Cunoaşterea lui Dumnezeu prin credinţă

Duminica a 2-a după Paşti (a Sfântului Apostol Toma) Ioan 20, 19-31

În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară şi uşile fiind încuiate, acolo unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-l pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, spunând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma era împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.

"Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!" (Ioan 20, 29)

Acestea, sunt cuvintele pe care le-a adresat Mântuitorul Iisus Hristos ucenicului Său Toma, care mai întâi s-a îndoit de Învierea Lui, dar, după ce L-a întâlnit pe Hristos şi I-a atins semnele cuielor din mâinile Lui şi semnul suliţei din coasta Lui, a biruit îndoiala sa şi a devenit un mărturisitor puternic al adevărului Învierii lui Hristos şi al dumnezeirii Sale. Mântuitorul Iisus Hristos îi spune lui Toma: "Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!" (Ioan 20, 29), adică fericiţi sunt cei ce n-au văzut cu ochii trupului pe Hristos Cel Înviat, dar au crezut în El. Toma crede în Învierea lui Hristos după ce Îl vede cu ochii trupeşti şi Îi atinge rănile de pe trup cu mâna sa, însă Mântuitorul îi spune ucenicului Său îndoielnic că mai înaltă decât cunoaşterea prin simţuri este cunoaşterea spirituală prin credinţa care vine din auzire şi înţelegere duhovnicească, nu neapărat din atingere şi vedere trupească. Credinţa, ca relaţie a omului cu Dumnezeu, se naşte în interiorul omului, în inima sa, după ce a primit cuvântul lui Hristos. "Credinţa este din auzire, iar auzirea, prin cuvântul lui Hristos" (Romani 10, 17). Deci, credinţa vine din cuvintele Evangheliei, din învăţătura Bisericii, din cuvântul preotului, din cuvântul de învăţătură creştină auzită de la mama şi tata sau de la bunici în anii copilăriei, aceştia fiind primii dascăli în viaţa omului. Credinţa se mai poate naşte şi creşte din citirea cărţilor sfinte sau din sfatul sincer al unui prieten credincios. Prin urmare, credinţa nu este o vedere fizică, trupească, prin simţuri, ci este o vedere sau o înţelegere spirituală, o cunoaştere cu ochii minţii a realităţilor spirituale nevăzute şi netrecătoare.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "atunci avem credinţă, când nu ne mărginim numai la ochii trupului, ci vedem cu ochii minţii cele ce nu se văd. Mai cu seamă pe acelea pe care le vedem cu ochii minţii trebuie să le socotim mai vrednice de credinţă decât pe cele pe care le vedem cu ochii trupului" (Omilii la Facere, omilia LXIII, V, în col. PSB, vol. 22).

Mântuitorul Iisus Hristos îi fericeşte pe cei care au această putere sau capacitate spirituală de a cunoaşte realităţile nevăzute, de a vedea cu ochii sufletului prezenţa lui Dumnezeu - Creatorul dincolo de creaturi, dincolo de vederea fizică sau corporală. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: "Cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice" (II Corinteni 4, 18). Deoarece Dumnezeu este imaterial, netrecător şi nemărginit, El nu poate fi văzut cu ochii trupeşti. Însă sufletul luminat de credinţă poate vedea sau cunoaşte prezenţa lui Dumnezeu dincolo de vederea fizică, printr-o relaţie spirituală cu El.

Evanghelia de astăzi se termină cu o învăţătură sau o concluzie esenţială referitoare la credinţă: "Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui" (Ioan 20, 31).

Cel care crede în Hristos poate dobândi viaţa veşnică

În finalul ei, Evanghelia nu se referă doar la credinţa şi convingerea lui Toma, ci se referă la toţi cei care vor crede în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi anume, scopul credinţei lor în Hristos este unirea cu El, adică dobândirea vieţii veşnice. Prin urmare, când mărturisim credinţa în Iisus Hristos şi în Învierea Lui, noi arătăm dorinţa de-a dobândi viaţa veşnică. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: "De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui! Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire" (Romani 10, 9-10). Deci, noi credem în Iisus Hristos Cel Înviat, pentru că vrem să trăim veşnic în iubirea Lui, în lumina şi bucuria Preasfintei Treimi. Scopul scrierii şi citirii sau proclamării Evangheliei este acela de a întări credinţa în Hristos şi de-a chema pe oameni la mântuire, adică la viaţă veşnică. Prin urmare, credinţa nu este o simplă convingere intelectuală, de ordin filosofic sau cultural, ci ea este o legătură vie a omului credincios cu Dumnezeu, Izvorul vieţii veşnice.

Credinţa cultivată prin rugăciune devine o pregustare spirituală a bucuriei din Împărăţia cerurilor

Acest adevăr este mărturisit de Sfinţii Apostoli şi de Biserica lui Hristos. De pildă, Sfântul Apostol Pavel zice: "Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite şi dovedirea celor nevăzute" (Evrei 11, 1). Deci credinţa este o pregustare a unor realităţi cereşti promise sau dorite şi o vedere spirituală cu ochii minţii a unor daruri sfinte nevăzute cu ochii trupeşti. Prin urmare, credinţa este o relaţie sau o legătură vie cu Dumnezeu Care ne dăruieşte în arvună bucuria comuniunii eterne cu El: "Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul" (Psalmi 33, 8). Toate Sfintele Taine ale Bisericii sunt o pregustare a bucuriei din Împărăţia cerurilor, bucurie din bucuria lui Hristos Cel Înviat din morţi. De unde ştim noi aceasta? Din experienţa şi mărturia sfinţilor. Iată ce spune Sfântul Apostol Petru în această privinţă: "Pe Iisus Hristos fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită" (I Petru 1, 8).

Îl iubiţi deşi nu L-aţi văzut, credeţi în El deşi acum nu-L vedeţi, dar crezând vă bucuraţi în El cu o bucurie negrăită şi preamărită înseamnă o bucurie mai presus de orice exprimare în cuvinte, izvorâtă din prezenţa harică a lui Hristos Cel Înviat şi preaslăvit în sufletele credincioşilor. Bucuria negrăită şi preaslăvită a creştinilor este bucuria mântuirii. De aceea, Sfântul Apostol Petru adaugă imediat: "Dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor" (I Petru 1, 9). Cu alte cuvinte: recompensa, răsplata sau rodul credinţei vii este mântuirea sufletului, adică unirea omului cu Dumnezeu. Deşi nu Îl vedem pe Hristos cu ochii trupeşti, prin credinţă Îl simţim prezent în Biserica Sa şi în viaţa noastră. Ca atare, când se intensifică legătura omului cu Hristos Domnul prin credinţă, rugăciune şi fapte bune, prezenţa Lui în viaţa creştinului aduce multă bucurie negrăită şi preaslăvită. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) vorbea despre virtutea credinţei ca fiind puterea de legătură spirituală care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de înţelegere a credinciosului cu Dumnezeu. Astfel, credinţa ca legătură vie dintre credincios şi Dumnezeu în Care el crede este lumina vieţii Bisericii pe pământ şi arvuna vieţii celei veşnice sau pregustarea bucuriei preaslăvite din Împărăţia Preasfintei Treimi.

Credinţa, un mare dar al lui Dumnezeu care trebuie însă cultivat în toată viaţa

În Duminica Tomii aducem mulţumire lui Dumnezeu mai ales pentru darul credinţei. Dumnezeu dăruieşte tuturor oamenilor acest dar, pentru că "Dumnezeu doreşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Timotei 2, 4). De fapt, omul creat după chipul lui Dumnezeu (cf. Facere 1, 26) poartă în sine posibilitatea sau începutul legăturii sale cu Dumnezeu, o legătură personală, inteligentă şi iubitoare sau afectivă. Din păcate, nu toţi oamenii cultivă acest dar al legăturii lor personale cu Dumnezeu, Făcătorul cerului, al pământului şi al omului. Mulţi oameni nu-şi mai pun întrebarea: cine a făcut cerul şi pământul, soarele şi luna, aerul şi apa, fără de care viaţa nu ar fi posibilă, ci se comportă în lume, în creaţia lui Dumnezeu, ca şi când Dumnezeu nu ar exista. Dacă nu credem în Dumnezeu sau nu vrem să comunicăm cu Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu există. Însă cei care cred în Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, şi intră în legătură cu El prin rugăciune şi prin fapte bune, aceia primesc încă din lumea aceasta în arvună bucuria cea negrăită şi preaslăvită a credinţei lucrătoare prin iubire. Totuşi, plinătatea acestei bucurii o primeşte omul credincios numai după învierea de obşte, când şi trupul său va participa la bucuria veşnică a sufletului său unit cu Dumnezeu prin har.

Înţelegem, aşadar, că trebuie să cultivăm credinţa prin rugăciune, ca expresie a iubirii faţă de Dumnezeu, şi prin fapte bune, dovadă a iubirii faţă de aproapele. Altfel spus, credinţa singură nu este suficientă, ci ea trebuie să fie însoţită şi de faptele credinţei, pentru că "precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte moartă este" (Iacov 2, 26). În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Chiar dacă cineva crede cu desăvârşire în Tatăl, şi în Fiul, şi în Duhul Sfânt, dacă nu săvârşeşte binele, credinţa singură nu-i va folosi la nimic pentru mântuire. Atunci când zice Iisus Hristos: "Viaţa veşnică este să Te cunoască pe Tine ca singurul şi adevăratul Dumnezeu" (Ioan 18, 3) să nu credem că această credinţă ne este îndeajuns pentru mântuire, ci mai avem nevoie încă de o vieţuire bună şi de o purtare ordonată" (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XXXI, 1).

Credinţa în Hristos se împlineşte prin întâlnirea sau comuniunea cu El

Noi credem că Hristos Domnul a înviat, mai ales pentru că Sfinţii Apostoli care ne-au propovăduit Evanghelia lui Hristos au văzut şi au mărturisit pe Hristos Cel Răstignit şi Înviat. La început, credinţa vine din ascultarea cuvântului Evangheliei, iar apoi ea se confirmă şi se luminează prin bucuria prezenţei lui Hristos Cel Înviat în sufletele celor care cred în El. Aici vedem legătura tainică dintre citirea Evangheliei ca binevestire a adevărului credinţei şi răspunsul nostru ca mărturisire a credinţei. Mai întâi ascultăm Sfânta Evanghelie şi apoi mărturisim Crezul. De la cine am învăţat noi aceasta? De la femeile mironosiţe şi de la Sfinţii Apostoli. Femeile mironosiţe au fost cele dintâi persoane care au crezut în Învierea Mântuitorului. Când au crezut? După ce au ascultat Vestea cea Bună a Învierii Lui adusă lor de către înger la mormântul lui Iisus. "Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici (a spus îngerul femeilor mironosiţe)… Mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui…" (Marcu 16, 6 - 7). Ele însă n-au zis: noi nu credem, nici n-au mai întrebat ceva, ci au auzit şi au crezut. Apoi s-au întors spre casă cu bucurie şi cu teamă. Teamă de mister, de neobişnuit, iar bucurie, pentru că au primit Vestea cea Bună a Învierii lui Hristos. Deci, ele au crezut pentru că li s-a vestit mai întâi Evanghelia Învierii de către înger. Iar pe când se întorceau ele spre Ierusalim, pe neaşteptate, L-au întâlnit pe Însuşi Domnul Hristos Cel Înviat, Care le-a zis: "Bucuraţi-vă, nu vă temeţi". Prin urmare, credinţa lor izvorâtă din ascultarea şi primirea Evangheliei Învierii a fost confirmată de întâlnirea lor cu Însuşi Iisus Hristos Cel Înviat. Evanghelia ne spune că îndată ce ele L-au văzut pe Iisus, I s-au închinat Lui, şi au cuprins picioarele Lui (cf. Matei 28, 9). Atingând picioarele lui Hristos Cel Înviat, pe când s-au închinat în faţa Lui, femeile mironosiţe au simţit sau au trăit faptic adevărul împărtăşit lor de către înger prin cuvânt. De atunci şi până astăzi credinţa lor se cultivă în viaţa Bisericii: auzim Evanghelia lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat, credem în inima noastră adevărul ei, îl mărturisim prin rostirea Crezului, iar apoi ne întâlnim cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat împărtăşindu-ne cu El în Sfânta Taină a Euharistiei.

Prin harul credinţei vedem sau simţim pe Hristos Cel Înviat prezent în Biserica Sa

Când intrăm duminica în biserică, mai întâi ne întâlnim cu Hristos Cel Înviat sărutând icoana Învierii Lui, comunicăm cu Hristos Cel Înviat prin rugăciune şi prin ascultarea Evangheliei Sale, Îl mărturisim rostind Crezul, iar apoi ne împărtăşim cu Hristos Cel Înviat în Sfânta Euharistie, primind Trupul şi Sângele Lui, ca arvună a vieţii, păcii şi bucuriei veşnice din Împărăţia cerurilor. Bucuria trăită de femeile mironosiţe şi de ucenicii care L-au văzut pe Hristos Cel Înviat se primeşte, se mărturiseşte şi se răspândeşte în lume prin lucrarea Bisericii lui Hristos. Credinţa Sfinţilor Apostoli care L-au văzut cu ochii lor trupeşti pe Hristos Cel Înviat luminează credinţa noastră, a celor care-L vedem acum pe Hristos duhovniceşte cu ochii şi simţirea sufletului.

Din acest motiv, putem rosti cu bucurie rugăciunea: "Învierea Lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus". Prin această mărturie devenim şi noi vestitori ai Învierii Mântuitorului Iisus Hristos şi mărturisitori ai iubirii Lui pentru oameni, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin!