Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Credința: îndrăzneală și curaj

Credința: îndrăzneală și curaj

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. Prof. Univ. Ștefan Iloaie - 06 Noiembrie 2022

Duminica a 24-a după Rusalii (Învierea fiicei lui Iair) Luca 8, 41-56

În vremea aceea a venit la Iisus un om al cărui nume era Iair și care era mai-marele sinagogii. Și, căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Iar, pe când se ducea Iisus şi mulţimile Îl împresurau, o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei şi de nici unul n-a putut să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Și a zis Iisus: Cine s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează, şi Tu întrebi: Cine s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Atunci femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace! Pe când încă vorbea El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi, venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob, pe tatăl copilei şi pe mamă. Și toți plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Și râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea copilei să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.

În Evanghelia de față avem două minuni săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos și ambele ne aduc în față actul curajos și îndrăzneț al credinței.

A crede că nimic nu este pierdut

Prima dintre minuni, care ajunge de fapt - în ordine cronologică - să fie a doua, este provocată de faptul că Iair, mai-marele sinagogii, vine la Iisus rugându-L să-i vindece fiica, în vârstă „ca de doisprezece ani”. Era grav bolnavă, era pe moarte. Nu va fi fost prea uşor pentru acest om, cu un statut important în societatea vremii, să vină la Cel care începea să fie cunoscut pentru învățătura și pentru minunile Sale, dar îndrăznește și ajunge înaintea Lui cu cererea sa. Omul acesta a crezut cu adevărat că Iisus poate să-i vindece fiica. Auzind Domnul solicitarea lui Iair, pleacă spre casa acestuia.

Între timp însă, fiind urmat de mulţime şi înghesuit de oameni, o femeie care avea o scurgere de sânge (tot) de doisprezece ani se apropie pe la spate şi se atinge de haina lui Iisus. Femeia aceasta a crezut cu tărie că este suficient să se atingă de haina lui Hristos pentru ca să se vindece. Şi s-a vindecat! Atingerea de cele sfinte și sfințite este, până astăzi, un act sacru. Ne atingem de Altar, de icoane, de veşminte, ne atingem de ceea ce este sfinţit, deoarece sfințenia se transmite ca putere. Oprind în loc mulțimea, Hristos întreabă: „Cine este cel ce s-a atins de Mine?... S-a atins de Mine cineva, căci am simţit o putere care a ieşit din Mine”. „Tremurând”, spăşită, smerită, temătoare, femeia - în ciuda faptului că ar fi dorit să rămână necunoscută: boala ei o făcea să fie necurată - vine înaintea lui Iisus şi recunoaşte că ea a fost cea care s-a atins de haina Lui. Iar Hristos îi spune: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit”. Care credinţă? Aceea simplă și curată că, dacă se atinge de haina Lui, ea se vindecă.

În ciuda evidenței, să crezi

Când încă Hristos vorbea, vine însă cineva din casa lui Iair şi îi spune acestuia: „A murit fiica ta. Nu-L mai supăra pe Învățătorul”. Ne putem închipui deznădejdea acestui om: o singură fiică…, de 12 ani…, pe moarte… Dar acum, moartă! Sin­gura lui nădejde fusese Hristos, care… a întârziat. De la câtă încredere a avut tatăl acesta că Hristos poate să-i vindece fiica, riscă acum să cadă în deznădejde: a avut o singură fiică, acum nu o mai are; a avut o singură speranță, acum s-a risipit; a avut totul, acum nu mai are nimic!

Dar Hristos, simţind pericolul îndoielii şi al prăbușirii interioare care stă să îl cuprindă pe Iair la aflarea veştii că fiica lui a murit, îi vine în ajutor - cum ne vine şi nouă în asemenea situații - și îi spune: „Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi”. Ce să mai crezi? Câtă vreme fiica sa trăia, chiar bolnavă fiind, mai exista o spe­ranță. Dar acum, că era moartă? Zbătându-și întreaga ființă între speranță și îndoială, Iair îl urmează pe Hristos în casa sa. Puterea cuvintelor Învățătorului: „Nu te teme, crede numai!”, formulate uneori altfel: „Îndrăz­nește!”, „Îndrăzniți!” (Matei 9, 2; 14, 27; Marcu 10, 49; Ioan 16, 33), este de natură să îl ridice pe acest om - ca pe oricare dintre noi - din prăpastia îndoielii, a neîncrederii, a deznădejdii. Ajuns în casa mai-marelui sinagogii, Hristos o învie pe fetiță, spre uimirea părinților și a celor care erau de față. Credința a lucrat, iar minunea s-a împlinit!

O nouă poruncă: să crezi!

Într-o discuție cu contemporanii Lui, Hristos le spune: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeți în Acela pe care El L-a trimis!” (Ioan 6, 29). A crede este poruncă, nu doar trăire și efort. ­Mesajul venit de Sus ne cere să credem cu toată tăria şi cu toată fiinţa noastră: „Credeți în Dumnezeu” (Ioan 14, 1); „Credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 20, 31); „Credeți în Evanghelie” (Marcu 1, 15).

În lume fiind, Fiul lui Dumnezeu îi întreba adesea pe cei care veneau la El cu vreo solicitare: „Crezi/ credeți că pot să fac aceasta?” (Matei 9, 28), iar Apostolul Pavel îl vindecă pe ologul din Listra deoarece a văzut că „are credință pentru a fi vindecat” (Fapte 14, 9). Credinţa este una dintre armele cele mai puternice, care, alături de iubire, ne determină să ne depășim condiția, granițele, neputințele și să accedem într-o altă lume: a încrederii, a speranței, a depășirii limitelor. Să crezi cu tărie, chiar în ciuda certitudinii. Să crezi împotriva evidenţei. Să crezi împotriva a ceea ce ţi se pare că este real sau chiar este real!

Știm însă că actul de credință, faptul de a crede este pândit, ispitit și uneori chiar doborât de cel mai mare pericol: îndoiala. Diavolul strecoară în inima Evei tocmai îndoiala: „… Dumnezeu a zis, oare, să nu mâncați…?” (Facerea 3, 1), iar datorită acestei șederi în cumpănă a primilor oameni aceștia au căzut din iubirea Lui. Cunoscând realitatea aceasta, Mântuitorul ne îndeamnă: dacă „nu vă veți îndoi… pe toate câte le veți cere, cu credință, le veți primi” (Matei 21, 21).

De asemenea, Apostolul Pavel ne spune: „Noi nu suntem fii ai îndoielii, spre pieire, ci ai credinței spre mântuirea sufletului” (Evrei 10, 39). Îndoiala te poate duce la cădere, credința te ridică; îndoiala strecoară în tine nesiguranța, credința îți conferă certitudine; îndoiala este cel mai adesea neconstructivă și nefolositoare, credința te determină să înaintezi spre orizontul încrederii, al îndrăznelii, al depășirii propriilor limite, al curajului. Acesta este motivul pentru care, alături de îndoială, frica este opusul credinței: „Pentru ce sunteți așa de fricoși? De ce nu aveți credință?” (Marcu 4, 40), iar cei fricoși nu vor intra în Împărăție (Apocalipsa 21, 8).

Atât femeia din Evanghelia de astăzi, cât şi Iair au venit la Iisus cu credinţă, în ciuda faptului că se vor fi și îndoit că este posibil să li se împlinească dorința. Credința a biruit însă îndoiala, incertitudinea și frica. Nu ştim câtă credință vor fi avut. Poate, în inima lor și în zbuciumul gândurilor proprii, au trăit și ei lupta așezată unic în cuvintele: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24). Amândoi însă au crezut că Iisus îi poate salva din situaţia în care se aflau: pe femeie să o facă sănătoasă, iar lui Iair să-i vindece fiica ori chiar s-o învieze. Credinţa are în sine - în sensul cel mai bun - curajul şi îndrăzneala, dar și ­bucuria depășirii limitelor și ­împlinirea celor dorite.

Conștienți de faptul că puterile le sunt limitate, Apostolii I se roagă lui Hristos „Sporeşte-ne credinţa!” (Luca 17, 5). Să facem și noi din această cerere o adevărată rugăciune, pentru ca - ­fiind încă în această lume, având încă încercări și îndoieli și frici - să răzbim totuşi prin credinţă, asemănându-ne lui Iair și femeii bolnave, care au biruit tocmai pentru că au avut curajul și îndrăzneala de a crede.

Citeşte mai multe despre:   predica  -   Duminica a 24-a după Rusalii  -   Învierea fiicei lui Iair  -   credinta