile sale (cf. Luca 18, 18-27) şi apoi de Zaheu Vameşul (cf. Luca 19, 1-10).

Pericopa evanghelică a acestei duminici vorbeşte de bogatul nemilostiv şi de săracul Lazăr, având o importanţă deosebită şi pentru faptul că ne vorbeşte despre existenţa şi viaţa sufletului după moartea trupului. Această Evanghelie arată clar că omul nu se sfârşeşte la mormânt. Chiar dacă trupul său se descompune după ieşirea sufletului din el, existenţa omului, creat după Chipul lui Dumnezeu Cel veşnic, continuă prin nemurirea sufletului. Mai mult decât atât, din descrierea Evangheliei se vede că sufletul după moarte nu se află într-o stare de nepăsare ori de amorţire, asemănătoare unui somn adânc, ci are o activitate a conştiinţei, rememorând stările, atitudinile şi faptele trăite înainte de despărţirea de trup. Atât Avraam, cât şi Lazăr ori bogatul nemilostiv nu sunt suflete inerte, ci comunică între ele, răspund atunci când sunt întrebate şi sunt chiar preocupate de soarta celor care au rămas acasă, pe pământ, şi care vieţuiesc în nepăsare sau indiferenţă spirituală, ca şi când viaţa pământească ar fi singura lor existenţă.

Privind din alt unghi, Evanghelia ne arată şi faptul că Mântuitorul Iisus Hristos ştie ce se întâmplă cu sufletul fiecărui om, după trecerea sa de la viaţa pământească la existenţa veşnică, fericită sau chinuită, potrivit stării sale spirituale dinainte de moarte.

Dumnezeu uită pe cei ce L-au uitat pe El când trăiau doar biologic, nu şi duhovniceşte

În Evanghelia acestei duminici, în primul tablou al pildei, ne sunt prezentaţi doi oameni aflaţi în stări sociale şi spirituale diferite, care-şi duceau existenţa lor terestră în moduri opuse: unul în belşug şi veselie, celălalt în sărăcie şi suferinţă. În al doilea stadiu ni se prezintă sufletele celor doi, după moartea lor fizică, adică două stări opuse: una de fericire, cealaltă de întristare şi suferinţă.

Evanghelia lasă să se înţeleagă în mod clar că Dumnezeu respectă libertatea omului de a trăi după cum îi dictează conştiinţa - împlinind sau încălcând voia lui Dumnezeu, iubind sau dispreţuind pe oameni. Însă, în acelaşi timp, suntem şi atenţionaţi că faptele săvârşite în timpul vieţii vor fi puse în lumină şi vor fi evaluate după toate consecinţele pe care le-au produs. Din această pildă a Mântuitorului aflăm cât de mare este valoarea vieţii pământeşti, care, deşi este trecătoare, totuşi de ea depinde fericirea sau nefericirea noastră veşnică.

Revenind la cele două persoane prezentate în pildă, vedem că bogatului din Evanghelie nu i se spune numele. Săracul, însă, este numit Lazăr, nume care în ebraică înseamnă Dumnezeu este aproape sau Dumnezeu este în ajutorul nostru. Bogatul nu este menţionat cu numele, ca noi să înţelegem că nici Dumnezeu nu-Şi va mai aduce aminte de cei care nu-şi aduc aminte de El în timpul vieţii pământeşti. (Sfântul Marcu Ascetul spune: „Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca, atunci când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de tine”¹.

Aşadar, cel care L-a uitat pe Dumnezeu cât a trăit pe pământ şi a uitat să ajute pe semenii lui, se face pe sine uitat de memoria Multmilostivului Dumnezeu, pentru că în mod liber s-a rupt de comuniunea cu El. Foarte adesea, numele bogaţilor sunt foarte cunoscute în timpul vieţii, datorită bogăţiei şi influenţei lor în societate. Însă după ce-şi încheie viaţa lor pământească, chiar dacă şi-ar face morminte grandioase ori şi-ar scrie numele în marmură sau în piatră, dacă nu şi-au adus aminte de Dumnezeu în rugăciune şi nu au împlinit poruncile iubirii Sale prin fapte bune, nici Dumnezeu nu-Şi mai aduce aminte de ei, pentru că ei au ales în mod liber să trăiască doar biologic, nu şi teologic, adică duhovniceşte.

Bogatului nu-i pasă decât de persoana proprie şi de bogăţiile sale

Bogatul din Evanghelie, spre deosebire de sărac, îşi ducea viaţa într-un belşug strălucitor. El „se îmbrăca în porfiră şi în vison” (porfira era o mătase foarte scumpă, iar visonul era, de asemenea, un in foarte scump). Şi, mai spune Evanghelia că acesta „petrecea în toate zilele, înconjurat de slavă”. Bogatul trăia, aşadar, într-o sărbătoare continuă. Nu se mai spune nimic de munca lui, nu se mai spune nimic de grijile lui, ci doar de veselia lui neîntreruptă, o veselie organizată într-o formă fastuoasă. Bogatului nu-i păsa deloc de cei din jur, singura sa activitate era mâncarea bogată şi hainele luxoase, iar centrul atenţiei sale era propria lui persoană. El nu-şi mai punea nădejdea nici în Dumnezeu, nici în oameni, ci conta doar pe averea sa fiindcă era plin de sine şi mulţumit de starea vieţii sale materiale. Nu vedem în descrierea lui făcută de Hristos-Domnul nici o grijă pentru cei trişti şi suferinzi, pentru cei săraci şi bolnavi, nici o strădanie de a ieşi din propriul egoism, ci toată existenţa sa era scufundată în autosuficienţă, iar sufletul său era deja cu totul „îngropat” în trupul său, devenind cu totul trupesc, în loc să ajute trupul să devină duhovnicesc. Nu mai avea nimic din bunul simţ, pentru că trăia, în mod pătimaş, numai la nivelul simţurilor biologice.

Lazăr - un om singur, copleşit de multă suferinţă şi având în jur doar câini „omenoşi”, în timp ce oamenii s-au „câinit”

Însă la poarta bogatului, deci nu foarte departe de locul unde acesta se bucura de belşug şi strălucire, zăcea în sărăcie un om bolnav, pe nume Lazăr. Lazăr trăia într-o sărăcie cruntă şi era chinuit de foame, într-atât încât „dorea mult să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului”. Starea tristă în care vieţuia Lazăr, însă, nu era marcată doar de sărăcie şi de foame, ci şi de boală şi singurătate. Pe cât era înconjurat de slugi, de oameni de vază, de persoane înveşmântate în haine de sărbătoare bogatul nemilostiv, pe atât era de singur, de dezbrăcat şi de umilit săracul Lazăr.

Mântuitorul Iisus Hristos, Dascălul şi Cunoscătorul adâncimilor sufleteşti, a pus în contrast nu numai pe bogatul nemilostiv şi pe săracul Lazăr, ci şi comportamentul bogatului nemilostiv - care era crud, egoist, nepăsător şi autosuficient - cu cel al câinilor care lingeau bubele săracului Lazăr. Lazăr nu avea oameni în jur, era un om singur, copleşit de multă suferinţă. Nu mai era un om printre oameni, ci un om printre câini. În mod surprinzător şi, totodată, trist, Evanghelia ne arată că aceşti câini din jurul lui Lazăr cel sărac erau incomparabil mai „omenoşi” decât bogatul nemilostiv, pe care egoismul sălbatic l-a „câinit”, devenind mai degrabă o fiară fără milă, decât un om milostiv.

Sfântul Chiril al Alexandriei, care a explicat Evanghelia după Luca, spune că aceşti câini, urmându-şi instinctul, au arătat milă faţă de săracul Lazăr, prin faptul că încercau să-i vindece bubele curăţându-le cu limba lor. Aşadar, câinii au manifestat faţă de Lazăr acelaşi comportament pe care îl au faţă de ei înşişi ori faţă de un alt câine atunci când este rănit. Detaliul acesta nu a fost reţinut în mod întâmplător, ci Mântuitorul Iisus Hristos a voit să arate că există situaţii în care oamenii zgârciţi, lacomi şi răi coboară sau decad, prin răutatea şi egoismul lor, sub nivelul comportamentului natural animalic care, iată, în acest caz s-a dovedit mai generos decât al bogatului nemilostiv.

Bogatul - în văpaia mustrărilor de conştiinţă, Lazăr - în „sânul lui Avraam”, adică în fericirea comuniunii cu sfinţii

În timpul vieţii sale pământeşti, bogatul din această Evanghelie era indiferent, trăia în nesimţire duhovnicească şi era preocupat doar de propriul lui confort şi de propria sa fericire. Nu avea grijă de nimeni, nu se temea de nimeni şi nu se raporta la nimeni. Nu pomenea numele lui Dumnezeu şi nu se îngrijea de faptul că alţii suferă de sărăcie, de boală sau de singurătate. Putem spune, aşadar, că cea dintâi şi cea mai gravă dintre stările sale negative sufleteşti era nepăsarea însoţită de nemilostivire, la care se adaugă şi necredinţa sa. Săracul Lazăr însă este un om tăcut şi răbdător, smerit şi paşnic. El nu este un sărac revoltat ori invidios, nu este un sărac care ar huli pe Dumnezeu pentru starea sa nenorocită, nu-L judecă pe Dumnezeu întrebându-L: De ce ai făcut ca un nemilostiv să fie atât de bogat, iar eu atât de sărac, acela atât de sănătos, iar eu atât de bolnav, acela înconjurat de lume, iar eu doar de câini, acela atât de sătul, iar eu atât de flămând?

Lazăr nu arată nici o stare de revoltă faţă de Dumnezeu, de cârtire, de răzvrătire şi, mai mult decât atât, el nu judecă nici măcar pe bogatul nemilostiv, ci doar îşi doreşte să apuce şi el firimituri de la masa aceluia. În smerenia şi răbdarea lui de om sărac, bolnav şi singur, nădejdea lui se îndrepta numai către Dumnezeu.

Însă, cum toate în lumea aceasta au un sfârşit, Evanghelia ne arată care a fost sfârşitul celor doi: „,i>Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit apoi şi bogatul şi l-au îngropat”. Cu alte cuvinte, săracul Lazăr a fost dus sus, spre ceruri, în vreme ce bogatul nemilostiv a fost coborât în cele dedesubt ale pământului, adică spre iad.

Imediat după această descriere, Evanghelia ni-l prezintă din nou pe bogat, care se chinuia în văpaia iadului, adică în văpaia mustrărilor de conştiinţă pentru relele pe care le-a săvârşit, dar şi pentru binele pe care ar fi putut să-l facă săracului Lazăr, dar nu l-a făcut. Deci, focul iadului este mai ales regretul chinuitor al sufletului de-a nu fi fost milostiv.

Evanghelia ne mai spune că acest bogat nemilostiv ce se chinuia în iad vede pe Lazăr, care se afla fericit în „sânul lui Avraam” - adică în intimitatea fericirii pe care Dumnezeu o dăruieşte drepţilor, deoarece Avraam este părintele credinţei şi este cel mai cunoscut dintre toţi drepţii Vechiului Testament. (Nu trebuie însă să uităm un amănunt foarte semnificativ cu privire la Avraam: acesta nu a fost un om sărac, ci, cât a trăit pe pământ, a fost un om bogat, dar milostiv şi primitor de străini, folosind bogăţia ca să arate prin ea milostivirea lui Dumnezeu faţă de cei săraci, străini, singuri ori nevoiaşi.)

A fi în „sânul lui Avraam” înseamnă a fi în fericire şi în comuniune cu sfinţii şi drepţii care au împlinit pe pământ voia lui Dumnezeu şi care, dacă au fost bogaţi, au folosit bogăţiile lor ca dar al lui Dumnezeu, pentru a fi dăruit, ca prin aceasta cei săraci să cunoască milostivirea lui Dumnezeu.

Bogatul nemilostiv se adresează patriarhului Avraam, încercând să-i salveze pe ai săi, care trăiau pe pământ tot aşa cum trăise şi el, adică în egoism, lăcomie şi nemilostivire, în nepăsare duhovnicească şi negrijă faţă de mântuirea sufletului. Însă, acum totul era prea târziu, întrucât numai timpul vieţii pe pământ este timpul pocăinţei şi al trecerii de la lăcomie la milostivire.

Nu avem nevoie de minuni pentru a crede şi a urma voii lui Dumnezeu

Fragmentul evanghelic rânduit a se citi în această duminică se încheie cu aceste cuvinte ale lui Avraam care răspunde cererii bogatului de a trimite un mesager fraţilor săi: „dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi”. Şi, într-adevăr, ştim că un alt Lazăr, fratele Martei şi al Mariei, a fost înviat din morţi de către Hristos (cf. Ioan 11, 1-44), dar cei împietriţi la inimă, deşi au văzut minunea cu ochii lor trupeşti, n-au crezut că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mesia Cel vestit de prooroci. Aceasta ne convinge că, pentru a crede în Dumnezeu şi a împlini voia Lui, nu avem nevoie de minuni, ci doar să ascultăm şi să împlinim în viaţă Cuvântul lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, pentru a dobândi mântuirea.

Înţelegând mesajul acestei Evanghelii, Biserica a avut dintotdeauna grijă deosebită pentru oamenii bolnavi, săraci, singuri sau aflaţi în multe nevoi. De aceea, unii Sfinţi Părinţi au organizat spitale pentru bolnavi, leprozerii, spitale, farmacii, case pentru străini, pentru bătrâni ori orfani - cum a fost Sfântul Vasile cel Mare, care a întemeiat „Vasiliada”, în Cezareea Capadociei. În această tradiţie izvorâtă din Sfânta Evanghelie se înscrie şi lucrarea filantropică (sau de caritate) a Bisericii noastre: cantine pentru săraci, cămine pentru bătrâni, cămine pentru copii, unităţi medicale etc.

Să-L rugăm pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne dăruiască puterea de a fi milostivi, de a folosi atât bogăţia noastră spirituală, cât şi cea materială pentru a ajuta pe cei mai săraci decât noi, mai suferinzi decât noi, mai singuri decât noi, arătând prin lucrarea mâinilor noastre iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, ca să avem şi noi parte de bucuria comuniunii cu drepţii şi sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

†DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Notă:

¹ Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovniceascã în 200 de capete, în Filocalia vol. 1, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti - 2008, p. 282.