Duminica dinaintea Nașterii Domnului (a Sfinților Părinți după trup ai Domnului) Matei 1, 1-25 Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe
„Doamne, să văd!”
Evanghelia duminicii a XXXI-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon)
35. Şi când S-a apropiat Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind.
36. Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce e aceasta.
37. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul.
38. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!
39. Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!
40. Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat:
41. Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd!
42. Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit.
43. Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul, care văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu.
Vedeţi, fraţii mei, credinţă statornică şi fără de îndoială? Acest fericit orb, care cu ochii trupului nu vedea, dar cu mintea şi cu inima lui credea că Hristos poate să-i vindece lumina ochilor, nu lua aminte la cei care îl certau şi îi ziceau să tacă. El credea cu toată inima, că negreşit Mântuitorul îl va vindeca şi îi va lumina ochii. Auzise de la mulţi oameni despre minunile ce le făcea Mântuitorul în toată Palestina; auzise că Iisus este din neamul lui David şi de aceea, neştiind mai mult, striga fără de îndoială la Iisus. Pentru credinţa lui statornică, orbul a fost auzit de Preaînduratul nostru Mântuitor.
Cine miluieşte pe sărac împrumută pe Dumnezeu
Din Sfânta Evanghelie a acestei duminici vedem că acest orb, căruia Mântuitorul nostru Iisus Hristos i-a deschis ochii, nu era numai orb, ci şi foarte sărac, deoarece, după cuvântul Evangheliei, vedem că el şedea lângă cale, cerşind (Luca 18, 35).
Oare, fraţii mei, în zilele noastre, ca şi în alte vremuri, câţi orbi şi săraci nu sunt în diferite locuri, care cerşesc pe drumuri, pe la porţile noastre, prin sate, prin târguri şi oraşe şi cât de fericit şi bun următor al Mântuitorului este acela care, auzind glasul acestor oameni săraci şi necăjiţi, se opreşte din calea sa şi întreabă, zicând: „Ce voiţi să fac?” şi înţelegând cele de nevoie ale lor, îi ajută la lipsă şi la toate cele de nevoie ale lor? Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca un cunoscător de inimi, văzând la acel sărac nu numai orbirea lui, ci şi marea lui credinţă stăruitoare, i-a dat cea mai mare bogăţie: lumina ochilor.
Noi, oamenii, fiind păcătoşi şi puţin credincioşi, pentru a noastră necredinţă nu putem face minuni cu cei orbi, bolnavi şi săraci, dar din cele ce avem putem să-i ajutăm cu cele de nevoie, aducându-ne aminte că cei săraci sunt făpturi ale lui Dumnezeu. Să ne aducem aminte că Dumnezeu iubeşte pe săraci ca şi pe bogaţi şi nu nesocoteşte rugăciunile lor, ci ascultă plângerea lor. Să-şi aducă aminte toţi iubitorii de Hristos că Dumnezeu ne porunceşte să ajutăm pe cei săraci şi să ne întindem mâna înaintea lor. Să-şi aducă aminte cei bogaţi că cine miluieşte pe sărac împrumută pe Dumnezeu şi va fi binecuvântat de Dumnezeu cu răsplată veşnică.
Cine dispreţuieşte pe sărac şi-l trece cu vederea, acela dispreţuieşte pe Hristos. Să nu uităm că strigarea săracilor ajunge mai repede ca a noastră la Dumnezeu. Iar Mântuitorul ne învaţă: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Voi adăuga în continuare şi o istorioară despre milostenie, luată din „Vieţile Sfinţilor”.
Înfăţişarea milosteniei
Sfântul Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, a cărui pomenire Biserica Ortodoxă o face la 12 noiembrie, zice despre sine aşa: „Când eram în Cipru, fiind de 15 ani, pe când dormeam într-o noapte, mi s-a arătat o fecioară foarte frumoasă la chip, îmbrăcată cuviincios şi având cunună de măslin pe capul ei. Stând aproape de patul meu, m-a atins la piept, şi deşteptându-mă, am văzut-o pe dânsa nu în somn, ci aievea, stând înaintea mea. Apoi, am întrebat-o cine este şi cum a îndrăznit de a intrat la mine pe când dormeam. Iar ea, căutând spre mine cu ochii veseli şi cu faţa luminată, a zis: «Eu sunt fiica cea mare a marelui Împărat şi cea dintâi dintre fiicele Lui!» Acestea auzind eu, m-am închinat ei, iar ea a început iarăşi a grăi către mine aşa: «Dacă mă vei face prietenă, eu îţi voi mijloci un mare dar de la Împărat şi te voi duce înaintea Lui, fiindcă nimeni nu are îndrăzneală la Dânsul mai mult decât mine. Eu L-am pogorât pe Dânsul din cer pe pământ şi L-am făcut a se întrupa cu trup omenesc!»
Acestea zicând, s-a făcut nevăzută şi m-am mirat de acea vedenie. Apoi, cugetând, am zis în mine: Cu adevărat milostenia mi s-a arătat mie în chip de fecioară, căci o vădeşte cununa cea de măslin de pe capul ei, care este semnul milostivirii şi mărturisesc chiar cuvintele grăite de ea, căci a zis: «Eu am pogorât pe Dumnezeu din cer pe pământ şi L-am făcut a Se întrupa!» Căci Ziditorul, văzând pe om pierind, a venit ca să-l mântuiască, nefiind îndemnat de nimeni altcineva, fără numai de a Sa milostivire. El, plecând cerurile, S-a pogorât ca să miluiască zidirea Sa. Deci, mai mult decât toate ni se cade să avem milă către cei de aproape şi să dăm cât mai multă milostenie, dacă voim să aflăm milă de la Dumnezeu.
Astfel cugetând în gândul meu, îndată m-am sculat şi am mers la biserică singur, când se lumina de ziuă. Mergând, am aflat pe cale un sărac gol, tremurând de frig. Deci, m-am dezbrăcat de o haină şi am dat-o acelui sărac, zicând în mine: «Acum voi cunoaşte de este adevărat ceea ce am văzut sau este o înşelăciune!» Şi am mers mai departe. Dar înainte de a ajunge la biserică, m-a întâmpinat un om îmbrăcat în haine albe şi mi-a dat în mână o legătură ce avea într-însa o sută de galbeni de aur şi mi-a zis: «Primeşte acestea, prietene!» Iar eu am luat-o cu bucurie, însă îndată m-am căit că am luat-o, căci nu-mi era de trebuinţă şi m-am întors vrând să dau înapoi cele ce-mi dăduse, dar nu l-am mai văzut şi, căutându-l cu dinadinsul, nu l-am aflat. Atunci am cunoscut că ceea ce am văzut a fost adevărat, iar nu înşelăciune. Din acea vreme, orice dădeam săracului, ispiteam dacă îmi va da Dumnezeu însutit precum a zis şi ispitind de multe ori am aflat că aşa este. Mai pe urmă, am zis: «Încetează, suflete al meu, a mai ispiti pe Domnul Dumnezeul tău»”.
Cerşetorul viclean
Altădată, mergând acest sfânt Ioan să cerceteze pe bolnavi, pentru că de două ori pe săptămână cerceta pe cei bolnavi, l-a întâmpinat un străin şi i-a cerut milostenie, iar el a poruncit slugii sale să-i dea şase arginţi. Deci, luând străinul arginţii, s-a dus şi, vrând să ispitească îndurarea sfântului, şi-a schimbat hainele sale şi alergând pe altă cale, iarăşi l-a întâmpinat pe sfântul şi l-a rugat, zicând: „Miluieşte-mă, stăpâne, că sunt robit”. Iar el a poruncit slugii sale să-i dea şase arginţi. Apoi, sluga a zis patriarhului la ureche: „Stăpâne, acesta este săracul acela care a luat mai înainte şase arginţi”, iar patriarhul s-a făcut că nu l-a auzit pe el şi a poruncit ca iarăşi să-i dea.
Străinul, luând a doua oară milostenie, şi-a schimbat hainele sale şi a întâmpinat pe altă cale pe patriarh, cerând a treia oară milostenie de la dânsul. Iar sluga a zis către patriarh: „Stăpâne, acesta este tot acela care a luat până acum de două ori câte şase arginţi şi acum cere a treia oară!” Atunci, fericitul patriarh Ioan a răspuns slugii sale, zicând: „Dă-i lui doi arginţi, nu cumva să fie Hristosul meu care mă ispiteşte pe mine!”
„Din pâinea ta dă celui flămând şi din hainele tale dă celor goi”
Despre milostenie să auzim şi pe dreptul Tobit care, învăţând pe fiul său Tobie, zice: „Din cele ce ai, fă milostenie şi să nu pizmuiască ochiul tău când faci milostenie. Să nu întorci faţa ta de către nici un sărac şi de către tine nu-Şi va întoarce Dumnezeu faţa Sa. După cât de multă avere ai, fă milostenie. De ai mult să dai mult, de ai puţin să dai puţin, dar de către milostenie nu te întoarce. Căci comoară bună îţi agoniseşti ţie în ziua cea de lipsă, că milostenia din moarte izbăveşte şi nu-l lasă pe cel milostiv ca să intre întru întuneric, că bun dar este milostenia celor ce o fac pe ea înaintea Celui Preaînalt” (Tobit 4, 7-11). „Din pâinea ta dă celui flămând şi din hainele tale dă celor goi. Tot ce prisoseşte, fă milostenie şi pune pâinile tale peste mormintele drepţilor” (Tobit 4, 16-17).
Încă şi marele arhanghel al lui Dumnezeu, Rafail, care a fost trimis de Dumnezeu să ajute la căsătorie lui Tobie, a zis: „Bună este rugăciunea cu post, cu milostenie şi cu dreptate... Mai bine este a face milostenie decât a strânge aur, că milostenia din moarte izbăveşte şi curăţă păcatele. Cei ce fac milostenie şi dreptate, umple-se-vor de viaţă, iar cei ce păcătuiesc, vrăjmaşi sunt ai vieţii lor” (Tobit 12, 8-10). Încă zice Duhul Sfânt prin gura proorocului Osea: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Osea 6, 6).
Faptele creştinului adevărat
Am vorbit aici despre puterea credinţei dreptmăritoare şi despre milostenie, fiind îndemnat de Evanghelia de astăzi în care se vorbeşte despre vindecarea unui orb din Ierihon. Aţi auzit cu câtă credinţă şi stăruinţă se ruga acest orb şi ce anume cerea, zicând: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” „Ce voieşti să-ţi fac?”, l-a întrebat Hristos. „Doamne, să văd”. Şi Iisus i-a zis: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”.
Care erau deci virtuţile acestui orb? Credinţa tare în Dumnezeu şi rugăciunea lui stăruitoare. Aceste două virtuţi l-au vindecat şi l-au făcut ucenic al lui Hristos. Pe acestea să le dobândim şi noi, fraţii mei, dacă vrem să ne mântuim şi să facă Domnul milă cu noi.
Deci să avem în suflet credinţă curată, puternică, ortodoxă, aşa cum aveau mamele şi înaintaşii noştri. Credinţa noastră să nu fie îndoielnică, şovăitoare şi făţarnică, cum este a multora dintre creştinii care cred numai cu gura şi la biserică vin doar la Sfintele Paşti şi când au vreo înmormântare în familie, iar acasă abia fac câteva cruci şi zic „Tatăl nostru” seara şi dimineaţa. Ce minuni poate să facă o asemenea credinţă? Iată de ce Dumnezeu nu ne împlineşte multe din cererile noastre.
Credinţa noastră să nu fie numai aşa, de ochii satului şi ai rudelor, căci credinţa puţină aduce şi roade puţine. Ci credinţa noastră să fie vie, activă, fierbinte, statornică şi lucrătoare, adică să se arate nu prin cuvinte, ci prin fapte bune. Creştinul bun se roagă mult şi cu stăruinţă, până îl miluieşte Dumnezeu. Creştinul bun nu lipseşte de la biserică, mai ales în sărbători. Creştinul bun iartă pe duşmani, miluieşte pe săraci, cercetează pe bolnavi, este smerit şi blând cu toţi oamenii. Creştinul bun nu se îmbată, nu-şi ucide copiii, nu dă divorţ de soţia lui, nu se lasă biruit de cumplitul păcat al desfrânării, nu fură, nu înjură, nu spune minciuni, nu judecă pe alţii.
Cum devenim mai credincioşi
Credinţa sporeşte în sufletele noastre prin milostenie şi prin citirea cărţilor sfinte. Fără rugăciune nu putem spori în credinţă, iar fără cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a învăţăturii de credinţă ortodoxe nu vom cunoaşte bine credinţa adevărată, şi unii pot fi uşor amăgiţi de secte. Să-L rugăm pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, să ne întărească în dreapta credinţă, în rugăciunea stăruitoare şi în milostenie, virtuţi care stau la temelia mântuirii noastre, de care să ne învrednicească bunul Dumnezeu pe toţi.
(Părintele Cleopa ILIE, Predici la duminicile de peste an; titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei)