De la vindecarea individuală la mântuirea personală

Duminica a 29-a după Rusalii (Vindecarea celor zece leproși) Luca 17, 12-19

În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbați leproși, care au stat departe și care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învăţătorule, miluiește-ne! Și, văzându-i, El le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Iar acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Și i-a zis: Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit!

În drum spre Ierusalim, Iisus trecea între Samaria și Galileea. În momentul intrării într-un sat este întâmpinat de zece le­proși care, rămânând la distanță, I se adresează cu glas tare zicând: ­„Iisuse, Învățătorule, miluieș­te-ne!” (Luca 17, 13).

Acești leproși, conform legii lui Moise, locuiau în afara orașelor și satelor. Erau obligați să se îmbrace într-un fel anume, cu haine rupte, pentru a fi identificați de departe. Când se apropiau de cetăţile locuite li se impunea să-și semnaleze prezența, proclamându-și cu voce tare starea lor de necurăție.

Înjosirea aceasta având drept consecință excluderea socială i-a condamnat pe acești leproși la o izolare aproape totală. În lumea antică, această boală era socotită incurabilă și se credea că se transmitea prin simplu contact. Se spunea că leziunile apărute pe pielea leproșilor, precum și pierderea sensibilității duceau la putrezirea membrelor și, în timp, la pierderea acestora. Ceea ce era un motiv de frică și de silă pentru cei din jur.

Printre acești leproși care se adresează Domnului se află un samarinean. Pe lângă ostracismul social la care l-a condamnat boala lui, acest bărbat trebuia să îndure și disprețul evreilor pentru că „iudeii nu au amestec cu samarinenii” (Ioan 4, 9). Nu numai că erau considerați oameni inferiori din cauza originilor etnice amestecate, dar și credințele lor erau socotite ca fiind un sincretism abominabil, deoarece unea practicile păgânismului cu cre­dința mozaică.

Împreună s-au îndreptat către Domnul

Ori, în sânul acestui grup de leproși, singularitatea samarineanului dispărea în fața umilințelor zilnice și a respingerii generale cărora toți erau supuși, fără excepție. Suferințele lor comune au creat coeziune între ei și au stârnit ajutorul reciproc și sprijinirea în acest mic grup de pro­scriși. Astfel, împreună s-au îndreptat către Domnul și împreună au strigat către El, să-I ceară ajutorul.

Desigur, demersul lor nu era dezinteresat. Fără îndoială ei se îndreptau mai puțin către În­vă­țătorul decât către Vindecătorul a cărui reputație era mare peste tot ținutul. Oricare a fost moti­vația lor, Domnul nu îi respinge, contrar a ceea ce probabil ar fi făcut majoritatea martorilor acestei scene. Îi privește, mai degrabă îi învăluie într-o privire cu care nu erau obișnuiți. O privire care nu exprima nici teamă, nici dispreț, nici respingere, ci dragoste nemărginită și ne­condițio­nată. Mișcați de această primire, leproșii au ascultat imediat și cu deplină încredere în porunca pe care le-a dat-o Domnul, să meargă și să se arate preoților, deși erau încă bolnavi. Deoarece preoții erau singurii care puteau declara curați sau necurați oamenii suspectați de lepră, lor le revenea să ia decizia de a constata vindecarea, ducând astfel la reintegrarea fostului bolnav în comunitate.

Pe drum, cei zece leproși sunt eliberați de lepră. Imediat în grupul lor are loc o mare schimbare: când erau respinși de toți, formau un grup unit datorită nenorocirii. Odată cu vindecarea, se duce coeziunea grupului. Nouă dintre ei își continuă drumul spre preoți, iar apoi, cel mai probabil, se întorc în familia lor pentru a se bucura de sănătatea recâștigată.

Unul singur, samarineanul, dând dovadă de îndrăzneală, pentru faptul că nu merge cu ceilalți, se întoarce lăudându-L pe Domnul cu glas mare și se grăbește să se închine la picioarele Domnului pentru a-I mulțumi, pe când ceilalți nouă au profitat de vindecarea lor în mod individualist pentru a se întoarce fiecare la casa lui, reluând viața de dinaintea îmbolnăvirii.

Prin reîntoarcerea spre Domnul, samarineanul alege de a se întâlni cu adevărat cu El. Datorită acestei decizii libere, samarineanul experimentează imediat unirea cu Domnul. De la individul care era înainte, nediferențiat în grup, el devine o persoană recunoscută de Dumnezeu, capabilă de comuniune cu El și cu oamenii. Dincolo de vindecarea trupească, primește mântuirea.

Atitudinea celor zece leproși ne oferă multe învățături duhov­nicești despre relația noastră cu Dumnezeu. Înțelegem că Domnul ne aude cererile, nu ne respinge, chiar dacă uneori, conștient sau nu, ne adresăm Lui într-un mod interesat.

Model de rugăciune

Implorarea leproșilor: „Învăță­torule, miluiește-ne!”, este unul dintre modelele de rugăciune pe care le spunem atât de des în timpul slujbelor dumnezeiești, precum și în rugăciunea noastră zilnică: „Doamne, miluiește!” sau „Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”.

Această rugăciune simplă și scurtă, dacă este rostită cu toată ființa noastră, permite treptat unirea cu Dumnezeu. Ne sparge împietrirea inimii, lăsând harul să pătrundă în noi. Totuși, se întâmplă uneori ca această rugăciune să fie rostită în mod formal sau ca o obișnuință. Atunci devine o vorbă deșartă, o vorbărie stearpă care nu respectă Numele lui Dumnezeu.

Se întâmplă uneori ca rugăciunea noastră să fie motivată de încercări sau suferințe din ­care am dori să scăpăm, noi sau apropiații noștri. Oricât de urgentă ar fi rugăciunea noastră, trebuie să cerem împlinirea întru toate a voii lui Dumnezeu. Așa cum ne arată Domnul la Ghetsimani, când, fiind în chin de moarte, se lasă în voia Tatălui: „Părinte, de voiești, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22, 42). De aceea, Mântuitorul ne-a învățat să zicem „Facă-se voia Ta” (Luca 11, 2) când adresăm lui Dumnezeu Tatăl rugăciunea noastră.

Numai în acest fel, încercarea nu mai este un fapt impus de împrejurări, ci un fapt acceptat și trăit în și cu Hristos, prin harul Duhului Sfânt. Ea devine o învățătură duhovnicească menită să ne învețe răbdarea, smerenia, statornicia în încercări și primirea voii lui Dumnezeu.

Atitudinea samarineanului, evoluția lui lăuntrică sub privirea iubitoare a Domnului sunt pentru noi o învățătură duhovnicească. Atunci ne dăm seama că rugăciunea unui om în pragul disperării, când el experimentează dragostea lucrătoare a lui Dumnezeu, ne duce spre încrederea în Cuvântul Lui, spre lauda către El și spre rugăciunea de mulțumire.

Precum samarineanul descoperă ceva cu totul nou pentru el, adică faptul că este cunoscut de Dumnezeu nu prin caracteristici exterioare cum ar fi „bolnav de evitat” sau „străin de disprețuit”, ci pentru ceea ce el este cu adevărat: un om a cărui vocație este de a fi iubit de Dumnezeu și de a-L iubi la rândul său, și noi, deși suntem adeseori răniți lăuntric de păcat, descoperim că nici păcatul, nici patimile nu ne definesc în ochii lui Dumnezeu.

Și noi învățăm că, sub privirea iubitoare a Domnului, ne putem angaja în lupta duhovnicească, care ne duce la pocăință. Hrănindu-ne cu Sfintele Taine și transformând viața noastră într-o rugăciune de mulțumire către Domnul, suntem conduși treptat spre participarea la viața lui Dumnezeu, adică spre mântuire.