Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Calea sfințeniei, o alergare stăruitoare pe drumul îndepărtării de păcat

Calea sfințeniei, o alergare stăruitoare pe drumul îndepărtării de păcat

Galerie foto (6) Galerie foto (6) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană - 14 Iun, 2020

Duminica întâi după Rusalii (a Tuturor Sfinților) Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate și Ţi-am urmat Ţie. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii sau țarini pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi.

Duminica întâi după Rusalii este dedicată pomenirii Tuturor Sfinților, câți au existat și câți există în istorie: știuți și neștiuți, de toate categoriile și vârstele, învățați sau neînvățați, bogați sau săraci, trăind în lume sau în sihăstrii, virtuoși sau foşti păcătoși etc. De aceea, ea și poartă acest nume de „Duminica Tuturor Sfinților”. Nimic mai firesc ca, după Rusalii, să fie pomeniți toți aceia care au atins sfințenia tocmai pentru că au conlucrat cu harul Sfântului Duh, care s-a revărsat peste ­lume, după evenimentul Cincizecimii. Toți aceștia sunt astăzi pentru noi pilde sau dovezi concrete ale faptului că sfințenia poate fi realizată de fiecare creștin și că ea nu este o stare ce poate fi atinsă doar de anumiți oameni, cu anumite calități sau chemări.

Idealul sfințeniei este o datorie pentru fiecare

Toți suntem chemați la sfințenie! Porunca se află în textul sfânt: „Fiți sfinți!” (1 Petru 1, 16; Levitic 11, 44). Iar Mântuitorul ne îndeamnă: „Drept aceea, fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt 5, 48). A fi desăvârșit înseamnă a fi sfânt. Aceste afirmații ne dau prilejul să ne întrebăm: Ce este un sfânt?

Despre sfințenie, oamenii și-au făcut părerile cele mai ciudate și mai confuze, de cele mai multe ori departe de adevăr. Unii cred că sfinții au fost sau sunt aceia care au puterea de a face minuni. Alții cred că sfântul este pustnicul care părăsește lumea și trăiește în singurătate. O altă categorie de oameni consideră că sfântul este un om fără de păcat. Dar să nu facem judecăți pripite! Nici minunea nu este un criteriu al sfințeniei, nici retragerea în singurătate. Este adevărat că o bună parte din marii oameni ai vieții religioase au săvârșit minuni, au avut descoperiri de la Dumnezeu, au fost înzestrați cu daruri speciale. Dar ei au fost canonizați de către Biserică nu numai pentru aceste daruri. Factorul miraculos, în declararea lor ca sfinți, a fost de mică importanță.

În istoria creștinismului au trăit, după cum se știe, mii și mii de oameni, acum venerați ca sfinți, care n-au făcut nici o faptă miraculoasă, n-au trăit în sihăstrii, nu s-au retras din lume, n-au fost scutiți de păcat. Spre exemplu, Fecioara Maria n-a făcut nici o minune în timpul vieții, afară de faptul de a fi considerată cea mai mare minune, nașterea din pântecele ei a Dumnezeu Omului, Iisus Hristos. Sfântul Ioan Botezătorul, la fel, n-a făcut nici o minune și, totuși, despre el a spus Mântuitorul Hristos că este „cel mai mare dintre cei născuți din femeie” (Matei 11, 11). La fel, cu privire la viața ascetică, numai puțini oameni au fost pustnici și monahi. Cei mai mulți sfinți au trăit în mijlocul semenilor lor, în societate, au avut profesii profane, precum negustori, meseriași, militari, vameși etc. Ba, unii, chiar împă­rați sau demnitari de curți imperiale.

Cât despre păcat, este suficient să spunem că sfinții au fost oameni ca și noi, supuși ispitelor și păcatului. Mulți dintre ei, înainte de a se întoarce la Dumnezeu, au păcătuit, uneori chiar mult și greu. Este de-ajuns să ne gândim la Saul din Tars, la Maria Egipteanca sau la Fericitul Augustin. Și atunci, desigur, ne întrebăm: Ce este un sfânt?

Cinci pași spre sfințenie

Textul Evangheliei Duminicii întâi după Rusalii ne oferă o parte din răspuns. Ea este o Evanghelie a unor sentințe pronunțate de Iisus, deloc ușor  de înțeles și de răspuns la ele. Sunt categorice, severe și greu de pus în practică. Iată care sunt acestea: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine îna­intea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 32-38).

Aceste cinci sentințe i-au nedumerit pe Apostoli atunci când aceștia le-au ascultat. Trebuie să recunoaștem că nici pentru mintea noastră nu sunt mai confortabile. Astfel că ceilalți Apostoli l-au pus pe Petru să-L întrebe pe Iisus: „Iată, noi am lăsat toate și Ţi-am urmat Ţie. Cu noi, oare, ce va fi?” (Matei 19, 27). Și Mântuitorul le răspunde, dându-le parcă o satisfacție: „Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel” (Matei 19, 28). Apoi, a mai adăugat un cuvânt, nu numai pentru ei, ci pentru noi toți: „Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii sau țarini pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni” (Matei 19, 29).

Comentând aceste cuvinte, Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, zice: „Ca să nu socotească cineva că numai pentru ucenici a zis acestea, întinde făgăduința peste toți cei care fac cele asemenea, că vor avea în locul rudeniilor celor trupești frăția și apropierea cea către Dumnezeu. Iar în locul «țarinilor», raiul, și în locul «caselor» de piatră, Ierusalimul cel de Sus. În loc de «mamă», bătrânele din Biserică; în loc de «tată», pe preoți, în loc de femeie, pe toate femeile credincioase, dar nu cu nuntire. Să nu fie aceasta! Ci cu așezare și dragoste duhovnicească și cu grija cea iubitoare de oameni către acestea. Iar Domnul nu ne poruncește să ne despărțim de ai noștri nicidecum, ci numai atunci când aceștia ne-ar împiedica de la buna cinstire a lui Dumnezeu” (Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Ed. „Sofia”, București, 2007, p. 320; a se vedea și Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în Col. „Părinți și Scriitori Bisericești” (PSB), vol. 23, București, 1994, p. 737).

După ce Mântuitorul a rostit toate aceste sentințe, face o încheiere, cam neașteptată față de speranțele pe care le dăduse ucenicilor Săi mai înainte: „Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi” (Matei 19, 30).

Sfântul Teofilact spune, din nou, că aici Mântuitorul îi arată pe iudei și pe neamuri. Căci iudeii, „întâi” fiind au ajuns „cei de pe urmă”; iar noi, neamurile, „cei de pe urmă” fiind, ne-am făcut „cei dintâi” (Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, p. 320).

Un portret biblic

Nu insist acum asupra explicării acestor sentințe, ci aș dori să mă opresc puțin asupra semnificației textului cu privire la întrebarea pusă mai la început: Ce este un sfânt? Sau, altfel spus, cum se atinge sfințenia? Și aceasta pentru că textul Evangheliei Duminicii Tuturor Sfinților ne spune ceva în acest sens. Nu ne spune în mod direct ce este un sfânt, dar ne arată ce trebuie făcut ca să devenim sfinți, prezentându-ne înainte de toate câteva dintre condițiile sfințeniei, și anume: mărturisirea lui Iisus în fața oamenilor și nelepădarea de El, adeziunea totală la Persoana Sa, precum și luarea Crucii și urmarea Lui. Nu le analizăm nici pe acestea în amănunt, dar la două dintre ele m-aș opri, încercând să le găsim un tâlc. 

Nelepădarea de Iisus în fața oamenilor

Mărturisirea lui Iisus în ­fața tuturor înseamnă, înainte de toate, a-L recunoaște ca Dumne­zeu. Recunoscându-L ca Dumnezeu, nu ne considerăm autosu­ficienți, ci dependenți de El, atât cu privire la începutul, cât și cu referire la sfârșitul nostru. De aceea le vine unora greu să creadă în El, pentru că acest crez presupune depen­dența de Dumnezeu. Or, depen­dența de cineva nu-ți permite să faci tot ce vrei.

Dependența de cineva înseamnă apartenența la un sistem de reguli și de principii, toate impuse de persoana respectivă sau de instituția de care depinzi. Trebuie să le asculți, să le respecți, să te conformezi lor. Prin analogie, dependența de Iisus înseamnă să-I asculți și să-I urmezi cuvântul și poruncile, să te conformezi regulilor trupului mistic, pe care l-a creat și în care te-ai născut prin botez, și anume Biserica. Și această urmare, sau conformare, nu este deloc ușoară. Ea presupune renunțări, sacrificii, curaj, demnitate.

Când nu-I respecți poruncile, te lepezi de El; când îți este rușine să te închini în autobuz, tren, mașină sau pe stradă trecând pe lângă o biserică, locul special al prezenței Lui, te lepezi de El; când nu accepți dependența de El, te lepezi de El, socotindu-te atunci pe tine în centrul lumii și crezând că totul se învârte în jurul tău. Și aceasta este o mare nebunie! De aceea, părinții să-L mărturisească pe Iisus în fața copiilor lor prin viața lor morală; copiii să-L mărturisească pe Iisus în fața colegilor lor prin a vorbi despre El și a nu se rușina de numele Lui. Într-un cuvânt, noi toți, prin demnitate și curaj, să ne asumăm ca directivă de viață valorile creștine și să luăm atitudine în fața acelora care le neagă deliberat, spunând răspicat acest lucru, ca o declarație publică. Corectitudinea, demnitatea, curajul mărturisirii adevărului sunt căi ale sfințeniei. Iată unde trebuie să-i vedem și să-i căutăm pe sfinți!

Să știți că, în rândul lașilor, al tăgăduitorilor, al trădătorilor, al oamenilor cu două fețe, nu există sfințenie, chiar dacă asemenea atitudini sunt, uneori, doar de formă și nu de convingere. De astfel de oameni lumea nu are nevoie, iar Hristos se leapădă și El de ei. O spune răspicat: „De cel care se va lepăda de Mine îna­intea oamenilor, și Eu Mă voi ­lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 33). Curajul de a-L mărturisi pe Hristos și demnitatea de a fi creștin l-au făcut, spre exemplu, pe voievodul Constantin Brâncoveanu sfânt. Iar pe fiul său Mateiaș, care la un moment dat era tentat să se lepede de Hristos de frica martiriului, privirea plină de demnitate a tatălui și cuvântul lui încurajator l-au făcut să primească senin moartea și să devină și el un sfânt. Acesta este exemplul părinților pentru copiii lor! Doar aceste exemple îi întăresc și îi fac demni în viață, ajutându-i să pășească pe calea sfințeniei.

Luarea smerită a Crucii și urmarea lui Hristos

Luarea Crucii înseamnă a-ți asuma viața chiar și atunci când nu este „roz”, adică a-ți asuma fără cârtire greutățile, bolile, încercările de tot felul ale vieții. Toate acestea pot fi asumate doar prin smerenie, însă nu o smerenie care se etalează, căci aceasta nu duce la sfințenie, ci la slavă deșartă. Sfântul care se știe sfânt nu este sfânt! Cu alte cuvinte, cel care se crede virtuos, care își arogă sfințenia, acela nu e sfânt. Opusul smereniei îl reprezintă mândria și slava deșartă. Mândria se manifestă când te lauzi tu, iar slava deșartă când te lași lăudat de alții. Nu cumva, uneori, ne smerim ca să fim lăudați?

Se spune că, într-o mănăstire, un călugăr, arătând multă smerenie, îi mărturisea mereu stare­țului: „Părinte stareț, sunt un păcătos! Sunt mai rău decât toți ceilalți și nu sunt bun la nimic!”. Și pe acestea le repeta de fiecare dată când îl întâlnea. Dar, într-o zi, starețul s-a gândit să-i pună smerenia la încercare. Voia să vadă dacă e autentică sau nu. Și astfel, odată, de față fiind și alți frați, i-a zis: „Am auzit, frate, că nu prea îți faci datoria, că lipsești de la pravilă, că te porți arogant față de ceilalți, că mănânci prea mult și pe ascuns, că dormi prea mult, că ești clevetitor și invidios. Frații, toți, spun că ești ticălos și că nimeni nu se poate bizui pe ­tine”. Dintr-odată, tânărul călugăr s-a aprins de furie și-i replică starețului: „Nu se poate, părinte! Cum adică? Eu nu-mi fac datoria? Cum, ceilalți, care ei sunt leneși, clevetitori etc., sunt mai buni decât mine? Cum, eu sunt chiar cel mai rău? Nu se poate!”. Și s-a supărat. Atunci starețul i-a răspuns: „Du-te! Nu ești smerit cum ai spus, ci mândru cum te arăți. Smerenia devine virtute când îndreaptă slăbiciunile și păcatele, nu când doar le afirmă și le ascunde! Și smerit nu e cel care zice despre sine că este smerit, cum spui tu, ci acela care rabdă cu smerenie și adevărul și neadevărul spuse de către alții despre sine”.

O astfel de atitudine, însă, nu înseamnă că trebuie să capitulăm în fața calomniilor, neadevărului, acceptând pasiv tot ceea ce se spune rău și nedrept despre noi. Nu! Trebuie să replicăm! Și Mântuitorul a replicat în fața nedrep­tății, răspunzând însă fără ură slugii arhiereului: „Dacă am făcut rău, dovedește! Dacă nu, de ce mă bați?” (Ioan 18, 23).

Așadar, cei care le fac pe acestea, aceia sunt sfinții. Iată cât de puțin trebuie să facem pentru a deveni sfânt! Un text din Epistola către Evrei este ilustrativ în acest sens: „Să dăm la o parte orice piedică și păcatul, care ne ține așa de strâns, și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte” (12, 1).

Calea sfințeniei presupune, așadar, o alergare stăruitoare pe drumul îndepărtării de păcat și o luptă asiduă în eliminarea piedicilor pe care acesta le ridică în fața virtuții, nu doar astăzi, ci și mâine!

Citeşte mai multe despre:   Duminica I dupa Rusalii  -   Duminica Tuturor Sfintilor  -   predica